Arhive categorii: Despre noi/Despre voi

Esmeralda, dragostea mea! Pacostea neamului ăsta

Florin Tănăsescu

Cucoana era unsă cu toate alifiile. O cheamă Esmeralda şi-i vrăjitoare. Cam tot ce prevesteşte ea, se-mplineşte. Cum se-ntâmplă în cazul de faţă.
A strâns toţi parlamentarii la un loc – ca la moliftă – şi le-a ciripit următoarele.
„Mânca-va-ş ochişorii, iar a dat norocul peste voi. Văz un trifoi cu 90 la sută din foi intenţii de vot tot pentru voi”.
(„Ţiganca mea dă cu ghiocul, ghiceşte la proşti norocu’!”, şuiera bărbac-su’)
După ce-a molfăit un sendviş şi-a băut o gură de cafea, a continuat:
„Da’ ia staţi voi în genunchi! Că vă ghiceşte mama numai de vă căiţi pentru tot ce n-aţi făcut în mandatul ăsta. Şi nici în ăl’lalt. Si nici în răsăl’lalt!”.
Au ascultat porunca, ce erau să facă? Să ridice spitale? Nu!
„Mai văz o apă plutitoare care stăbate o autostradă cu zero benzi la dus. Cale de întoarcere, nu-i. Apa plutitoare e de culoare albastră, autostrada este în mintea voastră creaţă”.
(” Hai că nu suntem chiar proşti cum zice lumea”, a mormăit unul).
„Nu sunteţi, mă. Că la furăciuni vă duce capul mai rău decât pe bărbati-miu, care-a a vândut de trei ori un căţel în loc de miel”.
( „Chiar la licitaţie”, a adăugat consortul)
„Pe la mijlocul mandatului vostru – a continuat Doamna Esmeralda – vor fi ceva proteste. Da’ nu vă faceţi griji! Stiţi vorba aia: valul trece, bolovanii ca voi rămân”.
(„Deşteaptă mai e nevastă-mea! Să moară gloaba lu’ ăla de mi-a furat fierul vechi cu atelajul hipo, de nu-i cum zice ea!”. Of, Esmeralada, dragostea mea!)
Doamna ghicitoare a cerut şi-o apă plată, că i se uscase gura. „Da’ să fie apă-apă”.
A venit unul cu o cisternă: „Ia, tanti, colea! E apă vie, din Bucegi. Dacă bei din ea, ca strămoşii noştri daci, n-o mai mierleşti!”.
(Ăsta parcă ar fi Dan Puric în dialog cu Robert Turcescu, a zis bărbac-su’. Da’, ia să nu mă bag io pe chestii cultural-aburitoare!}
Pe bună dreptate, Doamna Esmeralada s-a simţit lezată în amorul meseriei.
„Mă, tu crezi că s-a întâlnit hoţul cu prostul? Să spui poveşti din astea votanţilor, nu mie!”.
Şi cam avea dreptate cucoana.
„Deci, dragi aleşi, v-aţi liniştit, da? Acu’ băgaţi la tanti lovele! De la fiecare după nevoi – deputat sau senator – şi cât vă lasă bugetul partidului sau fondurile europene! Iar când mai vreţi sondaje, nu apelaţi la altcineva. Vin eu, că tot pe voi vă găsesc”.
Aşa grăit-a Esmeralda. Şi-aşa va fi !
Update:
Bărbac-su’: Esmeralda, dragostea mea! Esmeralda, pacostea neamului ăsta. Cum se adevereşte, de treizeci de ani, ce zice ea. Cum să nu iubeşti ţara asta?
Sau să pleci din ea!

Luminată, o urare: La mulţi ani!

Îl văd pe Gaşpar cum se uită la Ieslea cu Pruncul. Îl cunoaşteţi sau aţi auzit de el: unul dintre cei trei Magi de la Răsărit. Rătăcit/părăsit de Baltazar şi Melchior.
– Te-au trădat? Se mai întâmplă, nu-ţi face griji. În lumea noastră… Dar mai bine să nu ştii cum e p-aici.
– Zici că sunt cosmonautul ăla care s-a învârtit în jurul lunii, dar n-a călcat pe ea, îmi face o demonstraţie de vastă cultură generală.
– Ştim şi noi, maestre! Doar Armstrong şi Aldrin au avut norocul. Collins, nu!
Fă-te comod, dă drumul la televizor și vezi un film! Eu am o mică afacere de rezolvat cu cineva.

Şi-apoi am strigat prima dată: „Iar acum, totul între noi doi”. Dar şi-n franceză – „Maintenant, entre nous deux!”, să priceapă şi al lu’ Parizianu’, care făcea scheme prin Apostolache. Că acolo s-a întâmplat, se întâmplă şi-acum.
Cu cine mă certam? Cu 2026, în caz că nu am fost explicit. Am avut mereu o ură nebună pentru anul ce vine. Şi ziceam, şi încă mai zic cu jumătate de gură „Noul An să vă aducă tot ce vă doriţi”. Dar ziua de mâine, ce-are? Sau în luna iulie?

„De pe vârf din Caraiman/Spunem ţării la mulţi ani”. Aşa mi-am făcut intrarea la oamenii gospodari care uitaseră să zăvorască porţile. Într-un fel, îi înţelegeam: TVA crescut, preţurile stăteau să bubuie legal ca petardele ilegale, câte şi mai câte revărsate precum „Cotele apelor Dunării şi-ale răbdării noastre”, cum auzisem şi azi la Radio.
Sunt cu Giovanni, amândoi afoni, dar tupeişti.
„Cununiţă, grâu de aur, mulţi ani/O urare peste plaiuri, mulţi ani…”.
Pauză, că latră câinii la luna altui cer şi-a altor vremi.
Mi-aduc aminte de Gaşpar, îl sun. E ok. Şi-a făcut singur o cafea, a găsit şi un pachet de Pall Mall în şifonier – cum se ţineau cândva cadourile pentru dom doctor – iar acum se uită la televizorul „Opera”.
– Am găsit un film bun pe Netflix, merită să-l vezi. Apoi îmi închide.

Unii ne întrerup, speriaţi de afonia noastră. Ne dau un cent, un euro-doi şi valea!
La urma urmei, îmi convenea. Aveam timp să trag o ţigară, să-mi iau şi-o cafea de la dozatorul anilor 70-80. Că se numea cartelă, nu mai contează.
În seara aia – adică asta – l-am recunoscut pe Camus. Şi el cu colindatul, chiar dacă era „Străinul” din Algeria.
Nu ne suportam reciproc, dar el şi-a călcat pe inimă şi mi-a cerut un foc. Ori la chestii din astea, n-am fost şi nu voi fi niciodată zgârcit.
„Fiindcă fumând, ne putem gândi la nişte idealuri şi mai grozave”…
Avea chef de vorbă şi mi-a zis ceva de genul „Poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi reprezenta ceva care există prin ceva care nu există”.
N-aveam chef de filozofia lui de fotbalist ratat, după cum îl simt şi-acum supărat că nu i-am citit cartea primită cu autograf: „Exilul şi Împărăţia”.

„Rămurea de păr în floare, mulţi ani/Luminată o urare, la mulţi ani!”, fredonam singur, fără să plec genunchii, să cerşesc. Îmi plăcea mult, iar neuronii mei o asociau cu „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele”.
N-a fost să fie chestia cu fiu de nădejde din motive neimputabile mie.
Nu este, nu obişnuiesc să mă bucur prea mult când – de parcă n-ar fi mai mult război decât pace pe pământ – când se „împuşcă anul”.
Nu de alta, dar mă iertaţi, mi se pare că-ncet şi fără de regret, ne sinucidem şi noi.
În fine, asta-i părerea mea.

Mă sună Gaşpar. Îmi spune că viaţa bate filmul. Nu înţeleg.
– Nu ştii deviza trupelor speciale: „Nu lăsăm pe nimeni în urmă, fie el viu sau mort”. Melchior şi Baltazar s-au întors după mine.
– Şi pleci?, mă încearcă oarecum un regret.
– Nu! Casa noastră este la Ieslea în care s-a născut Pruncul. Te aşteptăm. Vom fi cu tine şi la cumpăna dintre ani, şi la altele.

M-am împăcat cu Camus, nu mai am de reglat niciun cont cu anii ce vor veni.
Doar zic, fiecăruia care m-a tolerat sau nu cu mofturile mele:
Luminată, o urare: La mulţi ani!

Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare!

Jarul încă arunca diamante în soba clasei unde intrasem prin efracţie. Cataloagele de la „Școala din plai”, de la Valea Cricovului – Prahova (mai jos, în galeria foto), aveau chef de scandal. De-o parte era tabăra cu note rusești. De la 1 la 5, deci. Cealaltă – prinsese avânt de când cu sloganul „Elevul este cel mai preţios capital”. Note de la 1 „din oficiu”, la 10!
Îmi venea să râd, să le spun că omul – nu elevul – e corect. Îmi iau seama şi tac.
Intrasem pe şest, precum Umberto Eco în Panteonul din Paris, să vadă „Pendulul lui Faucault”. Dispozitivul care-ţi arată cum se roteşte Pământul. Şi cum trece viaţa noastră.
Afară, în frig, mă aştepta „Fram, ursul polar”. Ştiu de ce era ca un câine credincios: fiindcă îi citisem CV-ul de vreo trei ori. El zicea că am şi plâns, dar l-am contrazis: „Probabil să vărs vreo lacrimă în caz că citesc «Întunecare». Tu eşti doar preambulul!”.
Gâlceava cataloagelor continua. Câteva s-au şi păruit, unele file s-au rupt… File din trecutul şcolilor de pe Valea Cricovului, Prahova: Apostolache, Mârlogea, Buzota, Udreşti…

Se face linişte când intră Tanti Tanţa. Începe să miroasă a petrosinul tinereţii unora dintre noi. Se face şi cald; peste jarul cu sclipiri de diamant, pune cărbuni. Huilă, cred. Nu mai ştiu! Doar ea ştie că sunt acolo şi-mi pune în ghiozdan câţiva cărbuni. Aşa făcea mereu Tanti Tanţa, femeia de serviciu de la Şcoala din Apostolache: ne punea brichete să avem căldură şi-acasă. Că erau vremuri grele. Că ne vedea cum mâncam untură pe pâine. Sau magiun! Sau zahăr umezit, probabil, de lacrimile alor noştri, care nu aveau ce să ne dea mai mult.

Se crapă de ziuă. Stau în staţie vreo douăzeci de minute. Cât o recreaţie mare. Vasile Paapa, care a pus bazele Şcolii de Meserii se uită cu reproş la mine. Ştiu de ce: Că doar din An în Paşte pun o floare la statuie. În rest, nici nu ştiu cine e. RATA de la „Autobaza 6 Călători” Ploieşti opreşte. E goală, iar în loc de canapele are bănci de şcoală. Vreau să-i dau ceva mărunt lui nea Tudorică Băloiu, şoferul. Se uită la mine flegmatic şi-mi zice: „Alunecă mă, pe interval”. Mă simt dator şi strig şi eu „Gata, la spate!”. Zâmbește de naivitatea mea nea Tudorică. Apoi se uită concentrat la GPS…
Lângă şofer urcă profi navetişti. Unii încearcă să mă-nveţe de la ora aia matinală ceva matematică. Unul, de Matematică, umplea parbizul – scuzaţi, tabla – „cu sin pătrat de x plus cos pătrat de x egal cu unu”, mediane, mediatoare, linii paralele…
Iar eu, între două lumi paralele pendulam, ca în romanul lui Umberto Eco.

Cobor cu ghiozdanul de carton în spate. Aveam de toate: călimară, toc, gumă, penar şi – doar v-am spus – câţiva cărbuni pentru soba cu plită de acasă.
La Apostolache, nu văd școala.
Scot telefonul şi-ntreb Meta AI: „Unde e clădirea de lângă biserică?”. Meta, deștept, îmi spune: „A căzut la cutremurul din 77”. Ceva se dărâmă și-n mine. „Fram, ursul polar”, de care nu scăpam, așteaptă o lacrimă de la mine. N-o vede. O păstram pentru alte vremuri ce urmau să vină.
Vremuri despre care exact acum a terminat de scris Cezar Petrescu. Și se numesc „Întunecare”, chiar dacă luminile Parisului strălucesc la fel de tare.

Îmi iau inima-n dinți, mă urc iar în RATA de la „Autobaza 6 Călători”. Băncile sunt la locul lor, doar că nea Tudorică – îmi explică cineva – a plecat.
„N-ai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Tanti Tanța, nici pe profesorii tăi care te enervau când îți dădeau extemporal.
O iau pe jos, cu gândul la Școala de la Mârlogea. Fram, care a mai îmbătrânit și el, șchioapătă pe lângă mine.
„Ați ajuns la destinație! Unitatea de învățământ a căpătat altă destinație: va fi amenajată pentru persoanele vulnerabile”.
Fram îmi spune că nu mai poate. Că, de când cu încălzirea asta globală, transpiră și-n decembrie.

Îl las, mă-ntorc la „Școala din plai” de la Valea Cricovului – Prahova. Intru tot prin efracție în Panteonul cataloagele-monografii. Jarul mocnește. Gândul ațipește.
Aștept să se crape de ziuă, să stau iar în stație – „vreme cât o recreație mare” – , să iau la rând școlile-amintiri de pe Valea Cricovului.

Meta AI pare om, și mă anunță: „Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare! Ele sunt ca troițele; trăiesc prin tine, prin toți care le-au trecut pragul”.
Și-o strig pe Tanti Tanța să-mi dea lumină de la jarul care mocnește.
Încă!

De veghe-n lanul cu morală


În rolurile principale: Cucuveaua, Vuvuzeaua, Gaița, Buha și alte ciripitoare care au maximum un grăunte de minte, că de IQ nu se poate vorbi în situația dată.
În alea secundare: copii „deștepți”, dar sceptici, ai plebei bârfitoare. Rolurile muierilor sunt interpretate de bărbați, ca pe vremea lui Shakespeare.
Și „vreme trece, vreme vine”. Peste mine, peste tine… Zadarnic zice Pleșu „Despre frumusețea uitată a vieții”. Degeaba, și refrenul „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat” cu bârfa noastră proastă.

Acțiunea are loc în orice colț al patriei – fie el câmpie, deal, munte, țara asta având de toate: și pământ și libertate și deschidere la mare și țațe clevetitoare. Chiar și-n gaură de șarpe, unde se sâsâie ca la ședințele asociațiilor de locatari.
Pentru unii din neamul ăsta luminat, infernul sunt alții: francezii (mai ales, Sartre!), rușii, americanii, vecinul, capra, oaia, cioara…
“Dați-mi un trup voi, munților!”, nu-i așa? Dar, cum stânca tace, aruncăm cu vorba și ne refugiem în lanul de grâu. De unde se aud cârcotașii vorbind despre Naționala de fotbal, Justiție, Școală… Despre orice!

Actul doi. Fiindcă gluma se-ngroașă pe măsură ce trec zilele, anii, deceniile, în distribuție mai apar Omul de paie, ăla de Tinichea, Leul pus cu botul pe labe și alții din neamul Vrăjitorului din Oz. Chiar dacă noi suntem urmașii Romei. Toți, viteji nevoie mare! Da’ la vreme de pace, nu – ferească Dumnezeu! – de războaie!
Scena e aceeași – lanul de grâu, adică țara. Șușoteala crește exponențial, iar showul național („Bâlciul deșertăciunilor”) devine interactiv, la el participând, laolaltă, artiști și spectatori.

Actul trei. Publicului și actorilor li se explică faptul că–ntr-o nu știu care țară (America) într-un nu știu care stat (Oklahoma), a fost interzisă o carte – „De veghe-n lanul cu secară” – pe motiv că era cvasipornografică, dar lanul cu morală și moraliști tinde să se-ntindă peste țară.

Epilog. Ce-nțeleg urmașii Romei? Că nouă, nimeni și niciodată nu ne-va-ngrădi dreptul de a cârcoti și pace!”.
Chiar de ne facem sau nu patul, dimineața…


Wizz Air… Wizz Air… Lacrimi pe cer

V-aţi întrebat vreodată de ce pică rouă din cer ziua în amiaza mare? Nu-i mană cerească. E ceva trist în povestea asta. Am zis că pică rouă din cer? Aiurea, sunt Cursele Wizz Air. Alea cu care duc românii la muncă-n străinătate. Sunt multe Wizz-Air-uri care zboară prin Europa. Unele aterizează chiar la Paris, de exemplu. Numai că luminile de-acolo nu strălucesc pentru cei care au un singur bilet de călătorie, plecați din fostul paradis, numit cândva, țară!
Am zis că e soare, dar știți câte inimi frânte, câte jurăminte nerespectate s-au spus pe scara unui astfel de avion? Câţi ochi albaștri au rămas privind în zare cum un avion dispare? O sută, o mie, un milion? Cine le mai știe numărul?
Și atunci cum să nu lăcrimezi când auzi cum BZN cântă același și-același refren: „Blue eyes, blue eyes”. BZN, formaţia fără nume, așa cum sunt și cei care își iau zborul din ţară. Doar cifre: milioane, plecaţi „par avion”.

„Atenţie, vă vorbește comandantul!” Iar condamnatul din Wizz Air – plecat pentru o lună, un an, sau de ce nu?, pe viaţă, moţăie. N-ascultă ce spune comandantul. Este sătul de vorbe, vorbe, vorbe… Promisiuni de-aici, de unde, din disperare a plecat.

Sunt tot mai dese astfel de vagoane-călătoare în care clasa muncitoare ajunge. Nu, nu la Moulin Rouge. Cursele astea sunt ca pe vremuri, din alea, știţi dumneavoastră, muncitorești. N-au taxatoare, ci stewardese care, plictisite și ele, îţi spun pe-un ton imperativ și-n cea mai curată limbă românească: „Domnu’, nu aveţi voie cu sticla de apă și punga cu măsline în bagajul dumneavoastră! Ar fi trebuit lăsate-n ţară sau băgate în bagajul de la cală”.
Și-taci. Iar din bun-simţ, și sâmburii îi înghiţi odată cu apa, să nu se supere stimata stewardesă – domnișoară.

Wizz Air… Wizz Air… „Blue eyes, blue eyes”… Câte poze alb-negru n-au fost scoase dintre pașapoarte și udate de românii plecaţi la Cannes, pe Coasta de Azur, ori la Lyon, Strasbourg. Iar lustrele de acasă, nu luminile Parisului – ci lacrimi – în pahare curg!

Firește, în vagonul zburător poţi fie să moţăi, fie s-asculţi la căști „One way ticket”. Un bilet pentru călătorie. Și chiar nu contează a cui variantă o preferi: „Eruption” ori „Boney M”. Refrenul e același: „Plec spre orașul singurătăţii mele/ Voi sta la hotelul inimii frânte”.
„Blue eyes, blue eyes“… „Ochi albaștri, ce-ați plâns la despărţirea mea/ Pe scara avionului urcând…”

„Atenţie, vă vorbește comandantul! Ne apropiem de sfârșitul călătoriei”.

Unii își scot căștile din urechi. Alţii, închid cărţile despre o călătorie la capătul nopţii – „Voyage au bout de la nuit”. Se-aud aplauze în avion. Wizz  Air-ul a aterizat. Se-aplaudă și pe aeroportul din Beauvais, și-n Cotroceniul de la Bucharest.
Luminile Parisului se-aprind. Pe Champs Elysees, vitrinele-s strălucitoare.

În România, decembrie se-ntoarce cu Wizz Air-uri din ce în ce mai pline. Și pleacă iar… 

Apostolache (Prahova) pe portativ. Disco, anii ’80-’90…

Trecut-au anii… Sau poate au stat în loc, cât timp gândul este legat de ce a fost odată la Apostolache – Prahova: Discoteca!
Ne întrebăm, poate, fiecare, în sinea noastră: „Spune-mi, ce mai știi de noi?”
Iar noi înseamnă generația din vremurile de culoare alb-negru (anii ’80-’90), care visam color.
Poza aceasta, în care sunt, de la stânga la dreapta, Tonel Ciovînă (chitară-voce), Costin Moisescu (chitară-voce), Mihai Moisescu (acordeon) și Marian Ciovînă (tobe) stă mărturie a unor vremuri puse pe portativ.
Și cum „grupul de cinci linii și patru spații” se numește și azi, la fel ca atunci – portativ – , ei bine, acum înseamnă pentru mine „atunci” care a fost parcă ieri.
Cât despre mâine, el nu există decât tot ancorat în Apostolache, Disco anii ’80-’90.
Tocmai d-aia, cele scrise mai jos sunt la timpul prezent.


Trec pragul salonului Căminului Cultural Apostolache. Încerc să-mi fac simțită prezența aruncând cu boltă o țigară Kent, aprinsă. Pachet de la mama lui, vorba aia! Emblemă, „castelul”, ținut de ai mei în caz că – Doamne ferește! – e nevoie de intrare la doctor.
În fapt, nu contează dacă ai acest viciu – fumatul. Important este să ai pachetul de țigări la vedere. Fie la centură (cât mai lată, evident), fie la buzunarul de la piept. Că-n rest fumam „Carpați fără filtru” e altă socoteală. Dar, cu Kentul… E-heee! Speram să fac câte „O fată fericită”, chiar de nu eram Elvis Presley. Iar moda perciunilor și-a pantalonilor evazați era la apus.
O dau în bară, fiindcă nu sunt singurul care aruncă cu boltă țigări aprinse.

„Viața noastră, unde e? Viața noastră, ce-ați făcut cu ea?” se aude de pe scenă. Nu poate fi decât Tonel Ciovână sau Costin Moisescu – soliștii trupei Apostolache, Discoteca anilor ’80-’90. Cântăreți cunoscuți nu doar pe plan local. Fiindcă mai erau și nunțile, iar cererea era mare. Și la vremea aia, nu prea era „muzică pe mosoare”. Adică „Maguri”. Magnetofoane, adică. Sau „Casuri”. Casetofoane, adică!
Firește, atunci visam, cum ziceam, color, deci nu-mi puneam astfel de întrebări existențiale, gen „Viața noastră, unde e”. Astea și le puseseră, la vremea lor, alde Sartre, Camus… Că doar Biblioteca de la Apostolache era perete-n perete cu ringul/ salonul de dans.
Bateristul are o morgă de om care-a văzut multe la viața lui. Nu i se citește nicio emoție pe față. Nici măcar atunci când în sală răsună „Hai, bate toba, măi Florine/Se uită lumea la tine!”.
Bine, e drept e că nu-l cheamă Florin, ci Marian, dar parcă un pic de empatie pentru ce urma să mi se-ntâmple nu strica!

Al doilea Kent irosit… Adică aprins și aruncat în direcția știu eu cui. Degeaba, așa, fiindcă îmi era clar: duduia citise cap-coadă „Imposibila iubire”, de nu-mi aruncă nici măcar de doi bani speranță-privire.
Ascult dezamăgit: „Și ea și el, sunt la fel/Fiecare cuplu este sfânt/Dar ca noi, ca noi doi/Nu e totuși nimeni pe pământ”.
Începe să nu-mi mai placă Adrian Păunescu. Deci „Ea și el”, nu „eu și ea”. Deh, concurența, deh, tinerii veniți de prin satele învecinate. Și ei aveau, dacă nu Kent, atunci Dunhill sau Rothmans. Ținute în șifonier…
Costin Moisescu, la chitară-voce pare că mă încurajează: „Dragoste la prima vedere/ Cine-ar fi crezut/ Să iubesc cu-atâta putere/ Ca la început”.
Asta înseamnă că sâmbăta/duminica viitoare, la Discoteca anilor 80-90, Apostolache o iau de la capăt…

Intru la idei când Costin Moisescu este convins că „Sus în deal i-o casă/ Și acolo-i mândra mea/ Sprintenă, frumoasă/ Dacă o vezi, n-o poți uita”.
Și pot spune toate versurile, că se lăsase liniștea și le știu pe de rost. Intră șeful de post. Control de rutină… Omul are ochi ager, indiferent cât de gros e fumul în salon. Bunghește orice potențial contravenient/infractor. Înnăbușă din fașă orice scandal având ca subiect aceeași speță, cum s-ar zice: amorul! Nu de alta, dar gelozia, bat-o vina, încinge spiritele. Și mai ales, orgoliile. Păi, cum?, să calce cineva – de la Mireș, Sângeru, Chiojdeanca, Lapoș, nu contează de unde – pragul discotecii și să iasă cu vreo tipă cu domiciliul locco?
Așa ceva nu era în regulă. În plus, era în joc nu doar orgoliul unei persoane din Apostolache, ci al unei întregi comunități.
Deci, nu se face! Deși există excepția de la regulă…

Repet, scriu despre trecut la timpul prezent.
Tocmai de aceea mi se pare că Mișu Moisescu ne îmbrățișează pe toți. Ba, mai mult: zici că ne stânge la piept. Atât de mare mi se pare burduful acordeonului pe care-l ține între brațe, atât de mult nu-mi vine să cred că nu va mai fi, într-o zi, printre noi…
Atât de nelalocul ei mi se pare, la un moment dat, întrebarea pusă pe portativul Discotecii ’80-’90, Apostolache, „Viața noastră, unde e?”.


Trecut-au anii… Sau poate-au stat pe loc, cât timp gândul – şi nu doar al meu – este legat de ce a fost odată Discoteca ’80-’90, Apostolache.
Legat de nişte tineri talentaţi, cu bun-simţ. Apropiat de cineva care, din păcate, nu mai este: Mişu Moisescu!

Apostolache pe portativ. Disco anii ’80-’90. Ca orice poveste adevărată, încă trăieşte…

(Mulţumiri pentru amintirea-foto dlui. Costin Moisescu)














Bâlciul din Apostolache, Prahova. Câte puţin şi mai nimic din toate care au fost…

Şi mai ales din oameni… Cum ar fi Gheorghe, de exemplu! E al patrulea an cred de când mă mustră din priviri că nu l-am trezit şi nu i-am luminat drumul spre islazul comunal. Acolo unde, azi, 8 septembrie – de Stămăria Mică – trăgea ca un ocnaş la manivelă. Adică la comedia pentru copii.
Am vrut să-i spun că nu l-am găsit acasă, dar n-am mai avut cui. Mi-a răspuns doar ecoul unui clopot care trăgea a-nmormântare. Şi a lui, şi a unor vremuri.

Evident, ai mei m-ar fi certat pentru o astfel de omisiune. N-au făcut-o pentru simplul fapt că şi ei s-au dus să-l caute. Aşa cred. Tata mai întâi. Apoi mama. Altfel nu-mi explic de ce nu-mi răspunde niciunul dintre ei când vreau să-i întreb… Sau să le povestesc… Multe!
Uneori, îi visez că mă îndeamnă să caut oamenii.
E cum mi-ar zice Proust să-i citesc „În căutarea timpului pierdut”. Iar mai apoi să-i povestesc esenţialul.

Pe el, în schimb, l-am expediat din câteva vorbe: „Timpul pierdut este la timpul trecut, maestre. E ce-a mai rămas din Bâlciul deşertăciunii unor vremuri. E drept, cândva i se spunea şi Târg. Dar, în generozitatea mea, îţi ofer câteva date memorate şi ceva poze. Poate aşa-nţelegi că din Bâlciul de la Apostolache a rămas foarte puţin şi mai nimic din toate. Mai ales dintre oameni, din păcate!”.

Proust a rămas mut când i-am prezentat câteva imagini generate de AI. Cu sonor, nu aşa, ca pe vremea filmului mut.
„Cavaleri şi domnişoare, dame şi bărbaţi, luaţi bileţelul şi vă aflaţi viitorul”.
Aşa se striga pe vremuri, aşa mi se pare că aud. Am tras şi eu unul. A fost o coală A4, cu nume frumos ordonate unul sub altul. Pomelnic, adică. Rubrică: „Adormiţi”.
Dom’ Părinte îl primeşte, zice ceva despre iertare. Doar că eu nu-mi pot ierta multe, dar asta e răfuiala mea cu mine.
Unii ar zice zbuciumul, dar cât timp tata îmi spune – chiar dacă nu-l mai aud – „Sus inima, mereu!”, nu mă vait.

Se-aude doar nea Nicu cum strigă „Hepa” când se dă peste cap în bărci. Este un fel de erou local, fiindcă stă preţ de câteva secunde în plan vertical spre uimirea mea. Şi-a altora. Cândva…
Traversez în diagonală islazul, care a fost şi este teren de fotbal. Sunt cu Silvi, bun fotbalist. Îl întreb dacă a citit „Centrul atacant a murit în zori”. Mă trezesc că vorbesc singur.
Am copie după lista-coală A4, îi văd numele acolo, şi-mi dau seama că tot mai puţin şi mai nimic din toate au rămas la Apostolache. În special, dintre oameni.

Se face seară, din autobuze coboară multă lume. Din Gornet Cricov, Podenii Noi, Mireş, Salcia, Urlaţi, de unde nici nu te gândeşti.
N-am unde să arunc un chiştoc de „Carpaţi”. Fără filtru, să nu-mi scape nimic din ce-a fost cândva şi nu va mai fi niciodată.
Azi, 8 septembrie, 2025, nu ştiu când şi mai ales nu ştiu unde au dispărut toţi. Sunt singur în Târg…
(Târg cu T mare fiindcă el a fost şi-ncă mai este şi pentru mine, şi pentru mulţi alţii, o instituţie).
Singur doar pentru o clipă. Iau iar lista-pomelnic şi-o citesc. Dar şi pe verso. Cu glas tare, că doar am zis, s-a dus vremea filmului mut.
Iar la fiecare nume, clopotul bate. Iar când întreb „Unde e comedia aia, cu policioare”, nu ştiu cine – de parcă mai contează! – îmi răspunde:
A, pomeneşti de Bâlciul de la Apostolache? Încă este. Câte puţin şi mai nimic din toate care au fost.

Şi mai ales dintre oameni…










Te-aștept, madam, la Catedrala Notre-Dame!

Nici în gara noastră mică, nici la cinci și jumătate, la Universitate, nu vreau să te întâlnesc, iubito. Nici măcar, chiar dacă ţi-este mai ușor, în faţă la Conservator! Mai bine, vii tu pe la mine.
Ce zici, sub Turnul din Pisa, ce se-înclină la fel ca tine – iar tu și el veţi fi, mai devreme sau mai târziu, ruine – îţi convine?
Mai bine, nu, deci vino, madam, la Catedrala Notre-Dame!

Cum, ai și tu o Catedrală? Mare scofală! Nu vezi că nu doar clopotniţa ce-ar trebui să bată ceasul deșteptării, ci și prea – curioșii și preacredincioșii care așteptau nu Judecata de Apoi, ci să se roage, au îngheţat de-atâta așteptare?
Ce-mi spui? C-așa-i normal, ca pân’ la Dumnezeu să te mănânce nu doar sfinţii? Pardon!
Da, aș fi în stare să mă-nchin pân’ la pământ în faţa ta! Da, chiar în genunchi m-aș întoarce eu, la tine, dacă aș ști că i-ai da – hai, nu azi, nici mâine, dar poimâine –  Cezarului ce-i al Cezarului, omului ce este al omului, nu doar tăiere de salarii, surplusus de taxe și impozit. 

E prea târziu, acum, să vin chiar și-n Cișmigiu! Știu, o să mă-ntrebi: „Ce s-a-ntâmplat cu tine, ce s-a-ntâmplat cu noi?”. Să îţi explic, dacă ai uitat; a fost așa: un 21 spre 22 decembrie – ultima noapte de dragoste. A urmat, apoi, întâia zi de pacoste și de război. Au urmat apoi nu un an, ci treizeci și cinci de râcă între noi. Și, da, ne-ar trebui nu unul, ci zece centenare să reparăm, ce-am dărâmat de-atunci cu ignoranța noastră.
Zici c-ai veni la Notre-Dame, dar sunt  scandaluri și pe la  Paris? E-adevărat, nici pe aici nu-i paradis. Dar la tine, în fiecare zi, se-aprinde fitilul dezbinării. Aleșii tăi? În vârful ţării stau și-ţi scuipă seminţe-n cap.


Sau ai îmbătrânit, madam, și suferi de orbire ?
Eu nu vin iar să te caut, ăsta e destinul tău. Nu m-aștepta nici tu, că-ţi pierzi timpul în zadar la Universitate, la Ateneu sau în Catedrala unde crezi tu că l-ai adus mai aproape de ţară pe Dumnezeu.
Sunt la Notre-Dame. Te-aștept, madam. Se intră încă fără buletin.

La tine, nu mai vin. Mă simt, în ţara mea, străin.

(Imagine: Mariana Dăscălache-Nitică, DTP Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

Ultimul clopotar


Satul avea reper doar un cimitir și-o clopotniţă. Biserică nu, că era-n zadar. Primar, vice și locuitori erau un singur om – clopotarul.
Într-o zi, s-a auzit: „Dang”! Clopotarul a intrat la idei. A luat-o la sănătoasa spre clopotniţă şi s-a liniştit! Era o muscă și, la rândul ei, se bătea, de plictiseală, de-o altă muscă.

Ca să întreţină – vezi Doamne! – vie atmosfera, bătea clopotul a mort. Adică, să creadă lumea de prin alte sate că mai trăia cineva pe-acolo, dar îi sunase ceasul.
Deși era interzis cumulul de funcții, Clopotarul mai preda şi la şcoală. Stătea la catedră, punea o întrebare, apoi fugea în bancă şi răspundea tot el. După aia-și trecea nota în catalog. Nu ne-ntrebaţi de era 4 sau 10, că nu-i legal să facem publice declarațiile din documente clasificate.
(Bacul l-avea, dacă tot vă roade curiozitatea.)
Seara, aducea vaca de la păscut. Iar vaca era de carton. În rest, măgari și boi de care nu ducem lipsă, firește.
Iar asta era marea tristețe a Clopotarului.

Într-o zi, pe clopotar l-au apucat fierbinţelile, frisoanele, aiurelile. A sunat la „112”. A venit SMURD-ul şi i-a zis că-i caz de internare. „Nici mort!”, a zis pacientul. Şi-avea dreptate. Păi, cine să aibă grijă de animale? Și cine să sufere pentru ele.
(Era să zicem „Și cine să le voteze?”, dar considerați că n-am făcut-o!)
A dat deci semnătură electronică la rubrica „Bolnavul refuză să fie internat”. Starea i s-a agravat. Tuşea de trezea tot satul – adică pe el -, iar până la urmă, a murit.
Cine i-a ţinut lumânarea? Ce întrebare! Tot el! Cine i-a tras clopotul, cine i-a săpat groapa, cine l-a îngropat? Sunt indecente întrebările astea, zău aşa!
Cine l-a plâns? Asta vă spunem: Râul, ramul…

Şi ochii bătrânilor din satele vecine. Din ce în ce mai triste şi mai puţine!

Și câini v-am fost. Și câini vă suntem. Încă!


Repunerea naţiei de pe butuci pe roţi se poate face nu doar practic, ci  musai însoţită de o îmbinare cu mentalul colectiv. Zicem şi noi, nu dăm cu TVA-ul de 21 la sută. Adică înghesuim 30 de elevi într-o sală, tăiem din burse, alocații şi altele de genul, dar mai trebuie ceva.
În plan ideatic e de umblat, pentru armonizarea practicii de austeritate cu teoria, drept pentru care exemplificăm.   

Apa nu trebuie să aibă formula H2O, că prea multe molecule de hidrogen fac gaură-n PIB. Aşa că „Nişte ţărani” de la Lunguleţu trebuie reorientaţi profesional. La obiect: ei trebuie să-nveţe că o singură moleculă de Hidrogen are apa Dâmboviţei, iar de mai ciordesc apă, iese ţara pe deficit de H, soro!
Iar sora e ilustra ministră de la Mediu, care face apele să curgă, curcile să stea plouate, că doar ea-i stăpână pe fenomenele meteo.
Tânguirea populară „De-oi mai duce-o pân’ la vară cu cartofii din cămară”, trebuie adaptată măsurilor de austeritate. Aşa că-n loc de cartofi, se va folosi substantivul comun cartof. Vara rămâne, că-i la singular. 

Muzica populară se pretează şi ea la schimbări. Astfel, dacă rapsodul cântă „Sanie cu  zurgălăi/ Du-mă la mândruţa, măi!”, se naşte fireasca-ntrebare: „Ce-i trebuie mijlocului de transport atâta zdrăngăneală, care poluează sonic de bagă-n speriţi şi câinii? Unu-i suficient, deci modificarea ar suna cam aşa: „Sanie cu zurgălău…”.
Tot la nivel folcloric-legendar, să ne gândim la Balada Meşterului Manole. Nouă meşteri mari, calfe şi  zidari”? Pen’ ce atâţia, şefu’?, că tot Ana a rezolvat problema, nu muncitorii. Doi – hai, trei! – nu sunt suficienţi? Iar ceilalţi, redistribuiţi  care pe unde s-o nimeri.

În  plan literar-istoric,  modificarea ar aduce chiar îmbunătăţiri NATO. Că zice Poetul: „Plecat-am nouă din  Vaslui/ Şi cu sergentul, zece”. Da’ fără sergent nu se putea, că-i plătim de la 1877 până-n ziua de azi pensie militară de-a ajuns pe butuci biata ţară? Şi fără atâţia soldaţi?, că numai unul a-nfipt steagul franţuzesc – scuzaţi, românesc! – „pe  crâncena redută”.
Evident, reducerea de personal trebuie să vizeze şi SC Balada „Mioriţa” SA, în sensul că-n loc de „trei ciobănei”, e suficient unul. Aşa am avea şi reducere de personal şi lipsă de scandal cu tendinţe de degenerare în tentative de omor.
Încheiem prin a-l critica şi pe Camil Petrescu. Ce trebuia să  zică el „Eu am văzut idei”? Una nu-i suficientă? 

Iar aia ar fi: Şi câini v-am fost, şi câini vă suntem. Încă!    

Eu, Iulia Hasdeu și Dumnezeu

Clapele pianului nu se mişcau. Nici frunza, nici iarba, nici oamenii. Arogant, pun titlul unei cărți pe care n-am s-o scriu vreodată: „Eu, Iulia Hasdeu şi Dumnezeu”.
În castelul din Câmpina se speră-n franţuzeşte. Doar muţenia e românească.
– „Moi, Iulia Hasdeu et Dieu”. Aşa se traduce titlul pus de tine, în franceză, râde domnişoara copilă de mine. Devine serioasă:
– Ce mai e pe-acasă?
Aceleaşi umbre. Aceeaşi muţenie pe clapele destinului. Doar toaca s-aude.
– Nu vă-nţeleg! Eu nu mai am speranţe de la viaţă. Dar la voi nu-şi „cântă ţara dorul/ Surorile de-acasă”?

Nu-i răspund. De ce să o-ntristez pe biata copilă? De ce, când Iulia urma să moară la 19 ani, iar noi, surorile, fraţii – deci ţara – încă existam, dară nu trăiam nici la 35 de ani?
– Aud şi la tine aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Sunt şi eu român!
– De ce l-ai trecut pe Dumnezeu al treilea?
– Poate că, numai aşa, mânia lui să ne ajungă. Să-şi întoarcă faţa, chiar şi cu ură, dar să se uite la noi. Să mişte ceva! Să nu se mai audă aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Şi dacă neamul ăsta are „darul lacrimei”?

– Îţi faci reclamă la poezii? Vrei să le vinzi? Ca tot ce s-a vândut prin ţara asta? Te-ajut eu. Uite, scriu: „În turla-nsingurată/ Sărmana fată şade/ Cu lacrime în glas”…
– „Nu cunoşti rana mea profundă/Care, încet, încet, e-n inima mea/. Sunt rele pe care nu le poţi scrie”. Poți să adaugi și versurile astea în cartea ta. Nu-ți cer drepturi de autor.
 – Nici tu nu ştii relele care bântuie neamul ăsta. Și nu scriu nicio carte! 
Iulia îmi face semn să tac. Se crapă de ziuă. Dispare. 

Plec ascultând la căşti „Dimineaţă de Iulie”. Mă întâlnesc cu Labiş. Mă întreabă: 
– Ce mai face? Suferă? E bine?
– Stai liniştit. E mai bine. Ea mişcă clapele destinului. Pe când noi…
Ajung acasă. Trebuie schimbat şi  titlul cărții nescrise vreodată: „Dumnezeu, poporul român şi eu”. Nu pot. Clapele tastaturii sunt anchilozate.

Blocate sunt şi clapele destinului românesc…

(Imagine: Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ, DTP Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)