N-am nimic cu autorităţile oraşelor sau satelor în care s-au închis sau urmează a se pune lacăt pe casele de pariuri. Ba, dimpotrivă, le zic „Săr-mâna!”, „Trăiţi!”, iar la nevoie, „Sluga!”.
Dar m-a înduioşat pân’ la lacrimi poveste unui nefericit. Chiar am plâns mai dihai ca la o „O floare şi doi grădinari”, „Sclava Isaura” şi altele de genul. M-a-nfiorat doar sevrajul în care intrase. Şi gândul că se-ntoarce la dragostea dintâi: barbutul! Ca să n-o mai lălăi, o luase pe arătură. Adică-n lanul cu rapiţă, precum se vede în foto – sus şi mai jos – trimise de amărât pe WhatsApp. Bun pretenaş de când aveam restanţe-mpreună, mi-a desăinuit „chinurile lui Gheorghe Doja” prin care trece de când s-au închis casele de pariuri. Sau urmează să se… Iată-le:
„Azi, 1 Mai 2026, pedalam dinspre Ploieşti spre Câmpina (via Păuleşti) cu vântu’-n faţă şi-o-nţepătură de albină în lobul stâng al urechii drepte. Cum lacătul de pe casele de pariuri se desfereacă după ora 10 a.m., am zis că-mi încerc norocul prin Băicoi. Ce-i drept şi nu-i păcat, ştiam că unele localităţi deveniseră oraşe libere de obiceiul ăsta naşpa şi clar, pariorii luaseră calea bibliotecilor orăşeneşti sau săteşti. Acolo au început să-mprumute cărţi d-alea grele, ca antidot la păcănele: „În căutarea timpului piedut”, „Ulise”, „Pendulul lui Faucault”…
Mai puţin „Pădurea spânzuraţilor”, din motive pe care nu-i cazul să le dezvolt.
La un popas pe la Canton (ieşire Păuleşti, intrare Băicoi) nu ştiu de ce mi-am amintit de două filme „Hardball” – cu Keanu Reeves, împătimit al jocurilor de noroc – şi unul cu De Niro – „Casino”. Oricum, semn rău; şi nu a spart cauciucul, nu a optat roata, nu din cauza vreunui ceacâr de şofer care te bagă-n şanţ. Nimic din toate astea, ci altceva mai rău.
Pân’ să ajung la fosta şcoală din Băicoi pe care scrie „Basarabia, pământ franţuzesc”– scuze, „românesc”! – mă ia cu leşin. Casa de pariuri – close. Trag de uşă ca disperatul, mă rog în genunchi:„Sesam, deschide–te”…Geaba! „Sufletul lui Avram Iancu”, adică.
Deja intrasem în semi-sevraj. Sferto-disperat, pedalez sprea următoarea, mai spre DN1. „Close” şi-acolo! O blondă platinată trecută de patruj’ de ani, rujată şi cu fusta crăpată la spate mă ia la mişto: „Gata, s-au închis casele de pariuri şi-n Băicoi!”. Dau s-o întreb:„Să-ncercăm să facem noi/Un oraş fără păcate” sunt versurile lui Pitiş sau ale lui Bob Dylan, dar mi-e că mă spune lu’ bărbac’-su. Ăsta, un zdrahon de om îşi ancorase privirea – fie vorba între noi – pe o puştoiacă de vreo 17 ani şi 11 luni, am estimat eu. Când aveam mai mare şucărul pe viaţă, apare un licăr de speranţă. Că scria pe uşa-nchisă: „Terenul se schimbă, jocul continuă”. Vezi că ţi-am trimis şi o poză pe wp, dacă nu crezi că nu mă dau bătut, deci revin la prima mea dragoste: barbut!
Am băgat o buclă pe DN1, apoi gonetă-napoi să nu mă prindă noaptea „Teleleu”, deşi am ambiţii foarte mici. Pe drum, la intersecţii, prin parcuri, tineretul, oamenii în general discutau despre Socrate, Sofocle şi alte nume necunoscute mie. Bibliotecile îşi deschiseseră – de voie, de nevoie- uşile. Nu de alta, dar erau mitinguri prin care liceenii şi studenţii îşi cereau dreptul la cultură. Ba chiar mi s-a părut că am auzit-o pe Guica din Moromeţii cum justifică absenţa fi-sii: „E ocupată cu pianul şi franceza. Iar când face pauză, recită <<Cioara>> lui Baudelaire!”. Am vrut să-i zic „Albatrosul”, dar n-am vrut să par ce nu sunt:” Vezi, Doamne, un om cult!”. Mai ales că pe numita Guica o ştiam de la demonstraţii în care striga: „Turul doi, anapoi!„Deci, pretenaş, închei. Că s-a lăsat noaptea. Şi cum am găsit biblioteca devastată de hoţi, din lipsă de preocupare m-am tirat la un barbut”.
Iar eu, care aveam de gând să scriu o carte, am lăsat baltă toate intersele. Deci, l-am urmat!
