Ne este, fireşte, foarte uşor să folosim expresia valabilă îndeosebi în sport: „Cel mai greu lucru nu este să ajungi în vârf, ci să te menţii”. Dar câte sacrificii presupun atât ascensiunea, cât şi dominarea ierarhiei mondiale şi naţionale la popice, ştie numai Luminţia Dogaru, Cetăţean de onoare al oraşului Boldeşti-Scăeni (foto, în centru). O campionă pentru care nu sunt valabile cuvintele lui Pierre de Coubertin: „Mai important e să participi decât să câştigi”.
Dimpotrivă! Iar dovadă în acest sens stau performanţele obţinute la acest sfârşit de săptămână la Finalele de Popice de la Cluj Napoca. Fiindcă scrie Clubul Rapid, într-o postare: „Un weekend plin de performanțe pentru fetele noastre, conduse de Luminița Dogaru!”.

De trei ori, Luminaţa Dogaru!
De atâtea ori, fiindcă la Cluj Napoca şi-a adjudecat medalia de aur la individual clasic, argint la proba de individual sprint şi tot argint la perechi.
Ce-i drept, titlul „Respect, pasiune şi performanţă” aparţine tot clubului feroviar. Dar parcă sunt scrise special pentru sportiva distinsă cu Diploma „Laureatul Anului 2023″ de către Consiliul Judeţean Prahova. Nimeni alta, deci, decât Luminiţa Dogaru!

Respect atât pentru adversar, cât şi pentru acest sport. Respect care uneori, înseamnă şi regret.
Nu de alta, dar Luminiţa Dogaru trăgea un semnal de alarmă, în urmă cu un an, când sala de popice Conpet – Petrolul se desfiinţa, avertizând că acest sport, în Prahova, nu va mai exista.
Pasiunea? Cel mai probabil, a luat naştere datorită hazardului. Se întâmpla ca în adolescenţă să practice atletismul la Boldești-Scăeni, iar în timpul liber, pentru a mai câștiga un ban, ridica popicele jucătorilor din oraș.
„Și, chiar dacă la început mă gândeam că este mai ușor, s-a dovedit a fi exact invers. Când participi la un concurs cu echipa, știi că ai în mână nu doar bila de aruncat, nu doar popicele de doborât. De punctajul obținut de tine depind rezulatatele  echipei. Fie ea de club sau reprezentativa Națională”, ne spunea campiona mondială în urmă cu un an.
Astfel se „leagă” şi remarca clubului rapidist: „Un weekend plin de performanţe pentru fetele noastre, conduse de Luminiţa Dogaru”.  

Cât despre Performanţă, aici ştiţi cum e: lumea se „inflamează” o zi, două, iar apoi… uită. Şi se întoarce la fotbal. Iar de ceva vreme, la politică – noul sport naţional… În timp ce judeţul acesta, ţara aceasta, are o triplă campioană mondială, şi multe alte medalii de argint şi bronz.
Profesoară de „Sport”  la şcolile Albeşti, Vadul Părului şi Cioceni, va participa, la anul, la o nouă ediţie a Campionatului Mondial de Popice.

Cum scriam: Un nume de referinţă în sportul românesc – Luminiţa Dogaru – şi trei atribute: Respect, pasiune, performanţă!

(Foto, Clubul Sportiv Rapid București)

Sunt oameni care nu fac blat cu viaţa.  Altfel, mai devreme sau mai târziu, ar da-o în bară. 
În cazul de față, omul este tehnicianul echipei de fotbal Șoimii Apostolache. Datorită unui om – Nicolae Pelmuș, tehnicianul echipei – uneori parcă-ți vine a spune că viaţa la ţară a rămas aceeaşi şi după ’90.  Ca pe vremea aceea când, duminica, cobora lumea de la biserică şi mai măcănea câte-o babă: „La Biserică n-aţi veni, maică, da’ să bateţi mingea pe islaz ştiţi!”.
Fireşte că femeia nu  ştia că  primul lucru care se vedea în Apostolache, din avionul pilotat de Elena Bulgaru – prima femeie aviator din România – era taman stadionul. Acolo erau paraşutate medicamentele pentru dispensarul din localitate. Că așa erau timpurile atunci, la vremea când se juca fotbal cu mingea cu șiret: nu tu drum asfaltat, nu tu curent electric, nu multe…

Sunt oameni, precum Nicolae Pelmuş, de care tragi, căruia îi zici de nu mai știi câte ori: „Hai să scriu despre tine că ai primit diplomă de merit de la Asociaţia Judeţeană de Fotbal!”. ( O vedeți în foto, mai jos)
Iar Nini trage de timp, de parcă ar vrea să ducă meciul în prelungiri. Și-ți zice: „Lasă, mai încolo. Poate după ce nu m-oi mai ocupa de echipa asta”.
Iar Nini Pelmuș a luat hotărârea de a se retrage din funcția căreia i-a dedicat un sfert de veac.
Sunt, într-o aşezare, repere trei la număr: Preotul, Învăţătorul şi Doctorul.  Noi mai adăugăm unul: Echipa de fotbal. Ca să nu facem discriminare  de gen, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
Cât despre Nini, ei bine… Nu a fost, nici că va fi candidat la primărie.  Iar lucrul cel mai greu este să vorbeşti despre el la timpul trecut. Dar tot scriem: Nicolae Pelmuş a fost antrenorul care mai bine de două decenii a  antrenat o echipă – Şoimii Apostolache. 
Evident că veţi întreba: „Aşa, şi?”
Ei, şi aşa s-a vorbit despre această comună. Fie prin Baba Ana, prin Sângeru, ori prin Lipăneşti sau Sălciile, fie pe unde nici nu te gândeşti. 

„Frumoasele noastre duminici”, de până mai ieri, cel puţin la Apostolache – Prahova se datorează în mare măsură lui Nini. Cât despre fair-play-ul acestui om, vă poate spune orice jucător sau antrenor din Prahova.  
Fiindcă, vedeţi dumneavoastră cum este şi cu spiritele astea fotbalistice de prin eşaloanele judeţene; se mai încing şi ele. Mai fierbe sângele în jucători care, pentru câteva secunde, se cred Messi sau Ronaldo. 
Doar că-i readucea cu picioarele pe gazon… Păi, cine altcineva decât cel despre care facem scriere?

În fapt, Nicolae Pelmuş a dus cu el, după 1990 până în ziua de azi, bunul -simţ al „omului crescut la ţară”, cum se zice. Plus încă ceva: suflet! Cineva ne-a spus odată: „Eu cred că inima lui e ca o minge!”. Nu l-am contrazis.
„Iarba verde de acasă” a însemnat pentru el dreptunghiul verde. Adică stadionul pe care evoluează echipa locală Șoimii Apostolache. 
Nini – nu avem cum să nu-i repetăm prenumele – și-a asumat de fiecare dată o înfrângere. Ba, chiar mai mult: a pus-o la suflet. 
Închipuiți-vă un om care se spală cu apă minerală pe față, prins în tensiunea unui joc de Cupa României, și aveți imaginea  trăirii pentru ceva. Iar acest ceva se numește fotbal. Iar nu de puține ori, spunea: „Cum să nu am emoții? Este în joc onoarea comunei!”.
O miză dublă, așadar: meciul în sine și reputația comunei!

Despre Nini, despre frumoasele noastre duminici la Apostolache – Prahova este greu să scrii la timpul trecut.
Evident, este meritul multor oameni din localitate că există această echipă – reper pentru comunitate. Doar că fără Nini, nu s-a putut. Pentru că a avut și are un „viciu”. Iar acesta este fotbalul.
Un om, un simplu om… Și totuși, dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în perioada 1990 – 2025, puteți găsi în zecile de caietele-memorii scrise de tehnicianul de până mai ieri. Și-n ziare decupate la rubrica „Sport”.   

Despre Nini, despre frumoasele noastre duminici la Apostolache – Prahova…
Frumoase, frumoase, dar numai tehnicianul Șoimilor din Apostolache știe câte drumuri cu mașina personală a făcut; fie să aducă/ducă arbitrii, fie la AJF Prahova, pentru înscrierea echipei, pentru legitimații, pentru multe pe care noi nu le știm. Doar am stat pe margine și ne supăram că echipa nu bate sau că abia a scos un egal chinuit.
Tot datorită lui Nicolae Pelmuș, vestiarul echipei începe, încet, încet, să semene cu un muzeu al fotbalului local. Sunt înrămate poze ale unor fotbaliști de pe vremea-n care, cum spuneam, terenul era în pantă, mingea avea șiret, iar câteodată, chiar Ion Dolănescu, înaintea unui concert la Căminul cultural din Apostolache, juca o miuță cu băieții.

Acestea sunt câteva rânduri despre Nini Pelmuș și frumoasele noastre duminici la Apostolache – Prahova.
Iar timpul a stat, iar vremea parcă nu s-a schimbat. Cât despre timpuri, or fi ele moderne, dar n-ai cum să nu zâmbești la ecoul vorbelor:
„La biserică n-ați veni, maică, da’ mingea pe islaz știți s-o bateți!”.

De vină a fost și este Nini Pelmuș, mamaie!

Dacă mai era nevoie de o recunoaștere a profesionalismului jandarmilor montani sinăieni, o avem: în perioada 28 martie – 6 aprilie a.c., doi dintre aceștia, de la Secția Montană Sinaia, au executat serviciul în cadrul unor patrule comune cu jandarmii francezi în stațiunea Val Thorens. 
Cei doi jandarmi montani sunt plt. adj. șef Claudiu-Ștefan Buliga și plt. adj. Alin-Florin Tudor, aceștia participând la derularea fără incidente a evenimentului intitulat Snowfest din stațiunea sus-amintită, participând atât la asigurarea măsurilor de ordine publică la diferite concerte cât la menținerea ordinii publice în stațiune și pe pârtiile de schi prin patrulare împreună cu jandarmii francezi.

Iar dacă schiorii foloseau cândva și termenul de „christiane”, la coborârea în zig-zag (oarecum pe curba de nivel), rămânem fideli tradiției. De-aici și titlul…
Prezența acestora în Alpii din Hexagon este rezultatul faptului că Jandarmeria Română a fost inclusă în acest sistem pentru a contribui la consolidarea ordinii și securității publice, ținând cont de faptul că în perioada menționată în Regiunea Rhone Alpes Auvergne au fost peste 3000 de turiști români.

Singurul român care a reuşit performanţa de a urca pe toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume, va veni sâmbătă, 29 martie, la Buşteni, unde va avea loc Gala Muntelui. „Un eveniment excepţional – spun organizatorii – , pentru cei care vor fi prezenţi la Centrul Cultural «Aurel Stroe», începând cu ora 11.00. În prezenta lui Adrian Laza se va proiecta filmul celor 14 ascensiuni a vârfurilor de peste 8000 de metri, performanţă realizată de acest excepțional alpinist”.
Adrian Laza – inginerul silvic care, am mai spus-o, o repetăm, putea să fie nu un bun, ci un foarte bun scriitor.
Dar nu-i timpul trecut pentru un alt început!
Poate că pe această „legendă vie” – ştim, este uzată expresia – a alpinismului românesc a vrut să-l contrazică pe poet.
Fiindcă spune Marin Sorescu: „Între idealurile oamenilor şi realizarea lor/întotdeauna va exista o diferenţă mai înaltă decât cea mai înaltă cascadă. Se poate folosi raţional această cădere de speranţe/ Construindu-ne o hidrocentrală. De la energia astfel câştigată, fumând, ne putem gândi serios/ La nişte idealuri şi mai grozave”.
Adrian Laza nu fumează. Doar că „a văzut idei” şi a ridicat speranţele la statutul de fapt împlinit: singurul român care a urcat cei 14 „optmiari” ai lumii.
Şi când! La vârsta când alţii se gândesc la pensie…

La Buşteni, aşadar, este posibil să povestească cum a ajuns prima dată la nici 150 de metri de Vârful Everest, dar a renunţat. Ce a fost în sufletul lui, numai el ştie. Poate trăirea lui Collins, care s-a învârtit în modulul selenar, dar nu a ajuns pe Lună.
Doar că Adrian Laza a cucerit, după a doua încercare, şi Everestul! Fiindcă, după cum spune, „nu este suficient să iubeşti muntele, mai trebuie să te iubească şi el pe tine”.
Iar pe el l-a iubit, pentru că i-a arătat respectul cuvenit.
Poate aflaţi ce înseamnă refrenul-rugăciune „Binecuvântată fii tu, lumina lotusului”. Se spune în momente de cumpănă.
Se rosteşte şi în Zona Morţii… Adică la peste 7.000 de metri altitudine, atunci când totul depinde numai şi numai de tine.
Cine este nu alpinistul, ci omul Adrian Laza? O persoană fără „asperităţi pe suflet”, după cum spune. Fără să dojenească nici din priviri, la modul „Cum? Nu ai auzit de mine? Sunt singurul român care a cucerit toate cele 14 vârfuri mai înalte de 8.000 de metri!”.
Nu în ultimul rând, românul care împreună cu asociaţii din Piatra Neamţ şi Bacău, a construit o şcoală în Nepal.

Dar, înainte de tot şi de toate, Adrian Laza este un om la care, fumând sau nu, ne putem gândi cum să ajungem la înălţimea modestiei sale!

(Foto, Ina Laza, Facebook)