Cam 80 de kilometri mi-au trebuit să scot, azi, certificatele de naștere ale unor oameni dragi.
Ei m-au trimis – de fapt, m-au rugat – să aibă dovada că sunt vii.
Plec din Băicoi, care-mi spune „Drum bun!”. Deci este de bine. Și mai ok, când ajung la Mănăstirea Zamfira. Acolo sunt răsaduri de vânzare (aflați numărul de telefon privind foto, mai jos) deci sunt binecuvântate. Așa cred, altfel ce rost ar avea toată poveste mea?
Halta de la Măgurele. Sunt singur pe un peron cu gândurile mele. Și țigările…
Îl caut cu ochii pe impiegatul care, ieri (sau în urmă cu vreo 30 de ani, dar ce mai contează?) m-a văzut așteptând în stație tremurând. M-a chemat înăuntru, era o sobă de teracotă. Parcă!
Nu e acolo. În fine, îmi spun, s-o fi dus și omul acasă, să ciocnească un ou de Paște! E omenește, e creștinește…

Câmpul Bălțeștiului. Mă seacă de putere vântul. Iar asfaltul se leagănă, clar. Am crampe, că din graba de a scoate certificatele de naștere al cunoscuților mei, nu mă antrenasem pentru un așa eveniment.
Vântul bate, veșnic bate, dar sufletul nu uită datoria din prima zi de Paște.
– Iar flacăra rămâne aceeași!, aud pe cineva.
Nu știu cine e, nu-L văd, dar Îl cred.

Cu „Dumnezeu să vă binecuvânteze” m-așteaptă comuna Apostolache. Și roțile de la bicicletă își urmează cursul firesc.
Doar Roata vieții, începând de azi, timp de trei zile, se-nvârte în sens invers.
Primăria din Apostolache mă așteaptă cu un ou de Paște. Aiurit, cum am fost toată viața, am rezemat bicicleta de el. Nu s-a spart…
Acolo, nicio formalitate; nu-mi cere nimeni numele și prenumele celor renăscuți („părinți, frați, rude, cunoscuți”) să declar. Nici vreo semnătură. Doar o inimă mare pentru sufletele alor mei… Poate și a lor voștri, cărora le duceți dorul.

Urc la Mănăstirea Apostolache. Am în mână certificatele de re-naștere ale alor mei. Și ale altora. Nu contează cine.
Atunci mi-am dat seama că între mine și „Străinul” lui Camus, nu-i prea mare diferență. Și-a doua oară, asfaltul se clatină…
Îi dau certificatul părintelui Ion Alexandru. Știu, mulți dintre dumneavoastră credeți că nu mai e printre noi. Este și se ruga. Nu l-am întrerupt, fiindcă știu ce mi-ar fi zis: „Tot cu țigărușa?”.
Și nu numai el trăiește. Azi, în prima zi de Paște și încă două după, cu viața pe moarte călcând, sunt toți.
Eu așa cred.
Ziceam de „Străinul”… Păi, mama s-a supărat iar că fumez. Tata a avut alte obiecții: „Azi ți-ai găsit, pe traficul ăsta infernal să vii cu bicicleta?”.
Nu-mi pasă. Ba, parcă îmi vine să le și reproșez: „După ce că am bătut atâta drum pentru voi….”. Dar tac.
Măcar restul ăsta de bun-simț mi-a mai rămas.

Întoarcerea spre Băicoi – știți, eu, ca de altfel mulți ca dumneavoastră suntem suspendați între două lumi – este rutina unor drumuri făcute de ceva ani. Pe drum, nicio farmacie deschisă. Semn, nu-i așa?, că nimeni nu simte vreo durere azi. De parcă aia din suflet s-ar stinge cu pastile, dar în fine…
Trec iar pe lângă Mănăstirea Zamfira. Nu mai e aglomerație în parcare, anunțul cu răsadurile, da!
Plopeniul nu-i departe. „Investește în digitalizare!” e primul anunț care-mi sare-n ochi. Mda, îmi zic. După aia mă-ntreb cum de-a rezistat acest oraș fără biserică, până în ’90?
Acum, este! Mă uit la ea, parcă și ea la mine. Dacă nu credeți, priviți tot mai jos, în galeria foto.
Trec de Cantonul de la Băicoi, ajung la cimitir. Sunt oameni buni acolo, care mi-au spus, în urmă cu ceva ani, „Bine ați venit!”.
D-aia cred că și indicatorul care te anunță că ai intrat în oraș a împrumutat din urarea dumnealor. Și a altora…

Cam 80 de kilometri am bătut, azi, să scot certificatele de naștere ale unor oameni dragi.
Firește, pentru a demonstra toate astea, trebuia să pun în funcțiune Strava, care-ți măsoară distanța, viteza, pulsul și alte chestii.
Mai era obligatoriu să activez funcția „Locație”.
N-am făcut-o, pentru că nici Dumnezeu n-a avut tehnologia asta modernă la îndemână. Și tot a făcut „Cerul și Pământul”.

Hristos a Înviat!
Dar odată cu El, și cei pe care îi credem duși.
S-a făcut voia Domnului, facă-se și credința dumneavoastră că sunt vii…