Carevasăzică: mă urc pe ea – de bicicletă zic – trec prin chinurile lui Gheorghe Doja din cauza aglomerației cât casa pe ruta Telega – Păulești – Ploiești și…
Și să mi te ții! Intru în municipiu care este, conform descoperă.ro. un oraș de 15 minute. Adică poți să-ți faci cumpărăturile fie pe-o bicicletă (cum e a mea), fie pe jos, în doar 15 minute.
Drept e că știam de „Urlați 5 minute”, adevărat că auzisem că Geo Bogza a ars „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil”, dar să-ți mai cumperi și strictul necesar într-un sfert de oră… Așa ceva, mai rar!
Intru-n Ploiești, deci! Merg de la Nord (Spitalul Județean, să fie mai clar) pe pista special amenajată pentru bicicliști (lățime = 7, 5 metri; lungime = plus infinit) și ajung la Halele Centrale.
Poarta dinspre „Parcul foamei” – cum i se spunea odată, că acum i se zice „Scuarul belșugului” – era „Open”. Deschisă, deci!
N-am coborât, doar am încetinit. Cam 25 de km/h, așa. Din mers, am șters de pe un raft o pungă cu pufuleți.
„Ți-o plătesc după ce iau un buchet de flori!”, îi promit vânzătoarei care se-nchina de parcă văzuse pe…
Da’ nu mai zic pe cine!

În drum spre zona cu flori, un gentleman – știți, orașul în zona aia e plin de astfel de oameni – îmi strigă: „Vezi că nu ți s-a dezumflat lanțul!”. Iar un altul, și mai galant: „Și nici vreo spiță!”.
Lumea civilizată, ce mai tura-vura. Adică nu mai sunt vremurile alea când „bagabonții” strigau că ai pană la lanț sau la pedală.
Câinii? Ce glumă bună! Nici urmă!
A, că Geo Bogza amintește în alea „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil” de o cotarlă care ba traversa, ba se-ntorcea pe șoseaua principală, erau alte vremuri. Zău așa!
Acum, puteți să „Urlați 5 minute” sau chiar mai mult, că nu se-aude ecoul, pentru simplul motiv că nu-i nici urmă de maidanez prin Ploiești, „oraș de 15 minute”, cum zice un studiu publicat pe descoperă.ro.

La florărie, vânzătoarele mă-ntâmpină cu zâmbete largi. Una chiar îmi oferă ferigă, în semn de „Bine-ai venit!” și mă invită politicos să cumpăr păpădii de la vecina. Concurență, concurență, dar și locuitorii sunt ceva mai amabili.
Cineva mă strigă: „Domnu’, domnu’, nu vreți cartofi?”.
N-am percutat de prima dată, că nu prea eram obișnuit cu un astfel de apelativ.
„Trec să-mi iau pește, și revin”, îi promit.
Iau o juma’ de somon secționat în lungime, nu transversal, cum ați crede. Și nici nu mă dau jos pe pe bicicletă. Fac doar ture prin Hale, până când meseriașul îi curăță solzii, mi-l și împachetează și se convinge că nu mai mișcă.
Revin la cartofor – scuze, la taraba pe care mă așteptau 1,77 kg de cartofi, exact cât cerusem -, fac un mic „sur place”, cum zic bicicliștii, cât să-i plătesc. Îmi dă și restul și chitanță. Păi, ce credeați?
Mi-aduc aminte că trebuie să cumpăr ceva de la un magazin de la Sud. O iau pe Bulevardul cu castani acoperit cu covor persan.
În zona gării zăbovesc cam un minut. Nu de alta, dar se-auzea de la un chioșc o melodie mișto. De-a lui Vivaldi sau Schubert, dar ce mai conta?
Au apus vremurile în care se-auzeau manele.

Povestea turei mele prin Ploiești, „oraș de 15 minute” se-ncheie brusc. Nu de alta, dar am uitat să-i plătesc femeii de la Hale punga cu pufuleți.
Nu râdeți, așa am citit și eu: că-n Ploiești poți să-ți cumperi strictul necesar într-un sfert de oră.
Iar toate mi s-au întâmplat într-o zi de joi, 29 februarie, anul 3024.