Arhive categorii: Prahova pe bicicletă

Telega – Scorţeni – Ploieşti. Bursa vieţilor noastre: fântâni rănite, troiţe  şi  semnul crucii

Prahova pe bicicletă

 – Tăt în plimbare? – Tăt! Cam  ăsta-i dialogul pe care-l port  cu cineva, de vreo trei ani  încoace.  La capăt  de Telega, spre Meliceşti. E un traseu pe care îl fac pe doă roţi.  Ploieşti – Băicoi- Telega şi retur.  Nu ştiu cum îl cheamă  pe acel om. Doar că, din când în când ne salutăm.  Nu, „Noroc!”, nu „Bună-ziua!”. Doar:- Tăt? 
– Tăt! Iar tăt înseamnă tot.  Adică tot în plimbare, eu, venit de la oraş.  Telega, cu  case,  cu urşi, cu câini… Telega, cu troiţe şi fântâni.  Da, ştiu, sunt mulţi care strâmbă din nas: ” Atâtea troiţe ca la noi n-am mai văzut  nicăieri!”. Că asta îi deranjează pe unii: troiţele, crucile, bisericile… Troiţe şi fântâni-răni. Una dintre ele, la ieşirea din Telega spre Scorţeni. Mă tot uit la ea.  Fântâni rănite, fântâni istovite, fântâni părăsite. 
– Tăt în plimbare?, îmi închipui că mă întreabă  fântâna. Cu ultima suflare, că are roata  din lemn putrezită. Iar un doctor de  puţuri i-a bandajat-o.  
– Păi, tăt!,  sunt sigur că-i răspund.  
Să-i fac o roată de la bicicletă cadou? Lumea e zgârcită în ziua de azi. Iar eu  fac parte din ea. Deci, nu!   
Odată, într-o noapte, cred că ea mi-a purtat ghinion. Am „spart”. Am rămas pe jantă cu roata din spate.  Să-i cer ajutorul  fântânii- rănite? Să-i iau roata? Fie ea şi din lemn? 
Asta  înseamna  s-o omor de tot. Sau de „tăt”. Deci, nu!  Pentru că orice om  zdravăn la cap nu  grăbeşte sfârşitul nimănui.  Destul că sunt egoist şi nu-i  schimb roata  bandajată.  

Scorţeni 

Case…  Unele dintre ele îmi par părăsite.   Acolo,  în urmă cu nu puţin timp, au fost iubiri, au fost trăiri. Acum sunt ecouri de viaţă.  
Sar peste  chestiile astea patetice –  cum ar zice unii – şi revin cu roţile pe  asfalt.  În apropiere este un centru de colectare a fierului vechi. Ieri, preţul unui kilogram era 0, 80 de lei. Evident, fluctuează precum la bursă. Bursa vieţilor noastre, în care mai punem încă preţ pe un „Bună-ziua!”, pe o fântână, pe ce a însemnat o casă. Pe ce înseamnă o troiţă. Pe ce a  însemnat Semnul Crucii –  cel puţin  pentru mine – într-o zi  de septembrie…  Sunt lucruri care nu se pot explica. Nu sunt ateu, nu sunt nici habotnic. Doar ştiu că deasupra uneia dintre ele mi s-a arătat o cruce.  Atunci aveam să aflu că cineva a murit. 
 -Tăt în aceeaşi zi? 
– Păi, tăt! Fac  des traseul ăsta  Ploieşti- Băicoi- Telega şi retur.  De ce? Fiindcă mă simt  tânăr. Fiindcă  fântâna bandajată  este  de-o vârstă cu mine. Poate mi-e soră, poate mi-a fost cândva altcineva…Poate că-n apa ei se oglindeşte chipul  celui care avea să moară atunci când am văzut crucea.  Merg des pe traseul ăsta.  Mai vreţi vreo explicaţie? Ar mai fi una. Sunt două coaste.  Ori eu, ori ele!  Asta îmi spun ori de câte ori  încep să le urc.  Iertaţi-mi aroganţa, dar o fac. Încă!  
„Încă sunt tânăr, doamnă!”. Doar aşa simt că sunt contemporan cu casele părăsite, cu fântânile rănite, cu mine însumi. Nu vă supăraţi, în ce an suntem?  Că vreau să merg la dispensar cu roata fântânii.  Un algocalmin cred că i-ar  face bine. Sau o faşă.  S-o bandajez aşa cum  fac  eu cu  plasturele lipit  pe spatele meu,  care mă doare, mă doare, mă doare.
– Tot spatele?
 – Da, tot!
 Scuzaţi, corect este: 
 – Tăt?
 –  Da, tăt.
Tăt,  adică tot  ce a fost  cândva  o lume care încet, încet, nu moare. Doar putrezeşte. Iar asta doare cel mai tare.   

Pe două roţi… Când nu mai poţi

Prahova pe bicicletă

Şi era noapte. Cam ora 2.00… Şi era mai. Încă mai este. Şi ştiu „că viaţa este ca mersul pe bicicletă. Că pentru a-ţi menţine echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte”. Einstein parcă a zis asta. Dar n-aveam atunci chef de el. Trebuia să merg înainte, că viaţa nu are marşarier. Cu atât mai puţin bicicleta. Încă mai pot… Fără suţinătoare de efort. Încă puteam şi mă gândeam că şoferii, la ceas de noapte, sunt parcă mai ok. Trec pe faza scurtă când mă-ntâlnesc cu ei. Da, este o mică aroganţă ce scriu eu aici. Da’ cine nu are o părere – dacă nu bună, chiar foarte bună – despre el? D-aia mă gândesc că dacă nu existau selfieurile, trebuiau inventate. Îmi părea rău, de exemplu, că nu mi-am făcut unul cu şoferul unui TIR, în urmă cu un an. Era tot noaptea, prin iulie. Cale de câţiva kilometri a mers în spatele meu. Parcă mă îmbrăţişa cu farurile. Pe faza lungă, de data asta. M-am dat la o parte, să-i fac loc. Doar că acel meseriaş nu m-a-ntrebat dacă sunt cu toate acasă, de pedalez pe Câmpul Bălţeştiului la ora aia. Cred că era în jur de 3. Ce mai contează? Mi-a zis doar că sunt urşi prin zonă şi Doamne fereşte! La ieşirea pe DN1 A, zona Măgurele, Prahova, m-a lăsat. Nu înainte de a claxona a bun rămas. Îi ştiu şi numărul de la autotren. Nu-l scriu, pentru că n-a fost de acord. Şi era tot noapte, anul ăsta, încă luna mai. 8.05.2023. Ora două. Şi nu mai puteam. Aveam câteva zeci de kilometri în spate. ( V-am zis doar că eu, ca fiecare om, am o părere cel puţin bună despre mine: aveam 95 făcuţi pe două roţi.) Trecusem de Păuleşti, iar capătul micului meu record urma să fie Băicoi. Între ele, zona numită Canton. Şi mă opresc. Nu, nu mai puteam. Pun jos rucsacul şi caut ca disperatul ciocolata. Ştiţi, dulciurile fac bine în cazuri din astea. Şi am eu am ameţeli? Că vine – farurile pe faza lungă – un autoturism spre mine. Şi am eu auzenii? Că aud scrâşnet de frâne. Şi am eu părere despre unii OAMENI? Da! Da, fiindcă acel om care mă depăşise cu maşina a făcut calea-ntoarsă să mă întrebe de sănătate. Era două noaptea, iar el intrase la idei. „- Sunteţi bine? Este ceva în neregulă?”, mă întreabă. Nu eram în regulă. Dar ce era să răspund? „-Aaaa, daaa! Mulţumesc mult!” Şi-a plecat. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici numărul de la maşină nu-l ştiu. Ştiu doar că niciodată, ciocolata nu şi-a făcut efectul mai rapid ca atunci. Ciocolata, sau acel om care n-a trecut nepăsător pe lângă mine? În rest, cum zicea Einstein, viaţa este ca mersul pe bicicletă. Ca să-ţi menţii echilibrul – dar mai ales ca să fii om întreg – îţi faci timp să-ntrebi pe cineva dacă este ok. Dimineaţa zilei de 9 mai, ora două. Mulţumesc, domnule!