Arhive categorii: Despre noi/Despre voi

Esmeralda, dragostea mea! Pacostea neamului ăsta

Florin Tănăsescu

Cucoana era unsă cu toate alifiile. O cheamă Esmeralda şi-i vrăjitoare. Cam tot ce prevesteşte ea, se-mplineşte. Cum se-ntâmplă în cazul de faţă.
A strâns toţi parlamentarii la un loc – ca la moliftă – şi le-a ciripit următoarele.
„Mânca-va-ş ochişorii, iar a dat norocul peste voi. Văz un trifoi cu 90 la sută din foi intenţii de vot tot pentru voi”.
(„Ţiganca mea dă cu ghiocul, ghiceşte la proşti norocu’!”, şuiera bărbac-su’)
După ce-a molfăit un sendviş şi-a băut o gură de cafea, a continuat:
„Da’ ia staţi voi în genunchi! Că vă ghiceşte mama numai de vă căiţi pentru tot ce n-aţi făcut în mandatul ăsta. Şi nici în ăl’lalt. Si nici în răsăl’lalt!”.
Au ascultat porunca, ce erau să facă? Să ridice spitale? Nu!
„Mai văz o apă plutitoare care stăbate o autostradă cu zero benzi la dus. Cale de întoarcere, nu-i. Apa plutitoare e de culoare albastră, autostrada este în mintea voastră creaţă”.
(” Hai că nu suntem chiar proşti cum zice lumea”, a mormăit unul).
„Nu sunteţi, mă. Că la furăciuni vă duce capul mai rău decât pe bărbati-miu, care-a a vândut de trei ori un căţel în loc de miel”.
( „Chiar la licitaţie”, a adăugat consortul)
„Pe la mijlocul mandatului vostru – a continuat Doamna Esmeralda – vor fi ceva proteste. Da’ nu vă faceţi griji! Stiţi vorba aia: valul trece, bolovanii ca voi rămân”.
(„Deşteaptă mai e nevastă-mea! Să moară gloaba lu’ ăla de mi-a furat fierul vechi cu atelajul hipo, de nu-i cum zice ea!”. Of, Esmeralada, dragostea mea!)
Doamna ghicitoare a cerut şi-o apă plată, că i se uscase gura. „Da’ să fie apă-apă”.
A venit unul cu o cisternă: „Ia, tanti, colea! E apă vie, din Bucegi. Dacă bei din ea, ca strămoşii noştri daci, n-o mai mierleşti!”.
(Ăsta parcă ar fi Dan Puric în dialog cu Robert Turcescu, a zis bărbac-su’. Da’, ia să nu mă bag io pe chestii cultural-aburitoare!}
Pe bună dreptate, Doamna Esmeralada s-a simţit lezată în amorul meseriei.
„Mă, tu crezi că s-a întâlnit hoţul cu prostul? Să spui poveşti din astea votanţilor, nu mie!”.
Şi cam avea dreptate cucoana.
„Deci, dragi aleşi, v-aţi liniştit, da? Acu’ băgaţi la tanti lovele! De la fiecare după nevoi – deputat sau senator – şi cât vă lasă bugetul partidului sau fondurile europene! Iar când mai vreţi sondaje, nu apelaţi la altcineva. Vin eu, că tot pe voi vă găsesc”.
Aşa grăit-a Esmeralda. Şi-aşa va fi !
Update:
Bărbac-su’: Esmeralda, dragostea mea! Esmeralda, pacostea neamului ăsta. Cum se adevereşte, de treizeci de ani, ce zice ea. Cum să nu iubeşti ţara asta?
Sau să pleci din ea!

O crizantemă şi nişte  smardoi

 
Cu nostalgia vremurilor trecute, în contul lacrimilor din prezent şi viitor, să ne-amintim că a existat cândva, pe-aici, o ţară.
Cu gândul la Blaga, că nu striveşte nimic – printre altele, cuvinte şi  morminte – să ţinem cont că unii dintre noi îşi mai şterg pe furiş câte-o lacrimă. 
Având, nostalgia filmelor indiene, am rămas ancoraţi p-aici, cu „Lanţul amintirilor”. Deloc rău, până la urmă: să-avem ce povesti nepoţilor. 
Contemporani cu nişte smardoi – pe vremuri li se spunea ciocoi – am învăţat să scrâşnim din dinţi şi să răbdăm. Până când, nimeni nu ştie.
Trăind în miezul unui ev aprins de ură, am înțeles că nu noi suntem veşnici.
Eterne sunt doar minciuna, ipocrizia…

Scârbiţi de-aproape tot şi de toate, am învăţat să fim sceptici, melancolici, apatici, patetici. Suflet în sufletul Baladei „Mioriţa”. 
Cu lehamite ascultându-i pe unii patrioţi, ne-am făcut împrumuturi şi-am cumpărat medicamente. Ele se numesc anti-panglici, anti-vrăjeală, anti-simulare-dragoste de ţară.
Noaptea auzim cum latră alţi câini – mai nou, li se spune simplu: javre – la luna aceluiaşi cer. Şi nu le dăm peste bot. Că doar suntem un popor tolerant.   

„Lanţul amintirilor”, ne spune că cineva a zis aşa: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Dar de la o vreme, am cam asurzit. C-avem şi noi o vârstă; suntem de peste două mii de ani pe-aici. 
Deci ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul.
Cu nostalgia vremurilor în care ni se spunea că ţara asta este „Grădina Maicii Domnului”,  ne mai uităm la câte-un film indian: „O floare şi doi grădinari”, „Lanţul amintirilor”, „Vagabondul”, „Articolul 420”.

„O floare şi doi grădinari”…
Dar, cu spiritul nostru miştocar, îl mai numim „O crizantemă şi nişte smardoi”. Că-i mai comod aşa.

Şi pentru ei, şi pentru noi…

Îi cheamă Leo. Nu trageţi în ei, dom’ Semaca!

Polițiștii secției de moravuri ultragrele din comuna  Văgăuna Necuraților au fost sezizați că-ntr-o noapte-ntunecoasă, a fost furat un gard pe care stătea o cioară.
Deîndată a fost constituită o echipă operativă care, ajunsă la locul faptei, a  constatat: cioara stătea în aer, gardul – sufletul lui Avram Iancu!
Totodată, câteva martore nocturne au croncănit c-au auzit zgomote suspecte în preajma mai multor zăbrele care, reunite, iau forma unui gard. 
De asemenea, în urma cercetărilor extinse, s-a mai aflat că în noaptea  împricinată (complice, adică, cu răufăcătorii), rușinat că a fost deconspirat, un leopard a luat-o razna.
Un braconier chiar s-a jurat că animalul a miorlăit de frică: „Mă cheamă Leo. Nu trage,  dom’ Semaca!”. 
Plus c-a mai dat și declarație scrisă: „Avea două pistoale disponibilizant-tranchilizatoare, șefu’! Pistoale cu cremene/Surori gemene”.
Că-n timpul liber, şi-ăsta era scriitor-stihuitor…

Speţa a devenit o chestiune de securitate naţională, pentru că-n țara asta-s multe garduri, iar îndărătul lor viețuiesc leoparzi. Da’ blânzi, oameni buni, nu intrați în panică!
Cazul a fost  preluat de Comisia Juridică Leopardistică din Camera Deputaților, for decizional. 
Care comisie – ai  cărei membri sunt păziţi de ultraşi din Liga I – lucrează zi-noapte pentru tragerea la răspundere a răufăcătorilor. 
Pentru mai multă siguranță – că suporterii vin, da’ mai și pleacă în deplasare – au fost lipite afișe împăciuitoare/ îndemnătoare la calm: „Ne cheamă Leo. Suntem parlamentari care  trag mâţa de coadă. Nu trage dom’ Semaca, că nu facem nimic!”.
Aşadar, pentru liniştea noastră, se vor face disponibilizări pe unde au chef domnii leoparzi; nume generic, Leo. Mai  puţin prin Parlament, BNR, ANAF, ASF etc. 
În plus, tot pentru liniștea fiecăruia… ”Vecinul meu prăşeşte ciori/ Vecina mea prăşeşte garduri”…
Noi? Biet popor pe nişte scări!

Mărie şi Mărioară, ia un par şi mă omoară!

„Că noi de la Râm ne tragem”. Iar Roma ne trage copiii spre ea


Nu știm unii cum gândesc, dar alții și-aduc aminte că-n dulcele grai moldo- românesc, acum vreo 400 de ani, cineva scria „Că noi de la Râm ne tragem”. Adică de la Roma. 
Or fi multe poate-n lume, câte n-au ajuns la noi. Cum ar fi, de exemplu, cine  pe cine păcălește? Că iarba rea din holde, iar născu –  vorba olteanului  – gâlceavă în țară. 
„Hai la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire”?
Dar pe Valea Prahovei, mai domol, mai bară la bară, ce-are? Plus că apa aia – de Milcov scriem – cine știe ce mai conține?
„De la Dunăre la Sena/ Din Carpați  în  Pirinei/ Ginta nobilă latină/ Și-adună copiii ei?”.
Păi, nu prea se-ntâmplă, Poete, că-i scump avionul și nu-i nici sezonul. 
Deci, cu toate avantajele intrării nației noastre în Spațiul Schengen, am învățat să ducem dorul unor vremuri normale.  

„Piară dușmănia-n țară”? Piere, la o vorbă de gargară. La o tăiere de panglică. În rest, cu regret anunțăm: „Suntem parcă  mai duși de nas ca-n anii ’90”. 
„Că de la Râm ne tragem”, domnule cronicar? Poate! Dar parcă „de-o eternitate și ceva”, Roma ne trage tinerii spre ea. 
 „Copii săraci și sceptici ai plebei proletare”, plecați la muncă peste hotare!
Dunăre, durere stângă a malului ce stă să plângă, mai știi ceva despre  Bălcescu? Și el fiu al gintei nobile latine. Unde-i  îngropat, unde-i pomenit?
La Palermo? Mulțumim! Că-n țara asta n-avea loc de cimitir, cum n-a avut loc nici Caragiale decât la Berlin. 

Or fi multe poate-n lume, câte n-au ajuns sau nu știm noi. 
„Vrajba iernii noastre” se va schimba, cândva, „în toi de vară”? Nimeni nu știe.
D-aia azi…
Măcar azi, 24 Ianuarie, „Măi muntene, măi vecine/ Vino să te prinzi cu mine!”. 
În restul zilelor, fireşte, noi de la Râm ne tragem.
Iar Roma ne trage copiii spre ea.

„Tragică beţie”, dulce Românie!


Mergeam prin pădure cu tatăl lui Labiş. Căpătase o oarecare încredere în mine şi, învăţător fiindu-mi, mă luase cu el să-mi arate traseul pe care l-a urmat „un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea”. Prin inimă neagră de ţară pe cale să dispară, treceam. Îmi povestea că are probleme cu fi-su.
– Se visează poet. Eu îl vreau vânător.
– Unde vine Levantul?, l-am întrebat, durându-mă în cot de problemele lui. Levantul, copile, este o ţară – imaginară. Levant – România îi spune exact. Hai s-aruncăm o privire la codrul de aramă.

Stau şi mă întreb: Ce gândeşte învăţătorul meu?
Se-adună nori. Cred că o să ningă cu fulgi de argint. Nu-mi convine. „O, cum aş vrea să nu mai vină…” La zăpadă fac referire….
– Se aud paşi!, îi spun cu glas tremurând domnului Labiş.
– Stai liniştit, e un poştaş!
O căprioară se uită mirată la noi. O fi plângând, mi-am zis, de mila domnului învăţător care nu se înţelege cu fiul.
În sfârşit, poştaşul ajunge.
„În tolbă avea multe scrisori. Şi cupoane de pensii. D-aia mergea aşa greu”,  poate gândiţi.
Nu! Avea motofierăstraie Stihl. Era poştaş avangardist. Ne-a explicat amândurora că Drujba – adică Prietenia – s-a dus de mult timp pe Apa Sâmbetei în Levantul – România.
Sunt Stihluri care rad tot. Am şi instrucţiuni de folosire a lor”.
Tatăl lui Labiş le citeşte.
Poştaşul îmi dă pe furiş o telegramă, pe care scrie: „Nu fi-su a tras. Nu el a omorât Căprioara. Alţii sunt criminalii!”.

Ningea sau ploua? Habar n-am! Ştiu doar că seceta uscase cam tot ce mai înseamnă normalitate în Levant – România. Pe umeri, învăţătorul Eugen Labiş ducea umbra Căprioarei.
Şi azi, Nicolae este student la Facultatea de Silvicultură, Braşov. De peste 30 de ani, vă daţi seama? Că pică mereu la o materie: „Vânătoare”.
Ziarele locale scriu că nu-i plac mistreţii cu colţii de fier, lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… Fauna Levantului – României.
Acelaşi poştaş îmi mai trimite o telegramă. Acelaşi mesaj:
– Nu el a tras. Nu el a omorât Căprioara. Alţii sunt criminalii!

Tragică beţie”, dulce Românie!

„Eminescu n-a existat”. Pentru că nu l-am meritat!

Doar ți s-a spus, cu subiect și predicat: „Eminescu n-a existat”.  Deci, ce rost  își au vorbele-astea: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”? 
Iar nouă? Păi ni s-a explicat că „a existat numai o țară frumoasă”. 
Deci, totul la trecut, Poete! Pentru tine, prezentul nu există. Cât despre al nostru, „era pe când nu s-a văzut, azi îl vedem dar nu e”.
Apropo,  se presupune că ai zis despre țară: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.
Care, Maestre? Că pân’ „la steaua  care a răsărit/e-o cale atât de lungă”. Iar noi îi ziceam cândva „luminița de la capătul tunelului”. 

A mai zis cineva – Shakespeare sau Dumneavoastră -, de parcă ar avea importanță amănuntul ăsta: „Vreme trece, vreme vine”.
Aici aveți dreptate: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri”. Chiar puteți  dovedi cu probe: un nefericit – Tudor Vianu – repetă ca o moară stricată: „Aștept să treacă nedreptatea”.
Și tot așteaptă! 
Iar dacă nu știai, află că stă cu chirie-ntr-o gară unde nu-i nici urmă de cale ferată. Că-n „țara lui lui lerui ler/ Nu-i nici cânt, nici drum de fier/Numai ramură de gând”.

Deci, să ne-mparți, azi, „în două cete, în smintiți și în mișei”, e cam greu. Nu  mai știi care-s unii, care-s alții.   
A, firește, se vor găsi avocați din oficiu care să-ți ia apărarea. Să  pledeze: Vai, azi e ziua lui Eminescu!”. Asta pentru „lacrimile pietrelor înduioșate”. Și ale statuilor tale, care nu râd și nu plâng niciodată..
Iar  pe măsură ce „vreme trece, vreme vine”,  nouă nu ne mai e dor nici de noi. De-așa vremi ne-nvrednicirăm… 

„Eminescu n-a existat”. Sigur! 
Nu știu alții ce cred, dar unii sunt convinși că a fost creat de Inteligența Artificială.
Că prea-i nepământean versul ăsta: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.
Pe „acest tânăr cu ochii mari,/Cât istoria noastră”, niciodată, probabil, nu l-am meritat. 

‘ndărăt, la tradiţii!

I-a patra zi când mă trezesc cu faţa la cearceaf. Şi când mă uit la calendar, m-apucă jalea. Mai sunt vreo trei luni până la Paşte. 
O iau pe trotuar, zâmbesc amar la gândul că s-a dus minivacanţa. Mă doare capul, deci intru-n prima farmacie care-mi iese-n cale. 
În fine, coada cât casa. În sfârşit, toţi pensionarii lumii n-au altceva de făcut decât să-mi obtureze drumul spre ghişeu.
Ajung la farmacistă şi nu-i înţeleg zâmbetul când îi cer „Remedii naturiste pentru zile triste”.
N-are. Şi pune fondanta pe zilele-astea triste: „Încercaţi cu ceai de sunătoare!”. 
Mă doare capul şi mai tare.

Un fost Pom de Crăciun stă stingher în drum. M-apucă nervii. „De ce tăiaţi pădurile mă? Ai? Să le vindeţi austriecilor, las’ că vă ştiu eu!”.
La semafor, fireşte, e culoarea roşie. I-aud pe câţiva tineri cum se vaită că au examen, că n-au parcurs materia…
„Să picaţi toţi, mă! Că eu, la vârsta voastră rupeam cartea, nu alta. Da’ voi, toată ziua pe telefoane!”.
Îmi zdrăngăne şi mie smartphonul. Era un mesaj întârziat: „La mulţi ani! Pupici”. 
Păi să nu mi se pună piticii pe creier? Ba, da! 
Că un „Hristos a Înviat!” nu putea să scrie. Să simt şi eu că vin alte zile libere. 

Ajung la serviciu. Mi se pare mie sau şefului i-au mai apărut câteva fire albe pe scăfârlie?
„Nu ţi se pare!”, îmi ghiceşte gândul una de care cândva, fusesem, „în limbă”. Da’ n-a fost să fie. Adică a fost pentru ea, că s-a măritat cu un fotbalist. 
De-atunci plătesc acatiste să retrogradeze…. Nu vă spun cine. 
Gagica dezleagă integrame, eu mă uit pe geam, doar oi vedea vreun ţânţar. Semn de primăvară, nu? Nu, că n-apare!
Final de ars gazul  la serviciu.
În drum spre casă, aud o capră behăind ca apucată. Apoi se spânzură.
La fel şi în curtea vecinului; bocete c-a mierlit-o a treia capră de la-nceputul anului.
Ei, aşa da! Încep să redevin normal. Mă bucur chiar vechile noastre mentalităţi-tradiţii nu dispar! 

Mâine, aşadar, voi fi mai optimist. Se-apropie Postul Paştelui, când vom fi mai buni. 
Deci, timpul trece, trece… Şi şeful meu cheleşte! Şi fosta-mi iubire îmbătrâneşte.
Nu ştiu dumneavoastră, dar eu mă cred nemuritor. Şi păstrător al tradiţiilor noastre milenare:
Să moară cât mai multe capre! „Remedii naturiste pentru zile triste”, nimic altceva!

Pe loc repaus, Orion! E ziua Galaxiei Ion


Azi-noapte, cu un bun simţ pe care lumea întreagă nu l-a avut şi nu-l va avea vrodată, Constelaţia Orion s-a retras de pe cer. I-a făcut loc, discret, Galaxiei Ionilor.
Şi Perseidele au mers la ofiţerul stării civile, schimbându-şi numele în Ioanide. Au făcut cale-ntoarsă din august, când sunt în zaua lor, să se bucure  de ziua asta, cu cifra 7. Bietele Ioanide, credule.
De regulă, în ţara asta se spune Nea Ion. Nu domnul Ion. Se zice Tanti Ioana! Nu doamna Ioana. Poate că-i mai bine aşa, la vremea când mândria şi trufia îmbracă straie poleite de domn sau doamnă.
Nea Ion pe care îl ştiu eu nu are vârstă. Nici Tanti Ioana.
Ocupaţia unuia era, cândva, să sufle în lumânările din policandru, când flacăra agoniza în biserici. Sau mănăstirile unde ceara poartă şi-acum – mai ales acum! – urmele genunchilor plecaţi.
Tradiţia este ca Sfântul Ion să stingă luminile Sărbătorilor de Iarnă. Ironia va face, probabil, ca tot el să fie şi ultimul care va stinge lumina într-o ţară aflată în joc de glezne. Că vremea ei, nu a lui Ion, este Anapoda.

Tanti Ioana avea grijă să măture podelele şcolilor – altarele luminilor – şi-apoi să le dea cu petrosin. Aşa au rămas în memoria mea, şi-a multora, Nea Ionii şi Tanti Ioanele vieţilor noastre deşarte, de care ani-întuneric, încet, dar sigur, încep să ne despartă.
Noaptea trecută, cu un bun-simţ ce nu îşi găseşte deloc loc în lumea asta, Constelaţia Orion s-a retras discret de pe cer. A cedat locul Galaxiei Ionilor: „Poftiţi, vă rog! Luaţi loc!”.
S-au aşezat uimiţi de o aşa onoare. Mulţi dintre ei, cum spuneam, nu sunt domni. Sunt doar bieţi Nea Ioni.
La ceas de dimineaţă, Perseidele au ieşit bucuroase de la ghişeul ofiţerului de stare civilă, fluturând cărţi de identitate cu CNP-uri terestre. Iar zorii murmurau: „Sărut-mâna, Ioanide!”.
Sunt bietele Ioanide-Ioane,  care, aşa cum le ştim mulţi dintre noi, au încă basmale în cap. Ioane pe care îmbroboditele doamne ale vremurilor de azi nu dau prea mulţi bani.

Se-apropie ceasul în care Galaxia Orion îşi reia locul pe cer. Coboară şi sărbătoriţii zilei de azi în pătrăţelul lor. Expiră şi cărţile de identitate ale Perseidelor întoarse din drum.
Bună seara, Nea Ioane! Sărut-mâna, Tanti Ioana!
Şi „La mulţi ani !”
La mulţi ani, în ţara urmelor genunchilor plecaţi !

(Foto: Ziarul Lumina)

O lumânare și-o viață trăită-n procente!


Poveştile de-odinioară au luat forma și asemănarea vremurilor pe care mulţi dintre noi le vor trăi prin ţară.
Ideea principală: „Vai de noi!”.
Căproaica a fost odinioară mamă exemplară. Doar ştiţi refrenul: „Trei iezi, cucuieţi/Open the door, mă băieţi!”. Traducere, pentru cine nu ştie limba lui Shakespeare: open the door = deschideţi uşa.
Pe măsură ce lumea evolua, s-au emancipat şi animalele-astea.
(Scuzaţi, dar era mai naşpa dacă le zicem dobitoace!).
S-au emancipat, în sensul că într-o zi capra a devenit Căproaică, iar ţapul – Căproi.
(Ooof, surioară! Ooof, biată ţară!)

Ca să nu mai îmbârligăm povestea, mergem pe ideea că azi sunt două specimene: Căproaica şi Căproiul.
Zgârcit din fire și făr’ de lecuire în aburire de nație, Căproiul tatuat – să pară bărbat, nu de alta – îngheață salarii, fură bonuri de masă și cam trei sferturi din Programul Prima Casă.
Căproaica – adică sor’-sa, numită și Guvernoaica – Zgripțuroaica – dă de pomană pe la biserici câte-o lumânare aprinsă! Da’ fără colivă, fără colac, fără nimic. Nici măcar un covrig!
Iezii, cuminţi, zic Bogdaproste! Că nu-i așa? Parcă mai mult contează liniştea… Bașca gherla aia de lumânare aprinsă, pentru care nu plătesc taxă. Încă!
Într-una din zile, na, belea!
Un ied-votant a văzut Guvernoaica cocoțată pe casă. Altul, din satul vecin, a crezut c-a luat-o pe arătură. N-o luase: Căproiul – turbatul lipea pe-un stâlp ceva pe care scria „Atenție, taxă pe el!”.

Și uite-așa, vor trece și Boboteaza, și Sfântu’ John, se va mări și ziua, vine și „primăvara, mama noastră, ies urzicile pe coastă”.
Dar berzele, ne pare rău, nu se mai întorc în ţară. Nu de alta, dar pe stâlpi, în cuibul lor, vor sta Căproiul tatuat și Guvernoaica Zgripțuroaica.
Deci, și unul și alta să trăiască!
Să ne-amintească că trăim în miezul unui ev aprins/fierbinte, că stăm ca pe jar…
Că doamna Căproaică şi domnul Căproi au fost şi sunt stăpânii acestui neam.
Obligaţiile iezilor-votanţi? Să zică „Săr’-mâna!” pentru zecimile şi sutimile de speranţă pe care specimenele le vând ca la piaţă.

Votanţi-cucuieţi, uşa să le-o descuieţi! Că ei vă dau stimulente câte-o lumânare aprinsă
Și viaţă trăită-n procente.
(Ooof, surioară! Ooof, biată țară!)

Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă Viaţa!

„Fram, ursul polar” înnoadă ţigară de la ţigară. A-mbătrânit şi el, poartă ochelari de distanţă: plus 5 sunt dioptriile, minus 7 grade la umbra anului care-i pe ducă.
Ştiam că se reprofilase odată cu schimbările climatice – din oameni mai întâi şi mai apoi din lume -, dar eram sceptic că-i merge afacerea.
L-am întrebat odată şi-a zis:
– Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă Viaţa!
Nea Fram – cum îi  ziceau „Băieţii de pe strada Pal” îşi deschisese un Anticariat. Găseai acolo nu doar trecute vieţi din cărţi, reviste franţuzeşti, scrisori… Erau şi lămpi, şi hârtie creponată şi ceasuri… Multe ceasuri, dar cam ciudate: Niciunul dintre ele nu arăta ora 12.  
Când nu-i călca cineva pragul, ieşea el în întâmpinarea eventualului vizitator.
Aşa zicea: Vizitator.  El nu vindea, doar aştepta  pe cineva. Şi invers: când se plictisea, ieşea şi privea lumea.
Uneori, când era beznă şi niciun trecător, se-ncuraja şi pe el, şi umbra:
– Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă Viaţa! 

Am stat la o cafea cât să ne-amintim de vremurile trecute. I-am spus că mi-e dor de ele, mi-a făcut şmechereşte cu ochiul: „Rezolvă băiatul!”.
Şi-a rezolvat, că l-a sunat pe Francois Villon şi i-a spus să nu se mai întrebe retoric – chiar cuvântul ăsta l-a folosit: retoric – „Unde sunt zăpezile de altădată?”. Doar să i le-mprumute pentru vreo oră.
Pffffff…. Şi ningea! Dar numai noi doi vedeam, nimeni altcineva. 
Intră în Anticariatul lui Fram,  ca la ea acasă, „Fetiţa cu chibriturile”. Cam nesuferită,  cam impertinentă. Absentă la  prezenţa mea, îi strigă:
– Tataie, e cazul să fii şi matale în rând cu lumea. Iar pe stradă, un banner cu „La mulţi ani 2025”.
Apoi îi împodobeşte un brad, aruncă ceva beteală peste el,  pune şi globuleţe, iar sub el, un patefon.  
Stângaci, Fram îi explică că nu a ţinut pasul cu tehnologia din secolul trecut. Cu asta de azi, nici atât!
Moment în care zgâtia – adică copila – îi pune Pink Floyd.

Tresar. Era  „Time”. Era zgomotul ăla de orologii de simţi cum viaţa se scurge din tine. Şi te întrebi unde se duce. Lui Fram i se aburesc ochelarii, dar nici de afurisit nu vrea să-şi şteargă vreo lacrimă.
Şi tot ningea, dar parcă invers. Adică fulgii urcau la cer.  Şi se făcuse şi mai ger.
„Cam minus opt grade; asta a fost media anuală a temperaturii din oameni în 2024″, mormăie pentru sine.
Se uită lung la mine şi-adaugă, desigur, retoric:
 Dar noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă Viaţa!

Era momentul să plec. O văd pe „Fetiţa cu chibriturile” mergând de mână cu Gavroche.
Şi eu care credeam c-a murit.
O aud cum cântă „Non, je ne regrette, rien!”. Edith Piaf, carevasăzică…
Mă-ntorc şi-l văd pe „Fram, ursul polar” în prag de An, strigând – retoric, cum altcumva?:
La mulţi ani! Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă Viaţa!

Ridică-te Ştefane şi te roagă!

Că vremea în ţară şi-n lume e naşpa, o ştii Măria Ta. Iar să-i împarţi în două cete – „în smintiţi şi în mişei”, cum vrea norodul, e cam greu şi târziu.  
Deci, mai bine stai acolo, şi te roagă pentru noi, sfinte. Nu că am crede în minuni peste noapte, dar dacă-ţi vezi fiii, îţi vine rău, nu alta.
Nu te „ardica” cum ar zice oamenii de bună credinţă, Ştefane. Sau dacă o faci, doar te roagă!
Şi nu te minţi singur c-ai putea reface ce-au dărâmat alţii de trei decenii, încoace!
Altfel, în cine să mai  sperăm? În sfinţi neputincioşi?
Atunci, la ce bun atâtea biserici, ridicate? Să-njure lumea că-s prea multe, poate. Că de-aşa vremi se-nvredniciră unii. Nu toţi!

Nu te ridica domn al Moldovei, decât să faci o rugăciune la primul martir al creştinismului, „plin de duh şi înţelepciune”, că despre el e vorba azi, nu despre tine.
Iar dacă nu ştii, Sfântul Ştefan, la care azi lumea se-nchină, a zis aşa: „Cum au fost părinţii voştri, aşa sunteţi şi voi”.
Adică ei; adică unii smintiţi, alţii mişei!
Deci, nu despre tine e vorba azi, nu te umfla în pene! 
Poţi, în schimb, să faci un bine neamului ăsta: roagă-te, că ai mai multă trecere decât noi, să nu ne mai pricopsim cu vânzători. Deci,  stai icoană-n genunchi în faţa altei icoane şi întreabă: „Căror vânzători de ţară s-au făcut unii, acum?”. Sau mai demult. 
Şi-apoi, dă-ne de ştie – pe Tik-Toc, pe Facebook, pe Insta, pe ce vrei tu – dacă sfântul-sfânt are ştiinţă de vreo-ndreptare-rânduială pe pământ. 

Ridicăt-te Ştefane, dar numai un pic.
Cât să zici „La mulţi ani!”  Ştefanilor şi Ştefaniilor cu suflete trecute prin sabie de viaţă.
Şi nouă, la vremuri de Siberii cu gheaţă…