Arhive categorii: Social

La Câmpina, nu doar o „Expoziţie de pictură” a artistei Carmen Bălan, ci o parte din patrimoniul oraşului!

2025-11-06Actualitate, Social, Timp liber, UncategorizedT F

Mariana DĂSCĂLACHE – NIŢICĂ
Câtă vreme artista Carmen Bălan își sprijină demersul artistic pe natură și dinamica peisajelor, este de înțeles de ce lucrările sale vor fi expuse începând de sâmbătă, 8 noiembrie, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, sub simplul titlu „Expoziție de pictură”.
Iar dacă Ion Frunzetti o caracteriza în urmă cu ceva vreme drept un „rapsod al peisajelor natale”, evoluția în timp a pictoriței avea să confirme acest lucru. Amintim aici doar despre pictura „Lunca Doftanei” (în foto, mai jos) și avem profilul artistic al pictoriței stabilite la Câmpina.
De altfel, în arhiva „picturală” a artistei, natura de afară este în perfectă simbioză cu interiorul unei încăperi la fereastra căreia se găsesc ghivece cu mușcate.
„Carmen Bălan își sprijină demersul artistic pe tradițiile marilor clasici români ale căror constante sunt soliditatea construcției spațiului plastic, expresivitatea cromatică și tactilă, lirismul conținut”, mai spune același Ion Frunzetti.
Și nu ai cum să nu ajungi la aceeași concluzie, când vezi fotografia reprezentativă, luată de pe pagina de Facebook a artistei. Pe care, privind-o, gândul te duce la faptul că, dincolo de ceea ce ni se relevă nouă, ca simpli privitori, se mai ascund „și câmpiile asire, și întunecata mare”.

Născută la Drăgășani (județul Vâlcea) este licențiată a Universității de Arte București, fiind membră a U.A.P.R., Filiala Ploiești.
Printre expozițiile naționale, se numără cele de la Muzeul Național de Artă București; Galați – Muzeul de Arte Vizuale, Galeria ARTEXPO a Teatrului Național București.
Lucrările sale pot fi, de asemenea, regăsite în colecții de stat și particulare din România, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, Danemarca, Germania, Franța, Canada, Republica Moldova, Suedia, Casa Regala a României, Anglia.

Stabilită, după cum aminteam, încă din copilărie la Câmpina, putem spune, fără teama de a greși, că artista Carmen Bălan face parte din patrimoniul cultural al oraşului, datorită devotamentului arătat pasiunii sale, căreia şi-a dedicat întreaga viaţă de până acum.

Vernisajul expoziției va avea loc sâmbătă, 8 noiembrie 2025, ora 12, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, iar cuvântul de deschidere îl va avea prof. dr. Christian Crăciun.

Au revoir şi Bonjour, Apostolache, mon amour!

2025-11-05Actualitate, Social, UncategorizedT F

prof. Simion Pelmuș
Peste ceva timp, nu prea mult, copiii aceştia din clasele V-VIII de la Școala Gimnazială Apostolache vor spune – să nu ne ferim de cuvinte – „Je t’aime”. Sau vor avea dezamăgiri, deci vor rosti un „Adieu!” pe cât de scurt, pe atât de dureros.
Fiindcă şi-n franceză, şi-n română, sentimentele sunt aceleaşi.
Nu va curge prea multă apă pe Sena, iar unii dintre ei vor pune pe podurile ce-o traversează un lacăt al dorinţei. Şi vor dansa. De bucurie, evident.
Și poate vor ajunge la Paris. În călătorie, deci, „Voyage, voyage”, cum sună melodia în franţuzeşte. Iar dacă la plecare vor rosti „Au revoir”, la întoarcere: „Bonjour, mon amour, Apostolache!”.
În româneşte, fireşte. Numai că într-o zi de miercuri, 5 noiembrie, timp de trei ore, la Şcoala Gimnazială Apostolache s-a vorbit și s-a cântat în Limba franceză. Iar preț de câteva minute, chiar s-a dansat. Sau s-a fredonat „Sur le pont d’Ávignon/ On y danse, on y danse”.

Melodie din secolul al XV-lea, mai valabilă ca niciodată, în zilele noastre. Fiindcă, nu numai în Franța trebuie să danseze și să se bucure lumea, ci peste tot. Iar în loc de pod – fie el de la Avignon sau nu – poate elevii școlii vor construi ce-au dărâmat alții: „punțile” dintre noi.
În fapt, la Apostolache – Prahova s-a vorbit, s-a cântat și s-a dansat pe melodii ale gintei nobile latine în contextul organizării Cercului pedagogic cu tematica „Comment favoriser la prise de parole en clase FLE”, responsabil Alexandra Daniela Lixandru.
La program au mai participat, de asemenea, în afara elevilor din clasele V-VIII, și copii dintr-a III-a, coordonați de prof. Liliana Vlăduță, asistența tehnică fiind asigurată de către prof. Irina Andreea Oncescu.
„Avec des emotions”, fiindcă, nu-i aşa, emoţii au doar cei care pregătesc temeinic un eveniment şi au totuși teama că nu va ieşi bine. Dar totul s-a terminat „tres bien”.
O poate confirma şi inspectorul şcolar de Limba franceză, prof. Georgiana Coman.

Așadar, „Au revoir!” și „Bonjour!”, Apostolache, mon amour!

Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare!

2025-10-30Actualitate, Despre noi/Despre voi, Social, UncategorizedT F

Jarul încă arunca diamante în soba clasei unde intrasem prin efracţie. Cataloagele de la „Școala din plai”, de la Valea Cricovului – Prahova (mai jos, în galeria foto), aveau chef de scandal. De-o parte era tabăra cu note rusești. De la 1 la 5, deci. Cealaltă – prinsese avânt de când cu sloganul „Elevul este cel mai preţios capital”. Note de la 1 „din oficiu”, la 10!
Îmi venea să râd, să le spun că omul – nu elevul – e corect. Îmi iau seama şi tac.
Intrasem pe şest, precum Umberto Eco în Panteonul din Paris, să vadă „Pendulul lui Faucault”. Dispozitivul care-ţi arată cum se roteşte Pământul. Şi cum trece viaţa noastră.
Afară, în frig, mă aştepta „Fram, ursul polar”. Ştiu de ce era ca un câine credincios: fiindcă îi citisem CV-ul de vreo trei ori. El zicea că am şi plâns, dar l-am contrazis: „Probabil să vărs vreo lacrimă în caz că citesc «Întunecare». Tu eşti doar preambulul!”.
Gâlceava cataloagelor continua. Câteva s-au şi păruit, unele file s-au rupt… File din trecutul şcolilor de pe Valea Cricovului, Prahova: Apostolache, Mârlogea, Buzota, Udreşti…

Se face linişte când intră Tanti Tanţa. Începe să miroasă a petrosinul tinereţii unora dintre noi. Se face şi cald; peste jarul cu sclipiri de diamant, pune cărbuni. Huilă, cred. Nu mai ştiu! Doar ea ştie că sunt acolo şi-mi pune în ghiozdan câţiva cărbuni. Aşa făcea mereu Tanti Tanţa, femeia de serviciu de la Şcoala din Apostolache: ne punea brichete să avem căldură şi-acasă. Că erau vremuri grele. Că ne vedea cum mâncam untură pe pâine. Sau magiun! Sau zahăr umezit, probabil, de lacrimile alor noştri, care nu aveau ce să ne dea mai mult.

Se crapă de ziuă. Stau în staţie vreo douăzeci de minute. Cât o recreaţie mare. Vasile Paapa, care a pus bazele Şcolii de Meserii se uită cu reproş la mine. Ştiu de ce: Că doar din An în Paşte pun o floare la statuie. În rest, nici nu ştiu cine e. RATA de la „Autobaza 6 Călători” Ploieşti opreşte. E goală, iar în loc de canapele are bănci de şcoală. Vreau să-i dau ceva mărunt lui nea Tudorică Băloiu, şoferul. Se uită la mine flegmatic şi-mi zice: „Alunecă mă, pe interval”. Mă simt dator şi strig şi eu „Gata, la spate!”. Zâmbește de naivitatea mea nea Tudorică. Apoi se uită concentrat la GPS…
Lângă şofer urcă profi navetişti. Unii încearcă să mă-nveţe de la ora aia matinală ceva matematică. Unul, de Matematică, umplea parbizul – scuzaţi, tabla – „cu sin pătrat de x plus cos pătrat de x egal cu unu”, mediane, mediatoare, linii paralele…
Iar eu, între două lumi paralele pendulam, ca în romanul lui Umberto Eco.

Cobor cu ghiozdanul de carton în spate. Aveam de toate: călimară, toc, gumă, penar şi – doar v-am spus – câţiva cărbuni pentru soba cu plită de acasă.
La Apostolache, nu văd școala.
Scot telefonul şi-ntreb Meta AI: „Unde e clădirea de lângă biserică?”. Meta, deștept, îmi spune: „A căzut la cutremurul din 77”. Ceva se dărâmă și-n mine. „Fram, ursul polar”, de care nu scăpam, așteaptă o lacrimă de la mine. N-o vede. O păstram pentru alte vremuri ce urmau să vină.
Vremuri despre care exact acum a terminat de scris Cezar Petrescu. Și se numesc „Întunecare”, chiar dacă luminile Parisului strălucesc la fel de tare.

Îmi iau inima-n dinți, mă urc iar în RATA de la „Autobaza 6 Călători”. Băncile sunt la locul lor, doar că nea Tudorică – îmi explică cineva – a plecat.
„N-ai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Tanti Tanța, nici pe profesorii tăi care te enervau când îți dădeau extemporal.
O iau pe jos, cu gândul la Școala de la Mârlogea. Fram, care a mai îmbătrânit și el, șchioapătă pe lângă mine.
„Ați ajuns la destinație! Unitatea de învățământ a căpătat altă destinație: va fi amenajată pentru persoanele vulnerabile”.
Fram îmi spune că nu mai poate. Că, de când cu încălzirea asta globală, transpiră și-n decembrie.

Îl las, mă-ntorc la „Școala din plai” de la Valea Cricovului – Prahova. Intru tot prin efracție în Panteonul cataloagele-monografii. Jarul mocnește. Gândul ațipește.
Aștept să se crape de ziuă, să stau iar în stație – „vreme cât o recreație mare” – , să iau la rând școlile-amintiri de pe Valea Cricovului.

Meta AI pare om, și mă anunță: „Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare! Ele sunt ca troițele; trăiesc prin tine, prin toți care le-au trecut pragul”.
Și-o strig pe Tanti Tanța să-mi dea lumină de la jarul care mocnește.
Încă!

De veghe-n lanul cu morală

2025-10-27Actualitate, Despre noi/Despre voi, Social, UncategorizedT F

În rolurile principale: Cucuveaua, Vuvuzeaua, Gaița, Buha și alte ciripitoare care au maximum un grăunte de minte, că de IQ nu se poate vorbi în situația dată.
În alea secundare: copii „deștepți”, dar sceptici, ai plebei bârfitoare. Rolurile muierilor sunt interpretate de bărbați, ca pe vremea lui Shakespeare.
Și „vreme trece, vreme vine”. Peste mine, peste tine… Zadarnic zice Pleșu „Despre frumusețea uitată a vieții”. Degeaba, și refrenul „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat” cu bârfa noastră proastă.

Acțiunea are loc în orice colț al patriei – fie el câmpie, deal, munte, țara asta având de toate: și pământ și libertate și deschidere la mare și țațe clevetitoare. Chiar și-n gaură de șarpe, unde se sâsâie ca la ședințele asociațiilor de locatari.
Pentru unii din neamul ăsta luminat, infernul sunt alții: francezii (mai ales, Sartre!), rușii, americanii, vecinul, capra, oaia, cioara…
“Dați-mi un trup voi, munților!”, nu-i așa? Dar, cum stânca tace, aruncăm cu vorba și ne refugiem în lanul de grâu. De unde se aud cârcotașii vorbind despre Naționala de fotbal, Justiție, Școală… Despre orice!

Actul doi. Fiindcă gluma se-ngroașă pe măsură ce trec zilele, anii, deceniile, în distribuție mai apar Omul de paie, ăla de Tinichea, Leul pus cu botul pe labe și alții din neamul Vrăjitorului din Oz. Chiar dacă noi suntem urmașii Romei. Toți, viteji nevoie mare! Da’ la vreme de pace, nu – ferească Dumnezeu! – de războaie!
Scena e aceeași – lanul de grâu, adică țara. Șușoteala crește exponențial, iar showul național („Bâlciul deșertăciunilor”) devine interactiv, la el participând, laolaltă, artiști și spectatori.

Actul trei. Publicului și actorilor li se explică faptul că–ntr-o nu știu care țară (America) într-un nu știu care stat (Oklahoma), a fost interzisă o carte – „De veghe-n lanul cu secară” – pe motiv că era cvasipornografică, dar lanul cu morală și moraliști tinde să se-ntindă peste țară.

Epilog. Ce-nțeleg urmașii Romei? Că nouă, nimeni și niciodată nu ne-va-ngrădi dreptul de a cârcoti și pace!”.
Chiar de ne facem sau nu patul, dimineața…

La Mizil, nu-i despre dramă. Este concurs de poezie şi epigramă!

2025-10-27Actualitate, Social, Timp liber, UncategorizedT F

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Nu ştim câte balcoane are oraşul în care Geo Bogza, aflat în vizită, își începea nuvela aşa: „Nu am câtuși de puțin intenția să glumesc, atunci când voi afirma că una dintre marile dorințe ale mele a fost să vizitez Mizilul”. Și-a scris „O sută şapte zeci şi cinci de minute la Mizil”.
N-avem știință nici câte jurăminte de dragoste sau, de ce nu?, serenade, s-or fi cântat în urbea prahoveană căreia însuși Caragiale i-a dedicat nuvela „O zi solemnă”. Nici câți bărbați „încornorați” (sic!) au viețuit sau chiar mai trăiesc încă acolo…

Cert este că Mizilul a devenit, din 2007, capitala epigramei și a umorului datorită „Festivalului internațional de poezie, epigramă și umor Romeo și Julieta”.
Iar atât de serios a fost și este tratat, încât însuși Ioan Aurel-Pop, președintele Academiei Române este invitat de onoare la această a IX-a ediție.
Sunt puse la bătaie premii însumând 3.000 de lei. Se va acorda, de asemenea, Marele premiu „George Ranetti”. Iar secțiunea de Poezie este girată chiar de publicația „Literatura de azi”.

Și chiar dacă celebrul dicton „Ridendo castigat mores” – „Râzând, îndreptăm moravurile” – nu-și produce efectul chiar imediat (sau scontat), merită să încercați!
Fiindcă, nu degeaba a scris, mai în glumă, mai în serios, I.L.Caragiale: „Cea mai mare pedeapsă pentru un român care știe să citească este să nu îl lași să scrie!”.
Epigrame, poezie, nuvele, romane… Ce mai contează?

Ba, ne-am răzgândit; contează în cazul Festivalului Internațional de la Mizil, unde puteți trimite, indiferent în ce parte a plaiului mioritic – sau în afara lui – vă aflați, epigrame și poezie. Dar umoristice să fie!
Firește, nu trebuie să vă deplasați până la Mizil, cum a făcut-o Geo Bogza, ci doar să vă înscrieți la concurs pe www.romeosijulietalamizil,ro, până la data de 20 decembrie 2025.

Parol că merită!

„Momenta animae” – sau „Răgaz pentru suflet” – la Galeria de Artă Ploiești

2025-10-24Social, Timp liberT F

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Sunt clipe, sunt ore, poate chiar zile în care sufletul are nevoie să respire. Să iasă din rutina cotidiană și să se bucure. Doar atât! Și cine știe dacă uneori, acel SOS – „Save Ours Souls” – înseamnă nu doar că suntem la ananghie, ci și faptul că sufletul ne spune că este momentul să fim fericiți pentru simplul fapt că existăm.
Tocmai despre această fericire de a fi (exista) – pe care o uităm atât de des în goana noastră de zi cu zi – este vorba în Expoziția „Momenta animae” – Momente ale sufletului – care va fi găzduită în perioada 30 octombrie – 12 noiembrie, la Galeria de Artă Ploiești.
E drept, tema principală a picturilor reunite sub genericul „Momenta animae” este gestica mâinilor. Dar ce sunt ele, dacă nu o prelungire a sentimentelor noastre, nu de puține ori exprimate prin gestică?

Expoziția – al cărei vernisaj va avea loc joi, 30 octombrie, ora 17.00, la Galeria de Artă Ploiești -, reunește o serie de picturi în acrilic realizate în ultimul an de către doi artiști – Bogdan Buturugă și Alexandra Voștinar – , fiecare lucrare reprezentând un fragment dintr-un proces personal de reflecție. Iar atât timp cât picturile reprezintă o colecție de stări, mișcări și compoziții ce exprimă transformările interioare în imagini, atunci putem spune că cei doi artiști ne oferă un răgaz pentru suflet.

Bogdan Buturugă este artist vizual, ilustrator și autor de benzi desenate, absolvent al Universității Naționale de Arte din București, masterand la secția de Design Grafic. Lucrările sale explorează relația dintre imagine și emoție, dintre gest și poveste. Folosind pictura, desenul și ilustrația ca mijloace de reflecție asupra sinelui, artistul transformă experiențele personale în narațiuni vizuale. Prin universul său grafic, urmărește să surprindă autenticitatea fragilă a momentelor umane și tensiunea dintre luciditate și sensibilitate.

Alexandra Voștinar este un artist vizual cu studii finalizate la Universitatea de Arte București. În această expoziție aduce în fața privitorului momente ale sufletului, de la primirea lui, la iluzia că este nedespărțit de noi, la constrângerea lui în esența unei trăiri superficiale, la uitarea și regăsirea lui, cu îngrijorare și acceptare. Teama de greutatea pe care o duce, greutatea colectivă care îl întregește, ne face să îi ocolim natura, dar până în momentul în care trebuie să îl vedem, să îl înțelegem și să îl îmbrățișăm.

Cum scriam: în perioada 30 octombrie – 12 noiembrie, Galeria de Artă Ploiești găzduiește expoziția „Momenta animae”.

Sau, de ce nu?, un „Răgaz pentru sufletele” celor care îi trec pragul.

Flăcări pe cer la Apostolache, Prahova. Şi-un tânăr, Emilian Mihalca, care a evitat o tragedie!

2025-10-23Actualitate, Social, UncategorizedT F

Apostolache, Prahova. Seara zilei de 22 octombrie. Ora 20.30. Cu aproximaţie. Flăcări înroşesc cerul. O casă ardea!
Unii văd limbile de foc dansând. Alţii, nu! Iar în astfel de împrejurări, ştiţi cum se spune: „Doamne fereşte!”. Iar mai apoi, lumea întreabă: „A cui casă arde? Şi când vin pompierii?”.
Emilian Mihalca – în foto, mai jos -, aflat în trecere cu maşina, vede şi el ce văd mulţi şi nu doar din Apostolache, ci şi din satele învecinate. Că era întuneric, iar noaptea, flăcările luminau parcă o tragedie ce era pe cale să se întâmple. Doar că Emi – cum este cunoscut în localitate – îşi pune singura întrebare pe care poate să o facă un om în astfel de situaţii: „Dacă e cineva în casă?”.
Opreşte maşina, intră şi găseşte o femeie în vârstă. O scoate din incintă! Casa ardea, sirenele autospecialelor de pompieri spărgeau liniştea nopţii. Intuiţia îi spune tânărului că trebuie să existe şi o butelie în casă. Bombă cu ceas, cum ar veni!
Intră din nou, aşadar. Nu a găsit doar una, ci două! Şi le-a scos!

Află despre incendiu şi un alt localnic: Puiu Vişan. Erau doi, acum. Între timp, sosiseră şi pompierii!
Miluţu o lasă pe femeie în grija „ajutorului” şi află de la proprietară că într-un sertar se află actele casei.
Intră iar. Pentru a treia oară, în timp ce flăcările erau domolite de salvatori.
Însoţit de un pompier de la Punctul de Lucru Apostolache, scoate sertarul cu acte şi i le dă bătrânei.
În timpul ăsta, oamenii se-nchină. Şi se întreabă dacă s-a întâmplat – Ferească Dumnezeu! – ceva cu proprietara casei, care locuia singură.
Nu, nu s-a întâmplat din fericire!

„Nu cred că am făcut un lucru deosebit. Probabil că oricine ar fi procedat la fel. Cert este că nu aş fi putut – şi nu voi putea face acest lucru niciodată – să trec indiferent pe lângă cineva aflat la ananghie. Dacă mi-a fost frică? Nu ştiu! De fapt, în astfel de momente, nu ai timp să te gândeşti la tine. Doar la cine şi ce trebuie salvat. Repet, am făcut ceea ce trebuia să facă un om. Nimic mai mult. E drept că am intrat primul în casă, e drept că am scos femeia şi mai apoi cele două butelii. Dar nu trebuie uitat ajutorul dat de localnicul Puiu Vişan” – ne spune cu modestie Emilian Mihalca.
Omul care, credem noi, a oprit o tragedie la Apostolache – Prahova.

Apostolache, Prahova. Seara zilei de 22 octombrie 2025. Ora 20, 30. Cu aproximaţie!
O casă ardea… Flăcările dansau pe cer, pregătind o tragedie. Nu a fost să se întâmple datorită unui tânăr: Emilian Mihalca.
Care spune cu modestie că oricine ar fi procedat ca el…

Wizz Air… Wizz Air… Lacrimi pe cer

2025-10-17Actualitate, Despre noi/Despre voi, SocialT F

V-aţi întrebat vreodată de ce pică rouă din cer ziua în amiaza mare? Nu-i mană cerească. E ceva trist în povestea asta. Am zis că pică rouă din cer? Aiurea, sunt Cursele Wizz Air. Alea cu care duc românii la muncă-n străinătate. Sunt multe Wizz-Air-uri care zboară prin Europa. Unele aterizează chiar la Paris, de exemplu. Numai că luminile de-acolo nu strălucesc pentru cei care au un singur bilet de călătorie, plecați din fostul paradis, numit cândva, țară!
Am zis că e soare, dar știți câte inimi frânte, câte jurăminte nerespectate s-au spus pe scara unui astfel de avion? Câţi ochi albaștri au rămas privind în zare cum un avion dispare? O sută, o mie, un milion? Cine le mai știe numărul?
Și atunci cum să nu lăcrimezi când auzi cum BZN cântă același și-același refren: „Blue eyes, blue eyes”. BZN, formaţia fără nume, așa cum sunt și cei care își iau zborul din ţară. Doar cifre: milioane, plecaţi „par avion”.

„Atenţie, vă vorbește comandantul!” Iar condamnatul din Wizz Air – plecat pentru o lună, un an, sau de ce nu?, pe viaţă, moţăie. N-ascultă ce spune comandantul. Este sătul de vorbe, vorbe, vorbe… Promisiuni de-aici, de unde, din disperare a plecat.
Sunt tot mai dese astfel de vagoane-călătoare în care clasa muncitoare ajunge. Nu, nu la Moulin Rouge. Cursele astea sunt ca pe vremuri, din alea, știţi dumneavoastră, muncitorești. N-au taxatoare, ci stewardese care, plictisite și ele, îţi spun pe-un ton imperativ și-n cea mai curată limbă românească: „Domnu’, nu aveţi voie cu sticla de apă și punga cu măsline în bagajul dumneavoastră! Ar fi trebuit lăsate-n ţară sau băgate în bagajul de la cală”.
Și-taci. Iar din bun-simţ, și sâmburii îi înghiţi odată cu apa, să nu se supere stimata stewardesă – domnișoară.

Wizz Air… Wizz Air… „Blue eyes, blue eyes”… Câte poze alb-negru n-au fost scoase dintre pașapoarte și udate de românii plecaţi la Cannes, pe Coasta de Azur, ori la Lyon, Strasbourg. Iar lustrele de acasă, nu luminile Parisului – ci lacrimi – în pahare curg!
Firește, în vagonul zburător poţi fie să moţăi, fie s-asculţi la căști „One way ticket”. Un bilet pentru călătorie. Și chiar nu contează a cui variantă o preferi: „Eruption” ori „Boney M”. Refrenul e același: „Plec spre orașul singurătăţii mele/ Voi sta la hotelul inimii frânte”.
„Blue eyes, blue eyes“… „Ochi albaștri, ce-ați plâns la despărţirea mea/ Pe scara avionului urcând…”

„Atenţie, vă vorbește comandantul! Ne apropiem de sfârșitul călătoriei”.
Unii își scot căștile din urechi. Alţii, închid cărţile despre o călătorie la capătul nopţii – „Voyage au bout de la nuit”. Se-aud aplauze în avion. Wizz Air-ul a aterizat. Se-aplaudă și pe aeroportul din Beauvais, și-n Cotroceniul de la Bucharest.
Luminile Parisului se-aprind. Pe Champs Elysees, vitrinele-s strălucitoare.

În România, decembrie se-ntoarce cu Wizz Air-uri din ce în ce mai pline. Și pleacă iar…