Carevasăzică: mă urc pe ea – de bicicletă zic – trec prin chinurile lui Gheorghe Doja din cauza aglomerației cât casa pe ruta Telega – Păulești – Ploiești și…
Și să mi te ții! Intru în municipiu care este, conform descoperă.ro. un oraș de 15 minute. Adică poți să-ți faci cumpărăturile fie pe-o bicicletă (cum e a mea), fie pe jos, în doar 15 minute.
Drept e că știam de „Urlați 5 minute”, adevărat că auzisem că Geo Bogza a ars „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil”, dar să-ți mai cumperi și strictul necesar într-un sfert de oră… Așa ceva, mai rar!
Intru-n Ploiești, deci! Merg de la Nord (Spitalul Județean, să fie mai clar) pe pista special amenajată pentru bicicliști (lățime = 7, 5 metri; lungime = plus infinit) și ajung la Halele Centrale.
Poarta dinspre „Parcul foamei” – cum i se spunea odată, că acum i se zice „Scuarul belșugului” – era „Open”. Deschisă, deci!
N-am coborât, doar am încetinit. Cam 25 de km/h, așa. Din mers, am șters de pe un raft o pungă cu pufuleți.
„Ți-o plătesc după ce iau un buchet de flori!”, îi promit vânzătoarei care se-nchina de parcă văzuse pe…
Da’ nu mai zic pe cine!

În drum spre zona cu flori, un gentleman – știți, orașul în zona aia e plin de astfel de oameni – îmi strigă: „Vezi că nu ți s-a dezumflat lanțul!”. Iar un altul, și mai galant: „Și nici vreo spiță!”.
Lumea civilizată, ce mai tura-vura. Adică nu mai sunt vremurile alea când „bagabonții” strigau că ai pană la lanț sau la pedală.
Câinii? Ce glumă bună! Nici urmă!
A, că Geo Bogza amintește în alea „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil” de o cotarlă care ba traversa, ba se-ntorcea pe șoseaua principală, erau alte vremuri. Zău așa!
Acum, puteți să „Urlați 5 minute” sau chiar mai mult, că nu se-aude ecoul, pentru simplul motiv că nu-i nici urmă de maidanez prin Ploiești, „oraș de 15 minute”, cum zice un studiu publicat pe descoperă.ro.

La florărie, vânzătoarele mă-ntâmpină cu zâmbete largi. Una chiar îmi oferă ferigă, în semn de „Bine-ai venit!” și mă invită politicos să cumpăr păpădii de la vecina. Concurență, concurență, dar și locuitorii sunt ceva mai amabili.
Cineva mă strigă: „Domnu’, domnu’, nu vreți cartofi?”.
N-am percutat de prima dată, că nu prea eram obișnuit cu un astfel de apelativ.
„Trec să-mi iau pește, și revin”, îi promit.
Iau o juma’ de somon secționat în lungime, nu transversal, cum ați crede. Și nici nu mă dau jos pe pe bicicletă. Fac doar ture prin Hale, până când meseriașul îi curăță solzii, mi-l și împachetează și se convinge că nu mai mișcă.
Revin la cartofor – scuze, la taraba pe care mă așteptau 1,77 kg de cartofi, exact cât cerusem -, fac un mic „sur place”, cum zic bicicliștii, cât să-i plătesc. Îmi dă și restul și chitanță. Păi, ce credeați?
Mi-aduc aminte că trebuie să cumpăr ceva de la un magazin de la Sud. O iau pe Bulevardul cu castani acoperit cu covor persan.
În zona gării zăbovesc cam un minut. Nu de alta, dar se-auzea de la un chioșc o melodie mișto. De-a lui Vivaldi sau Schubert, dar ce mai conta?
Au apus vremurile în care se-auzeau manele.

Povestea turei mele prin Ploiești, „oraș de 15 minute” se-ncheie brusc. Nu de alta, dar am uitat să-i plătesc femeii de la Hale punga cu pufuleți.
Nu râdeți, așa am citit și eu: că-n Ploiești poți să-ți cumperi strictul necesar într-un sfert de oră.
Iar toate mi s-au întâmplat într-o zi de joi, 29 februarie, anul 3024.

Nu despre performanţele sau non-performanţele noastre sportive  scriem acum.  Iar rostul bicicletei în peisaj îl  amintim mai târziu. 
Porţiunea de drum dintre Băicoi şi Scorţeni- Prahova. N-o mai făcusem de ceva vreme. Am pedalat azi.
Suntem fumători, recunoaştem, deci cam anosmatici. Adică avem simţul mirosului atrofiat.  Doar că  zona asta, azi, ne-a „mutat nasul”. 
Explicaţia e simplă: un amestec de  vreo  40 de grade Celsius  la nivelul  asfaltului, în combinaţie cu ceva  stârvuri de câini şi pisici,  peturi,  haine intrate în putrefacţie şi alte resturi ale „civilizaţiei” noastre înseamnă, ne pare rău c-o  spunem, „parfum” de nesimţire. 
Şi asta cale de vreo trei kilometri.  Hai, o grămadă, treacă de la noi! Hai, două, mai merge! Că doar suntem români şi…Doar că treaba asta cu suntem români are schepsisul ei. În pădure, maldăre de gunoie.  La margine de drum, de asemenea.
Am făcut ceva kilometri la viaţa noastră cu bicicleta.  Dar nu despre performanţele  sau non-performanţele noastre sportive e vorba aici.   
Ci despre nesimţire! Fără ghilimele, fără  nicio scuză. Iar acum, să  explicăm de ce-am făcut poze cu bicicleta.
Păi, vedeţi dumneavoastră,  ea nu poluează. Nici măcar fonic! D-aia! 
A, că mai strigă câte unul „Bă, ţi s-a dezumflat lanţul”,  sau „Pfaiiii, ce şmecher eşti. Ai volanul  pe dreapta!”, astea fac parte din farmecul acestei pasiuni.
Nu ştim exact de cine ţine zona: de comuna Scorţeni  sau de Băicoi?  Sigur e că  toată mizeria asta e de la unii dintre noi.
Deci, să nu dăm vina pe vreo primărie, pe vreo prefectură, pe vreun guvern sau – am fi în stare – pe UE!  
Cine spunea „Dacă vrei să schimbi lumea, începe  prin a-ţi face patul!”? Parcă mai contează.
Naşpa e că unii dintre noi băgăm gunoiul sub preş. Iar preşul e acum asfaltul.
Ce ţară frumoasă avem! Păcat că unii mai şi pedalează prin ea!

 – Tăt în plimbare? – Tăt! Cam  ăsta-i dialogul pe care-l port  cu cineva, de vreo trei ani  încoace.  La capăt  de Telega, spre Meliceşti. E un traseu pe care îl fac pe doă roţi.  Ploieşti – Băicoi- Telega şi retur.  Nu ştiu cum îl cheamă  pe acel om. Doar că, din când în când ne salutăm.  Nu, „Noroc!”, nu „Bună-ziua!”. Doar:- Tăt? 
– Tăt! Iar tăt înseamnă tot.  Adică tot în plimbare, eu, venit de la oraş.  Telega, cu  case,  cu urşi, cu câini… Telega, cu troiţe şi fântâni.  Da, ştiu, sunt mulţi care strâmbă din nas: ” Atâtea troiţe ca la noi n-am mai văzut  nicăieri!”. Că asta îi deranjează pe unii: troiţele, crucile, bisericile… Troiţe şi fântâni-răni. Una dintre ele, la ieşirea din Telega spre Scorţeni. Mă tot uit la ea.  Fântâni rănite, fântâni istovite, fântâni părăsite. 
– Tăt în plimbare?, îmi închipui că mă întreabă  fântâna. Cu ultima suflare, că are roata  din lemn putrezită. Iar un doctor de  puţuri i-a bandajat-o.  
– Păi, tăt!,  sunt sigur că-i răspund.  
Să-i fac o roată de la bicicletă cadou? Lumea e zgârcită în ziua de azi. Iar eu  fac parte din ea. Deci, nu!   
Odată, într-o noapte, cred că ea mi-a purtat ghinion. Am „spart”. Am rămas pe jantă cu roata din spate.  Să-i cer ajutorul  fântânii- rănite? Să-i iau roata? Fie ea şi din lemn? 
Asta  înseamna  s-o omor de tot. Sau de „tăt”. Deci, nu!  Pentru că orice om  zdravăn la cap nu  grăbeşte sfârşitul nimănui.  Destul că sunt egoist şi nu-i  schimb roata  bandajată.  

Scorţeni 

Case…  Unele dintre ele îmi par părăsite.   Acolo,  în urmă cu nu puţin timp, au fost iubiri, au fost trăiri. Acum sunt ecouri de viaţă.  
Sar peste  chestiile astea patetice –  cum ar zice unii – şi revin cu roţile pe  asfalt.  În apropiere este un centru de colectare a fierului vechi. Ieri, preţul unui kilogram era 0, 80 de lei. Evident, fluctuează precum la bursă. Bursa vieţilor noastre, în care mai punem încă preţ pe un „Bună-ziua!”, pe o fântână, pe ce a însemnat o casă. Pe ce înseamnă o troiţă. Pe ce a  însemnat Semnul Crucii –  cel puţin  pentru mine – într-o zi  de septembrie…  Sunt lucruri care nu se pot explica. Nu sunt ateu, nu sunt nici habotnic. Doar ştiu că deasupra uneia dintre ele mi s-a arătat o cruce.  Atunci aveam să aflu că cineva a murit. 
 -Tăt în aceeaşi zi? 
– Păi, tăt! Fac  des traseul ăsta  Ploieşti- Băicoi- Telega şi retur.  De ce? Fiindcă mă simt  tânăr. Fiindcă  fântâna bandajată  este  de-o vârstă cu mine. Poate mi-e soră, poate mi-a fost cândva altcineva…Poate că-n apa ei se oglindeşte chipul  celui care avea să moară atunci când am văzut crucea.  Merg des pe traseul ăsta.  Mai vreţi vreo explicaţie? Ar mai fi una. Sunt două coaste.  Ori eu, ori ele!  Asta îmi spun ori de câte ori  încep să le urc.  Iertaţi-mi aroganţa, dar o fac. Încă!  
„Încă sunt tânăr, doamnă!”. Doar aşa simt că sunt contemporan cu casele părăsite, cu fântânile rănite, cu mine însumi. Nu vă supăraţi, în ce an suntem?  Că vreau să merg la dispensar cu roata fântânii.  Un algocalmin cred că i-ar  face bine. Sau o faşă.  S-o bandajez aşa cum  fac  eu cu  plasturele lipit  pe spatele meu,  care mă doare, mă doare, mă doare.
– Tot spatele?
 – Da, tot!
 Scuzaţi, corect este: 
 – Tăt?
 –  Da, tăt.
Tăt,  adică tot  ce a fost  cândva  o lume care încet, încet, nu moare. Doar putrezeşte. Iar asta doare cel mai tare.