Cu nostalgia vremurilor trecute, în contul lacrimilor din prezent şi viitor, să ne-amintim că a existat cândva, pe-aici, o ţară.
Cu gândul la Blaga, că nu striveşte nimic – printre altele, cuvinte şi morminte – să ţinem cont că unii dintre noi îşi mai şterg pe furiş câte-o lacrimă.
Având, nostalgia filmelor indiene, am rămas ancoraţi p-aici, cu „Lanţul amintirilor”. Deloc rău, până la urmă: să-avem ce povesti nepoţilor.
Contemporani cu nişte smardoi – pe vremuri li se spunea ciocoi – am învăţat să scrâşnim din dinţi şi să răbdăm. Până când, nimeni nu ştie.
Trăind în miezul unui ev aprins de ură, am înțeles că nu noi suntem veşnici.
Eterne sunt doar minciuna, ipocrizia…
Scârbiţi de-aproape tot şi de toate, am învăţat să fim sceptici, melancolici, apatici, patetici. Suflet în sufletul Baladei „Mioriţa”.
Cu lehamite ascultându-i pe unii patrioţi, ne-am făcut împrumuturi şi-am cumpărat medicamente. Ele se numesc anti-panglici, anti-vrăjeală, anti-simulare-dragoste de ţară.
Noaptea auzim cum latră alţi câini – mai nou, li se spune simplu: javre – la luna aceluiaşi cer. Şi nu le dăm peste bot. Că doar suntem un popor tolerant.
„Lanţul amintirilor”, ne spune că cineva a zis aşa: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Dar de la o vreme, am cam asurzit. C-avem şi noi o vârstă; suntem de peste două mii de ani pe-aici.
Deci ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul.
Cu nostalgia vremurilor în care ni se spunea că ţara asta este „Grădina Maicii Domnului”, ne mai uităm la câte-un film indian: „O floare şi doi grădinari”, „Lanţul amintirilor”, „Vagabondul”, „Articolul 420”.
„O floare şi doi grădinari”…
Dar, cu spiritul nostru miştocar, îl mai numim „O crizantemă şi nişte smardoi”. Că-i mai comod aşa.
Şi pentru ei, şi pentru noi…
