La vremuri tulburi, atunci când însăşi identitatea noastră e pusă de către unii „binevoitori” la îndoială, Istoria se așază, parcă de la sine putere, pe făgaşul firesc. Și, probabil, datorită întâmplării.
A întâmplării – cuvânt care vine de la Templul în care a intrat Hristos – iar nu a coincidenței!
La timpul în care și trecutul nostru e pus sub semnul întrebării, aceeași Istorie, uneori, ni se dezvăluie ca o carte. Poate că nu mai are răbdare și ne iese-n întâmpinare. Cine știe?


Fapt este că în comuna Apostolache- Prahova, la 30-40 de centimetri adâncime au fost descoperiți 37 de dinari din argint, de origine romană, pe care se pot vedea chipurile lui Nero sau Vespasian, patru brăţări /cercei de origine dacică, precum şi o jumătate de cercel dacic. Toate, din argint!
Iar dacă se naște întrebarea de unde până unde această „coabitare”, într-o singură zonă, a unor vestigii provenind din culturi distincte, răspunsul ar fi că la vremea aceea – aproximativ sec.I d.Hr. -, să fi existat un comerț între daci și romani.
„Comoara de argint” de la Apostolache a fost descoperită în data de 26 iulie 2026, fiind predată, pe semnătură, primarului localităţii, Mihail Bratu.
Pe mai departe, obiectele – descoperite de către Cătălin Ștefan Iozsi, din județul Timiș, posesor autorizat de detector de metale – le puteţi vedea şi mai jos, în galeria foto, urmează a fi predate Direcţiei Judeţene de Cultură Prahova.

Uneori, așadar, Istoria își cere dreptul la neuitare. Din întâmplare sau întru neuitarea că „de la Râm (Roma) ne tragem”, vorba cronicarului.

E complicat să vă explicăm domnilor de la Palate – Cotroceni şi Victoria – că azi fabula „Musca la arat” are alt sens.
Pentru că cei mai mulți dintre voi, „sunteți boi, d-aia”.
E inutil a vă aduce aminte de Arghezi, în caz că nu știți destui dintre voi cum se schimbă „sapa-n condei și brazda-n călimară”.
Vă spunem noi: pentru ăst lucru, „Bătrânii au adunat printre plăvani/ Povara sutelor de ani”. 

E  greu, nu-i aşa, Irinel Durău, ministrul Economiei – pe butuci și asta – să faci, vreme de-o lună și ceva, un Guvern? Că doar ai zis: „Nu avem o baghetă magică pentru asta!”.
Iar Iozefini, din păcate, a murit!
E greu a „cristaliza” ceva coerent în țara asta, cât timp se zbate în mlaștină, iar Nicușor Dan se joacă cu copiii la Palat, în prima zi de iunie. Strașnic bărbat! 
E al naibii de greu să mai cânți azi „Mândră țară, tânăr colț de rai”, când pe pereții de la Cotroceni și Victoria sunt mutații genetice ale unor „Flori de mucigai”.
N-aveți baghetă magică? Aveți  dreptate! Că la tăiat de coceni, noaptea, nu-ți trebuie așa ceva. Doar seceră…

Vedeți, voi, domnilor cu mapa, noi – care, cum putem – mai dăm și cu „sapa”. Ne mai trezim și dimineața, mai mergem la muncă. Iar pentru asta  nu ne trebuie „cristalizarea” fișei postului, nici vreo „baghetă magică” să ne arate ce-avem de făcut. 
Deci, noi am rămas noi. Voi? Niște boi! 
Voi aveți timp să numărați  puieții – nu-i așa, Diana Buzoianu? – pentru ca după aia să urli că, vai!, se fură din „avutul obștesc”!.
Ori noi, ne facem treaba. Mai săpăm chiar și gropi… Mai avem timp și de plantat. Și mai puțin de numărat!
Nu aveți „baghetă magică”, domn’ ministru? Decât  buldozer, să-i dărâme statuia lui Goga.
Asta în caz c-ai  auzi ce-a  zis omul ăsta: „La noi atâția fluturi sunt,/ Și-atâta jale-n case”.

Noi am rămas noi. Voi? Niște boi! 
Dar nu „pe câmpuri de mătase”, ci pe interese.  

Charon era condamnat la muncă în folosul comunităţii. Motivul: pretinsese şi primise ceva şpagă când a fost să treacă pe cineva cu luntrea spre Lumea de Apoi. D-aia, taman de Sâmbăta Morţilor – Moşii de vară, efectua o cursă specială. Nu low cost, ca-n alte zile, ci specială: charter.
Conducea aşadar un hârb numit cândva RATĂ şi era supărat pe viaţă. 
„Viii în partea stângă, colivele de-a dreapta Tatălui. Şi-ncă ceva: «No more tears!». Ne-a asigurat şi traducerea melodiei lui Ozzy Osbourne: «Fără lacrimi!»”.
Deci avea ceva frică de Dumnezeu, chit că era fan rock. Sau tocmai d-aia!

Nimeni n-a plâns, niciunul nu s-a aşezat. Doar colive cu lumânări aprinse de-a stânga şi de-a dreapta. Tatălui…
Iar când se mai stingea câte una, o alta se apleca şi-i distribuia flacăra.
Privea  în oglinda retrovizoare Charon. Şi se-nmuia: „Sufletul ezită, vântul uită, veşnic uită, dar flacăra rămâne aceeaşi!”.
„Cursă specială” scria pe numita RATĂ, traseu special avea şi ea. Nu oprea la  semafor, nu staţiona la „Stop”, nu-ncetinea la limitatoarele de viteză.
Pe bord avea o cruce şi-o carte: „Şi tu vei fi  ţărână”. 

„Pari dur, dar nu eşti, desigur, cel mai mişel dintre pământeni. Deci spune-mi, îi voi mai vedea  vreodată pe ai mei?”,  l-am întrebat.
Răspunde Charon: „Nevermore!”. 
Din motive neştiute de mine, pune frână, coboară din RATĂ şi-mi face semn să-l urmez.  Opreşte taman lângă o troiţă. Cade pe gânduri, apoi îmi cere o ţigară. Scot pachetul de Lucky Strike pe care tata mi-l adusese cândva. Pe care scria: „Vezi să nu te vadă maică-ta că fumezi”.
 – Nu e păcat? Nu ne vede Dumnezeu?
 – Stai liniştit. Mai mare păcate îşi fac ăia care spun „Vrem spitale, nu catedrale! Vrem smintiri, nu amintiri!” Şi-njură că sunt prea multe troiţe. Şi cât de curând, prea multe cimitire. Iar trandafirii plâng în tăcere, picurând tăcere.
Colivele, aprinse şi-aliniate de-a stânga şi de-a dreapta, dau semne de nerăbdare.  
Urcăm. El la volan, eu la geam.

Când să cobor, îmi face un semn discret. Hai să vezi lumea de-altădată! 
RATA mergea trecând vămile, ignorând semnele de circulaţie.
O ia pe firul Cricovului Amar (în alte zile, Sărat), opreşte fix la o troiţă. Se miră când vede o candelă aprinsă. Eu n-o vedeam. Doar auzisem poveşti cum cineva, în fiecare seară o aprindea.
Charon o ia şi  dispare cu ea. Ciudat om!

Eram amândoi ajunşi cu RATA charter la Apostolache. În ce zi, habar n-am. Anul, cu aproximaţie.
Oricum, acum vreun sfert de veac fără tata. Părintele Tudor mă vede şi-mi spune că toţi tinerii din comună  ajută la amenajarea  unei troiţe.
Mă fac şi eu că muncesc. O văd pe mama urcând spre biserică. Duce şi ea colivă. Cui şi din ce motive, nu ştiu! Urmează s-o-ntreb mai târziu. Că nu era sărbătoare, că nu era parastas, că tata era acasă, doar îmi adusese pachetul de Lucky Strike. 
M-ascund şi-aprind o ţigară. 
– Tot cu ţigăruşa?
„Părintele Tudor n-are altă treabă decât să-mi ţină mie socoteala”, îmi  zisei.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre!” Era Preotul Sandu.
Cât timp trăsesem eu un fum în piept, timpul o luase razna. Doar troiţa e martora că toate-au fost la vremea lor ceva adevărat. 
Şi mama care tot urca şi cobora din motive neştiute de mine. O voi suna când ajung la Ploieşti.

Charon fusese să guste din apa Cricovului Sărat-Amar. Şi-mi povesteşte că a  dat copy-paste din pomelnicul citit de Părintele Enescu. Apoi a făcut o bărcuţă – cum  învăţase şi el acum o mie de ani la şcoală – şi i-a dat drumul pe apă.
– Şi-ncă ceva, dacă mă crezi.
– Ascult!
– Cricovul Sărat-Amar mi-a vorbit în numele lui Constantin, Vilarina, Gheorghe,  Maria, Alexandru, Tudor, Ioan,  Dobra, Tinca, Traian, Nicolae, Sinina, Cristina…
– Ştiu. Şi tot neamul lor cel adormit… Plus Dumnezeu să îi ierte”..
 – Nu,  să îi odihnească. De iertat, morţii îi iartă azi pe cei vii!
Colive aliniate la stânga şi la dreapta. „No more tears”, deci fără lacrimi.
Charon şi-a terminat munca în folosul comunităţii. Dispare precum mulţi dintre noi. Sau probabil citeşte „Şi tu vei fi ţărână”.
 

Sufletul ezită, vântul uită, veşnic uită, doar flacăra rămâne aceeaşi. Iar trandafirii, prin cimitire, plâng picurând durere.
În tăcere!

Îl văd pe Gaşpar cum se uită la Ieslea cu Pruncul. Îl cunoaşteţi sau aţi auzit de el: unul dintre cei trei Magi de la Răsărit. Rătăcit/părăsit de Baltazar şi Melchior.
– Te-au trădat? Se mai întâmplă, nu-ţi face griji. În lumea noastră… Dar mai bine să nu ştii cum e p-aici.
– Zici că sunt cosmonautul ăla care s-a învârtit în jurul lunii, dar n-a călcat pe ea, îmi face o demonstraţie de vastă cultură generală.
– Ştim şi noi, maestre! Doar Armstrong şi Aldrin au avut norocul. Collins, nu!
Fă-te comod, dă drumul la televizor și vezi un film! Eu am o mică afacere de rezolvat cu cineva.

Şi-apoi am strigat prima dată: „Iar acum, totul între noi doi”. Dar şi-n franceză – „Maintenant, entre nous deux!”, să priceapă şi al lu’ Parizianu’, care făcea scheme prin Apostolache. Că acolo s-a întâmplat, se întâmplă şi-acum.
Cu cine mă certam? Cu 2026, în caz că nu am fost explicit. Am avut mereu o ură nebună pentru anul ce vine. Şi ziceam, şi încă mai zic cu jumătate de gură „Noul An să vă aducă tot ce vă doriţi”. Dar ziua de mâine, ce-are? Sau în luna iulie?

„De pe vârf din Caraiman/Spunem ţării la mulţi ani”. Aşa mi-am făcut intrarea la oamenii gospodari care uitaseră să zăvorască porţile. Într-un fel, îi înţelegeam: TVA crescut, preţurile stăteau să bubuie legal ca petardele ilegale, câte şi mai câte revărsate precum „Cotele apelor Dunării şi-ale răbdării noastre”, cum auzisem şi azi la Radio.
Sunt cu Giovanni, amândoi afoni, dar tupeişti.
„Cununiţă, grâu de aur, mulţi ani/O urare peste plaiuri, mulţi ani…”.
Pauză, că latră câinii la luna altui cer şi-a altor vremi.
Mi-aduc aminte de Gaşpar, îl sun. E ok. Şi-a făcut singur o cafea, a găsit şi un pachet de Pall Mall în şifonier – cum se ţineau cândva cadourile pentru dom doctor – iar acum se uită la televizorul „Opera”.
– Am găsit un film bun pe Netflix, merită să-l vezi. Apoi îmi închide.

Unii ne întrerup, speriaţi de afonia noastră. Ne dau un cent, un euro-doi şi valea!
La urma urmei, îmi convenea. Aveam timp să trag o ţigară, să-mi iau şi-o cafea de la dozatorul anilor 70-80. Că se numea cartelă, nu mai contează.
În seara aia – adică asta – l-am recunoscut pe Camus. Şi el cu colindatul, chiar dacă era „Străinul” din Algeria.
Nu ne suportam reciproc, dar el şi-a călcat pe inimă şi mi-a cerut un foc. Ori la chestii din astea, n-am fost şi nu voi fi niciodată zgârcit.
„Fiindcă fumând, ne putem gândi la nişte idealuri şi mai grozave”…
Avea chef de vorbă şi mi-a zis ceva de genul „Poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi reprezenta ceva care există prin ceva care nu există”.
N-aveam chef de filozofia lui de fotbalist ratat, după cum îl simt şi-acum supărat că nu i-am citit cartea primită cu autograf: „Exilul şi Împărăţia”.

„Rămurea de păr în floare, mulţi ani/Luminată o urare, la mulţi ani!”, fredonam singur, fără să plec genunchii, să cerşesc. Îmi plăcea mult, iar neuronii mei o asociau cu „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele”.
N-a fost să fie chestia cu fiu de nădejde din motive neimputabile mie.
Nu este, nu obişnuiesc să mă bucur prea mult când – de parcă n-ar fi mai mult război decât pace pe pământ – când se „împuşcă anul”.
Nu de alta, dar mă iertaţi, mi se pare că-ncet şi fără de regret, ne sinucidem şi noi.
În fine, asta-i părerea mea.

Mă sună Gaşpar. Îmi spune că viaţa bate filmul. Nu înţeleg.
– Nu ştii deviza trupelor speciale: „Nu lăsăm pe nimeni în urmă, fie el viu sau mort”. Melchior şi Baltazar s-au întors după mine.
– Şi pleci?, mă încearcă oarecum un regret.
– Nu! Casa noastră este la Ieslea în care s-a născut Pruncul. Te aşteptăm. Vom fi cu tine şi la cumpăna dintre ani, şi la altele.

M-am împăcat cu Camus, nu mai am de reglat niciun cont cu anii ce vor veni.
Doar zic, fiecăruia care m-a tolerat sau nu cu mofturile mele:
Luminată, o urare: La mulţi ani!

Jarul încă arunca diamante în soba clasei unde intrasem prin efracţie. Cataloagele de la „Școala din plai”, de la Valea Cricovului – Prahova (mai jos, în galeria foto), aveau chef de scandal. De-o parte era tabăra cu note rusești. De la 1 la 5, deci. Cealaltă – prinsese avânt de când cu sloganul „Elevul este cel mai preţios capital”. Note de la 1 „din oficiu”, la 10!
Îmi venea să râd, să le spun că omul – nu elevul – e corect. Îmi iau seama şi tac.
Intrasem pe şest, precum Umberto Eco în Panteonul din Paris, să vadă „Pendulul lui Faucault”. Dispozitivul care-ţi arată cum se roteşte Pământul. Şi cum trece viaţa noastră.
Afară, în frig, mă aştepta „Fram, ursul polar”. Ştiu de ce era ca un câine credincios: fiindcă îi citisem CV-ul de vreo trei ori. El zicea că am şi plâns, dar l-am contrazis: „Probabil să vărs vreo lacrimă în caz că citesc «Întunecare». Tu eşti doar preambulul!”.
Gâlceava cataloagelor continua. Câteva s-au şi păruit, unele file s-au rupt… File din trecutul şcolilor de pe Valea Cricovului, Prahova: Apostolache, Mârlogea, Buzota, Udreşti…

Se face linişte când intră Tanti Tanţa. Începe să miroasă a petrosinul tinereţii unora dintre noi. Se face şi cald; peste jarul cu sclipiri de diamant, pune cărbuni. Huilă, cred. Nu mai ştiu! Doar ea ştie că sunt acolo şi-mi pune în ghiozdan câţiva cărbuni. Aşa făcea mereu Tanti Tanţa, femeia de serviciu de la Şcoala din Apostolache: ne punea brichete să avem căldură şi-acasă. Că erau vremuri grele. Că ne vedea cum mâncam untură pe pâine. Sau magiun! Sau zahăr umezit, probabil, de lacrimile alor noştri, care nu aveau ce să ne dea mai mult.

Se crapă de ziuă. Stau în staţie vreo douăzeci de minute. Cât o recreaţie mare. Vasile Paapa, care a pus bazele Şcolii de Meserii se uită cu reproş la mine. Ştiu de ce: Că doar din An în Paşte pun o floare la statuie. În rest, nici nu ştiu cine e. RATA de la „Autobaza 6 Călători” Ploieşti opreşte. E goală, iar în loc de canapele are bănci de şcoală. Vreau să-i dau ceva mărunt lui nea Tudorică Băloiu, şoferul. Se uită la mine flegmatic şi-mi zice: „Alunecă mă, pe interval”. Mă simt dator şi strig şi eu „Gata, la spate!”. Zâmbește de naivitatea mea nea Tudorică. Apoi se uită concentrat la GPS…
Lângă şofer urcă profi navetişti. Unii încearcă să mă-nveţe de la ora aia matinală ceva matematică. Unul, de Matematică, umplea parbizul – scuzaţi, tabla – „cu sin pătrat de x plus cos pătrat de x egal cu unu”, mediane, mediatoare, linii paralele…
Iar eu, între două lumi paralele pendulam, ca în romanul lui Umberto Eco.

Cobor cu ghiozdanul de carton în spate. Aveam de toate: călimară, toc, gumă, penar şi – doar v-am spus – câţiva cărbuni pentru soba cu plită de acasă.
La Apostolache, nu văd școala.
Scot telefonul şi-ntreb Meta AI: „Unde e clădirea de lângă biserică?”. Meta, deștept, îmi spune: „A căzut la cutremurul din 77”. Ceva se dărâmă și-n mine. „Fram, ursul polar”, de care nu scăpam, așteaptă o lacrimă de la mine. N-o vede. O păstram pentru alte vremuri ce urmau să vină.
Vremuri despre care exact acum a terminat de scris Cezar Petrescu. Și se numesc „Întunecare”, chiar dacă luminile Parisului strălucesc la fel de tare.

Îmi iau inima-n dinți, mă urc iar în RATA de la „Autobaza 6 Călători”. Băncile sunt la locul lor, doar că nea Tudorică – îmi explică cineva – a plecat.
„N-ai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Tanti Tanța, nici pe profesorii tăi care te enervau când îți dădeau extemporal.
O iau pe jos, cu gândul la Școala de la Mârlogea. Fram, care a mai îmbătrânit și el, șchioapătă pe lângă mine.
„Ați ajuns la destinație! Unitatea de învățământ a căpătat altă destinație: va fi amenajată pentru persoanele vulnerabile”.
Fram îmi spune că nu mai poate. Că, de când cu încălzirea asta globală, transpiră și-n decembrie.

Îl las, mă-ntorc la „Școala din plai” de la Valea Cricovului – Prahova. Intru tot prin efracție în Panteonul cataloagele-monografii. Jarul mocnește. Gândul ațipește.
Aștept să se crape de ziuă, să stau iar în stație – „vreme cât o recreație mare” – , să iau la rând școlile-amintiri de pe Valea Cricovului.

Meta AI pare om, și mă anunță: „Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare! Ele sunt ca troițele; trăiesc prin tine, prin toți care le-au trecut pragul”.
Și-o strig pe Tanti Tanța să-mi dea lumină de la jarul care mocnește.
Încă!

În rolurile principale: Cucuveaua, Vuvuzeaua, Gaița, Buha și alte ciripitoare care au maximum un grăunte de minte, că de IQ nu se poate vorbi în situația dată.
În alea secundare: copii „deștepți”, dar sceptici, ai plebei bârfitoare. Rolurile muierilor sunt interpretate de bărbați, ca pe vremea lui Shakespeare.
Și „vreme trece, vreme vine”. Peste mine, peste tine… Zadarnic zice Pleșu „Despre frumusețea uitată a vieții”. Degeaba, și refrenul „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat” cu bârfa noastră proastă.

Acțiunea are loc în orice colț al patriei – fie el câmpie, deal, munte, țara asta având de toate: și pământ și libertate și deschidere la mare și țațe clevetitoare. Chiar și-n gaură de șarpe, unde se sâsâie ca la ședințele asociațiilor de locatari.
Pentru unii din neamul ăsta luminat, infernul sunt alții: francezii (mai ales, Sartre!), rușii, americanii, vecinul, capra, oaia, cioara…
“Dați-mi un trup voi, munților!”, nu-i așa? Dar, cum stânca tace, aruncăm cu vorba și ne refugiem în lanul de grâu. De unde se aud cârcotașii vorbind despre Naționala de fotbal, Justiție, Școală… Despre orice!

Actul doi. Fiindcă gluma se-ngroașă pe măsură ce trec zilele, anii, deceniile, în distribuție mai apar Omul de paie, ăla de Tinichea, Leul pus cu botul pe labe și alții din neamul Vrăjitorului din Oz. Chiar dacă noi suntem urmașii Romei. Toți, viteji nevoie mare! Da’ la vreme de pace, nu – ferească Dumnezeu! – de războaie!
Scena e aceeași – lanul de grâu, adică țara. Șușoteala crește exponențial, iar showul național („Bâlciul deșertăciunilor”) devine interactiv, la el participând, laolaltă, artiști și spectatori.

Actul trei. Publicului și actorilor li se explică faptul că–ntr-o nu știu care țară (America) într-un nu știu care stat (Oklahoma), a fost interzisă o carte – „De veghe-n lanul cu secară” – pe motiv că era cvasipornografică, dar lanul cu morală și moraliști tinde să se-ntindă peste țară.

Epilog. Ce-nțeleg urmașii Romei? Că nouă, nimeni și niciodată nu ne-va-ngrădi dreptul de a cârcoti și pace!”.
Chiar de ne facem sau nu patul, dimineața…