Îl văd pe Gaşpar cum se uită la Ieslea cu Pruncul. Îl cunoaşteţi sau aţi auzit de el: unul dintre cei trei Magi de la Răsărit. Rătăcit/părăsit de Baltazar şi Melchior.
– Te-au trădat? Se mai întâmplă, nu-ţi face griji. În lumea noastră… Dar mai bine să nu ştii cum e p-aici.
– Zici că sunt cosmonautul ăla care s-a învârtit în jurul lunii, dar n-a călcat pe ea, îmi face o demonstraţie de vastă cultură generală.
– Ştim şi noi, maestre! Doar Armstrong şi Aldrin au avut norocul. Collins, nu!
Fă-te comod, dă drumul la televizor și vezi un film! Eu am o mică afacere de rezolvat cu cineva.
Şi-apoi am strigat prima dată: „Iar acum, totul între noi doi”. Dar şi-n franceză – „Maintenant, entre nous deux!”, să priceapă şi al lu’ Parizianu’, care făcea scheme prin Apostolache. Că acolo s-a întâmplat, se întâmplă şi-acum.
Cu cine mă certam? Cu 2026, în caz că nu am fost explicit. Am avut mereu o ură nebună pentru anul ce vine. Şi ziceam, şi încă mai zic cu jumătate de gură „Noul An să vă aducă tot ce vă doriţi”. Dar ziua de mâine, ce-are? Sau în luna iulie?
„De pe vârf din Caraiman/Spunem ţării la mulţi ani”. Aşa mi-am făcut intrarea la oamenii gospodari care uitaseră să zăvorască porţile. Într-un fel, îi înţelegeam: TVA crescut, preţurile stăteau să bubuie legal ca petardele ilegale, câte şi mai câte revărsate precum „Cotele apelor Dunării şi-ale răbdării noastre”, cum auzisem şi azi la Radio.
Sunt cu Giovanni, amândoi afoni, dar tupeişti.
„Cununiţă, grâu de aur, mulţi ani/O urare peste plaiuri, mulţi ani…”.
Pauză, că latră câinii la luna altui cer şi-a altor vremi.
Mi-aduc aminte de Gaşpar, îl sun. E ok. Şi-a făcut singur o cafea, a găsit şi un pachet de Pall Mall în şifonier – cum se ţineau cândva cadourile pentru dom doctor – iar acum se uită la televizorul „Opera”.
– Am găsit un film bun pe Netflix, merită să-l vezi. Apoi îmi închide.
Unii ne întrerup, speriaţi de afonia noastră. Ne dau un cent, un euro-doi şi valea!
La urma urmei, îmi convenea. Aveam timp să trag o ţigară, să-mi iau şi-o cafea de la dozatorul anilor 70-80. Că se numea cartelă, nu mai contează.
În seara aia – adică asta – l-am recunoscut pe Camus. Şi el cu colindatul, chiar dacă era „Străinul” din Algeria.
Nu ne suportam reciproc, dar el şi-a călcat pe inimă şi mi-a cerut un foc. Ori la chestii din astea, n-am fost şi nu voi fi niciodată zgârcit.
„Fiindcă fumând, ne putem gândi la nişte idealuri şi mai grozave”…
Avea chef de vorbă şi mi-a zis ceva de genul „Poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi reprezenta ceva care există prin ceva care nu există”.
N-aveam chef de filozofia lui de fotbalist ratat, după cum îl simt şi-acum supărat că nu i-am citit cartea primită cu autograf: „Exilul şi Împărăţia”.
„Rămurea de păr în floare, mulţi ani/Luminată o urare, la mulţi ani!”, fredonam singur, fără să plec genunchii, să cerşesc. Îmi plăcea mult, iar neuronii mei o asociau cu „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele”.
N-a fost să fie chestia cu fiu de nădejde din motive neimputabile mie.
Nu este, nu obişnuiesc să mă bucur prea mult când – de parcă n-ar fi mai mult război decât pace pe pământ – când se „împuşcă anul”.
Nu de alta, dar mă iertaţi, mi se pare că-ncet şi fără de regret, ne sinucidem şi noi.
În fine, asta-i părerea mea.
Mă sună Gaşpar. Îmi spune că viaţa bate filmul. Nu înţeleg.
– Nu ştii deviza trupelor speciale: „Nu lăsăm pe nimeni în urmă, fie el viu sau mort”. Melchior şi Baltazar s-au întors după mine.
– Şi pleci?, mă încearcă oarecum un regret.
– Nu! Casa noastră este la Ieslea în care s-a născut Pruncul. Te aşteptăm. Vom fi cu tine şi la cumpăna dintre ani, şi la altele.
M-am împăcat cu Camus, nu mai am de reglat niciun cont cu anii ce vor veni.
Doar zic, fiecăruia care m-a tolerat sau nu cu mofturile mele:
Luminată, o urare: La mulţi ani!
