Doar ți s-a spus, cu subiect și predicat: „Eminescu n-a existat”.  Deci, ce rost  își au vorbele-astea: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”? 
Iar nouă? Păi ni s-a explicat că „a existat numai o țară frumoasă”. 
Deci, totul la trecut, Poete! Pentru tine, prezentul nu există. Cât despre al nostru, „era pe când nu s-a văzut, azi îl vedem dar nu e”.
Apropo,  se presupune că ai zis despre țară: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.
Care, Maestre? Că pân’ „la steaua  care a răsărit/e-o cale atât de lungă”. Iar noi îi ziceam cândva „luminița de la capătul tunelului”. 

A mai zis cineva – Shakespeare sau Dumneavoastră -, de parcă ar avea importanță amănuntul ăsta: „Vreme trece, vreme vine”.
Aici aveți dreptate: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri”. Chiar puteți  dovedi cu probe: un nefericit – Tudor Vianu – repetă ca o moară stricată: „Aștept să treacă nedreptatea”.
Și tot așteaptă! 
Iar dacă nu știai, află că stă cu chirie-ntr-o gară unde nu-i nici urmă de cale ferată. Că-n „țara lui lui lerui ler/ Nu-i nici cânt, nici drum de fier/Numai ramură de gând”.

Deci, să ne-mparți, azi, „în două cete, în smintiți și în mișei”, e cam greu. Nu  mai știi care-s unii, care-s alții.   
A, firește, se vor găsi avocați din oficiu care să-ți ia apărarea. Să  pledeze: Vai, azi e ziua lui Eminescu!”. Asta pentru „lacrimile pietrelor înduioșate”. Și ale statuilor tale, care nu râd și nu plâng niciodată..
Iar  pe măsură ce „vreme trece, vreme vine”,  nouă nu ne mai e dor nici de noi. De-așa vremi ne-nvrednicirăm… 

„Eminescu n-a existat”. Sigur! 
Nu știu alții ce cred, dar unii sunt convinși că a fost creat de Inteligența Artificială.
Că prea-i nepământean versul ăsta: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.
Pe „acest tânăr cu ochii mari,/Cât istoria noastră”, niciodată, probabil, nu l-am meritat. 

I-a patra zi când mă trezesc cu faţa la cearceaf. Şi când mă uit la calendar, m-apucă jalea. Mai sunt vreo trei luni până la Paşte. 
O iau pe trotuar, zâmbesc amar la gândul că s-a dus minivacanţa. Mă doare capul, deci intru-n prima farmacie care-mi iese-n cale. 
În fine, coada cât casa. În sfârşit, toţi pensionarii lumii n-au altceva de făcut decât să-mi obtureze drumul spre ghişeu.
Ajung la farmacistă şi nu-i înţeleg zâmbetul când îi cer „Remedii naturiste pentru zile triste”.
N-are. Şi pune fondanta pe zilele-astea triste: „Încercaţi cu ceai de sunătoare!”. 
Mă doare capul şi mai tare.

Un fost Pom de Crăciun stă stingher în drum. M-apucă nervii. „De ce tăiaţi pădurile mă? Ai? Să le vindeţi austriecilor, las’ că vă ştiu eu!”.
La semafor, fireşte, e culoarea roşie. I-aud pe câţiva tineri cum se vaită că au examen, că n-au parcurs materia…
„Să picaţi toţi, mă! Că eu, la vârsta voastră rupeam cartea, nu alta. Da’ voi, toată ziua pe telefoane!”.
Îmi zdrăngăne şi mie smartphonul. Era un mesaj întârziat: „La mulţi ani! Pupici”. 
Păi să nu mi se pună piticii pe creier? Ba, da! 
Că un „Hristos a Înviat!” nu putea să scrie. Să simt şi eu că vin alte zile libere. 

Ajung la serviciu. Mi se pare mie sau şefului i-au mai apărut câteva fire albe pe scăfârlie?
„Nu ţi se pare!”, îmi ghiceşte gândul una de care cândva, fusesem, „în limbă”. Da’ n-a fost să fie. Adică a fost pentru ea, că s-a măritat cu un fotbalist. 
De-atunci plătesc acatiste să retrogradeze…. Nu vă spun cine. 
Gagica dezleagă integrame, eu mă uit pe geam, doar oi vedea vreun ţânţar. Semn de primăvară, nu? Nu, că n-apare!
Final de ars gazul  la serviciu.
În drum spre casă, aud o capră behăind ca apucată. Apoi se spânzură.
La fel şi în curtea vecinului; bocete c-a mierlit-o a treia capră de la-nceputul anului.
Ei, aşa da! Încep să redevin normal. Mă bucur chiar vechile noastre mentalităţi-tradiţii nu dispar! 

Mâine, aşadar, voi fi mai optimist. Se-apropie Postul Paştelui, când vom fi mai buni. 
Deci, timpul trece, trece… Şi şeful meu cheleşte! Şi fosta-mi iubire îmbătrâneşte.
Nu ştiu dumneavoastră, dar eu mă cred nemuritor. Şi păstrător al tradiţiilor noastre milenare:
Să moară cât mai multe capre! „Remedii naturiste pentru zile triste”, nimic altceva!

Azi-noapte, cu un bun simţ pe care lumea întreagă nu l-a avut şi nu-l va avea vrodată, Constelaţia Orion s-a retras de pe cer. I-a făcut loc, discret, Galaxiei Ionilor.
Şi Perseidele au mers la ofiţerul stării civile, schimbându-şi numele în Ioanide. Au făcut cale-ntoarsă din august, când sunt în zaua lor, să se bucure  de ziua asta, cu cifra 7. Bietele Ioanide, credule.
De regulă, în ţara asta se spune Nea Ion. Nu domnul Ion. Se zice Tanti Ioana! Nu doamna Ioana. Poate că-i mai bine aşa, la vremea când mândria şi trufia îmbracă straie poleite de domn sau doamnă.
Nea Ion pe care îl ştiu eu nu are vârstă. Nici Tanti Ioana.
Ocupaţia unuia era, cândva, să sufle în lumânările din policandru, când flacăra agoniza în biserici. Sau mănăstirile unde ceara poartă şi-acum – mai ales acum! – urmele genunchilor plecaţi.
Tradiţia este ca Sfântul Ion să stingă luminile Sărbătorilor de Iarnă. Ironia va face, probabil, ca tot el să fie şi ultimul care va stinge lumina într-o ţară aflată în joc de glezne. Că vremea ei, nu a lui Ion, este Anapoda.

Tanti Ioana avea grijă să măture podelele şcolilor – altarele luminilor – şi-apoi să le dea cu petrosin. Aşa au rămas în memoria mea, şi-a multora, Nea Ionii şi Tanti Ioanele vieţilor noastre deşarte, de care ani-întuneric, încet, dar sigur, încep să ne despartă.
Noaptea trecută, cu un bun-simţ ce nu îşi găseşte deloc loc în lumea asta, Constelaţia Orion s-a retras discret de pe cer. A cedat locul Galaxiei Ionilor: „Poftiţi, vă rog! Luaţi loc!”.
S-au aşezat uimiţi de o aşa onoare. Mulţi dintre ei, cum spuneam, nu sunt domni. Sunt doar bieţi Nea Ioni.
La ceas de dimineaţă, Perseidele au ieşit bucuroase de la ghişeul ofiţerului de stare civilă, fluturând cărţi de identitate cu CNP-uri terestre. Iar zorii murmurau: „Sărut-mâna, Ioanide!”.
Sunt bietele Ioanide-Ioane,  care, aşa cum le ştim mulţi dintre noi, au încă basmale în cap. Ioane pe care îmbroboditele doamne ale vremurilor de azi nu dau prea mulţi bani.

Se-apropie ceasul în care Galaxia Orion îşi reia locul pe cer. Coboară şi sărbătoriţii zilei de azi în pătrăţelul lor. Expiră şi cărţile de identitate ale Perseidelor întoarse din drum.
Bună seara, Nea Ioane! Sărut-mâna, Tanti Ioana!
Şi „La mulţi ani !”
La mulţi ani, în ţara urmelor genunchilor plecaţi !

(Foto: Ziarul Lumina)

Poveştile de-odinioară au luat forma și asemănarea vremurilor pe care mulţi dintre noi le vor trăi prin ţară.
Ideea principală: „Vai de noi!”.
Căproaica a fost odinioară mamă exemplară. Doar ştiţi refrenul: „Trei iezi, cucuieţi/Open the door, mă băieţi!”. Traducere, pentru cine nu ştie limba lui Shakespeare: open the door = deschideţi uşa.
Pe măsură ce lumea evolua, s-au emancipat şi animalele-astea.
(Scuzaţi, dar era mai naşpa dacă le zicem dobitoace!).
S-au emancipat, în sensul că într-o zi capra a devenit Căproaică, iar ţapul – Căproi.
(Ooof, surioară! Ooof, biată ţară!)

Ca să nu mai îmbârligăm povestea, mergem pe ideea că azi sunt două specimene: Căproaica şi Căproiul.
Zgârcit din fire și făr’ de lecuire în aburire de nație, Căproiul tatuat – să pară bărbat, nu de alta – îngheață salarii, fură bonuri de masă și cam trei sferturi din Programul Prima Casă.
Căproaica – adică sor’-sa, numită și Guvernoaica – Zgripțuroaica – dă de pomană pe la biserici câte-o lumânare aprinsă! Da’ fără colivă, fără colac, fără nimic. Nici măcar un covrig!
Iezii, cuminţi, zic Bogdaproste! Că nu-i așa? Parcă mai mult contează liniştea… Bașca gherla aia de lumânare aprinsă, pentru care nu plătesc taxă. Încă!
Într-una din zile, na, belea!
Un ied-votant a văzut Guvernoaica cocoțată pe casă. Altul, din satul vecin, a crezut c-a luat-o pe arătură. N-o luase: Căproiul – turbatul lipea pe-un stâlp ceva pe care scria „Atenție, taxă pe el!”.

Și uite-așa, vor trece și Boboteaza, și Sfântu’ John, se va mări și ziua, vine și „primăvara, mama noastră, ies urzicile pe coastă”.
Dar berzele, ne pare rău, nu se mai întorc în ţară. Nu de alta, dar pe stâlpi, în cuibul lor, vor sta Căproiul tatuat și Guvernoaica Zgripțuroaica.
Deci, și unul și alta să trăiască!
Să ne-amintească că trăim în miezul unui ev aprins/fierbinte, că stăm ca pe jar…
Că doamna Căproaică şi domnul Căproi au fost şi sunt stăpânii acestui neam.
Obligaţiile iezilor-votanţi? Să zică „Săr’-mâna!” pentru zecimile şi sutimile de speranţă pe care specimenele le vând ca la piaţă.

Votanţi-cucuieţi, uşa să le-o descuieţi! Că ei vă dau stimulente câte-o lumânare aprinsă…
Și viaţă trăită-n procente.
(Ooof, surioară! Ooof, biată țară!)

„Învață să vezi natura prin ochii sălbăticiunilor!”, ne îndeamnă muzeograful Florentina Pitic, de la Muzeul Cinegetic Posada.
Iar noi am completa cu spusele lui Caragiale: „Vrei să cunoşti lumea? Priveşte-o de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-o de departe”.
Şi am mai zice: Scuze, maestre Lup, dar expresia „Homo homini lupus”, pe noi ne priveşte, nicidecum pe tine!
A, de acord cu postarea muzeului de la Posada: „Lupii sunt considerați «paznicii pădurii» datorită rolului lor esențial în menținerea echilibrului ecosistemului. Controlând populația erbivorelor, aceștia ajută la regenerarea pădurilor”.

„Învaţă de la lupi, nu de la oameni!”, ne mai spunem câteodată.
Doar că tot noi, avem prostul obicei de-a distruge „corola de minuni a lumii”. Iar la vremea asta, chiar suntem de-acord cu Blaga: „şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”:
Şi tot acum, când „legea ni-i deşartă şi străină/Când viaţa-n noi, cu greu se mai anină”, crezi că iubim?
Prostii! Strivim „şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
E lerui-ler? Se prea poate.
Doar că vezi tu, maestre? Mai auzim cum „Lupii suflă-n focul stânelor pustii”.
Şi nu-i vina ta!
Fireşte, nici a noastră. Că vorba aia, „Infernul sunt alţii”.
„Noi, nu! Niciodată!”…

(Foto: Muzeul Cinegetic Posada)