Azi, nea Ion este persoană importantă. VIP, cum ar veni. Îi revine onorabila sarcină de a declara închise Sărbătorile de Iarnă. Deci, special pentru domnul John, Ioanidele, flori-de-gheaţă, s-au topit, să-i facă dimineaţa mai frumoasă.
Bietele de ele, cu speranţa că anul ăsta vor fi mai fericite şi ele, şi toţi Ionii din ţară…
Tot azi, domnul Ion s-a trezit mai devreme ca niciodată. Avusese un vis ciudat: Venise Gheorghe în vizită. Şi puneau la cale…
Dar, cine mai crede azi în vise? Cine mai speră să se izbândească?
„Noi, Ioanidele! Noi n-avem voie să gândim altfel”.
Bombăne, auzindu-le, sărbătoritul Ion: „Ţara arde şi ele visează!”.

Mergea Ion, agale. Ce atâta grabă? Doar e sărbătoare.
La un moment dat – deh, emoţiile, deh, vârsta – se-mpiedică şi cade.
– Ridică-te, Ioane!, strigă cineva.
Casele de pariuri – tot mai multe în ţara asta – nu au ratat momentul şi au afişat oferta: Se va ridica sau nu Ion, ăsta, al vostru?
– Se va ridica, mizăm pe el!, au strigat în cor Ioanidele. Noi tot sperăm, chiar dacă suntem nişte „Biete”.
Lordul John – aşa i s-a spus de către oficialităţi –, dumneavoastră aveţi onoarea de a închide pentru încă un an…
– Ţara? Visele? Speranţele?, a-ntrebat sărbătoritul.
– Aaaaa, nuuuu! Sărbătorile. Poate stingeţi şi luminile.
– Sunt stinse demult!”, a avut tupeul să zică nea Ion.
Fericitele de-o zi, Ioanidele, l-au aplaudat. Oficialităţile, lesne de ghicit, s-au încruntat.

Dimineţi de după Sărbători… 8 ianuarie… 9 ianuarie… Ca orice zile din an.
Şi-atunci se cade să spunem „La mulţi ani, domnul Ion! Fiţi fericite, Biete Ioanide! Şi speraţi! Şi visaţi!”
Mereu, nu numai azi!

Nu-i loc de glumă, chiar dacă scriem că nu doar în decembrie, ci şi-n ianuarie, pentru Salvamont Sinaia, sau Predeal, ori Prahova, a fost iar o zi din luna august.
August, când de regulă, sunt cele mai multe intervenţii la munte.
Doar că, aşa cum aminteam, nu-i loc de glumă, dacă citim informarea Salvamont Sinaia:
„RECORD ABSOLUT, nedorit, al intervenţiilor de salvare montană şi prim-ajutor înregistrat în istoria Salvamont România, într-o singură zi.
Astfel, la data de 2 ianuarie 2025, cei 530 de salvamontiști din întreaga țară, aflaţi în serviciul de tură operativă au fost solicitați să intervină la 161 de apeluri de urgență – un număr îngrijorător de mare de intervenţii, astfel: 21 apeluri pentru Salvamont Sinaia; 26 apeluri pentru Salvamont Predeal; 14 apeluri pentru Salvamont Maramureș; 12 apeluri pentru Salvamont Municipiul Brașov; 12 apeluri pentru Salvamont Harghita; 11 apeluri pentru Salvamont Prahova (….)”.
Şi lista intervenţiilor continuă. Descrescător, ca de pe creastă, spre refugiu… Sau spre echipajele SAJ ori SMURD!

„În cazul acestor intervenții au fost salvate 162 de persoane, iar peste 100 de persoane au avut nevoie de asistență medicală în spitale. Dintre acestea 68 au ajuns la spitale fiind transportate de Ambulanțele SAJ, SMURD si SALVAMONT, iar altele, cu afecțiuni mai puţin urgente, au primit acordul să fie transportate cu mașinile aparținătorilor.
Gradul de răspuns la aceste intervenții a fost de 100% (…)” mai informează Salvamont Sinaia.
Dar, ca de obicei, aceşti oameni nu se plâng, nu ţin morală, ci doar încheie informarea la modul: „Echipele Salvamont România vă doresc o zi frumoasă, fără accidente, pe cărări de munte și pe pârtiile de schi, vă îndeamnă la prudenţă și responsabilitate, invitându-vă să le fiți alături în campania de reducere a numărului de accidente montane!”.
Iar noi, spre deosebire de alte numeroase dăţi, poate le ascultăm şi sfaturile…

(Foto cu caracter ilustrativ, Salvamont)

Tradiţiile n-au fost importate pe la noi într-un pliculeţ de ceai. Au apărut, probabil, ca o boare de binecuvântare lăsată în urmă de trei magi.
Poate că drumul mătăsii e adevărat.
Sigur, dăm crezare expresiei „Nimeni nu-i profet în ţara sa”. Şi totuşi, cineva ne ţine legaţi de Lerui ler. Şi fiindcă acest cineva trebuie să poarte un nume, acesta este Grupul vocal Bujorel de Prahova”, coordonat de prof. Daniela Radu.
Drumul mătăsii, aşadar, nu-i legendă. Aşa cum multe, au fost, la vremea lor, ceva adevărat.
La fel stau, azi, lucrurile şi cu „Drumul colindelor purtătoare de tradiţii”.
Poate că unele festivaluri din perioada aceasta, s-au născut, precum spunea cândva prof. Simion Pelmuş, directorul Şcolii Gimnaziale Apostolache, „de la sine”.
Sau poate era un gol al vremurilor aspre de azi, ce trebuia umplut cu glas nevinovat de copii.
Iar alte aşezări – din Prahova şi nu numai – au chemat „Bujorel de Prahova” să le mângâie sufletele: Tătaru, Mehedinţa, Apostolache, Podenii Noi, Podgoria şi …
Şi nu avem spaţiu, şi nu ştim în câte localităţi nu a fost prof. Daniela Radu şi „Bujorel de Prahova”.

Nu ştim sigur când s-a născut creştinismul. Poate că pe vremea lui Nero, când erau prigoniţi sau arşi pe rug, cei ce credeau în Cel de Sus.
În Roma, oraşul celor şapte coline. Şapte, cifra magică!
Tocmai de-aceea scriem că rugă-colindă a fost până-n această seară în zeci de localităţi din Prahova.
Şi glasuri de „Lerui ler” ridicate spre Cer.
Desigur, este posibil ca acum, ca în acestă seară sau mâine, să nu ne dăm seama ce a însemnat, ce înseamnă Grupul Vocal „Bujorel de Prahova”.
Peste ani – nu mulţi – da!
Fireşte că nu ştim ce muncă se ascunde în a şlefui talente.
Poate doar zidurile Mănăstirii Apostolache, acolo unde s-au făcut selecţii, repeţii, să aibă cunoştinţă.
Sigur, preotul paroh Adrian Gabiel Enescu să fi auzit cum prind viaţă clopotele – ecouri ale unor glasuri ce cântă, poate chiar acum poate chiar în această seară „Vin colindătorii, cum veneau odată, lerui ler”
Ştie Daria Lazăr, ştie câştigătoarea de anul acesta a Festivalului de datini şi obiceiuri de pe Valea Cricovului – Diana Alexandra Stancu. Ştiu mulţi despre care nu avem ştiinţă noi, dar îi cunoaşte prof. Daniela Radu.
Tocmai de aceea credem că nu greşim de scriem: „Niciodată, pentru un judeţ, atât de puţini copii – coordonaţi de prof. Daniela Radu – nu au făcut atât de multe pentru Prahova”.

Fireşte, la început a fost Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era cuvântul. A urmat cântul.
Este Ajun de Crăciun. Magii se opresc un pic, doar un pic, cât să asculte „Lerui-ler!”.
Şi plouă… Cu lacrimi de bucurie ale unui înger… Sau poate mai mulţi…
Ajun de bucurie!
Hristos se naşte şi din colinde-cântece…

Când ni se taie maioneza pentru sala de boeuf, ori suntem nervoşi că-i traficul infernal; de ni se pare că nu-s toate cum ne dorim; atunci când credem că merităm mai mult, dar soarta ne e potrivnică…
Ei bine, în astfel de cazuri din care obişnuim uneori – şi mai ales acum – să facem un „capăt de ţară”, nu-i rău să citim ce îşi doresc unii copii.
„Scrisorile sunt adresate Moşului şi fac parte din cutia poştală specială dedicată copiilor. Moșul le-a citit pe toate cu mare atenție și ne-a trimis și nouă câteva dintre dorințele care l-au făcut să zâmbească, dar și câteva care i-au atins inima”, se precizează într-o informare a Muzeului Cinegetic Posada.
Poate citiţi şi ce stă scris mai jos, în galerie, atunci când, când vi se pare că nu-i suficientă zăpadă pe pârtie sau…
Sau oricând suntem nemulţumiţi de ceva, să ne-amintim de acest „Dragă Moş Crăciun/Îmi doresc ca tata să vină acasă…”
Iar atunci când ni se taie maioneza pentru salata de boeuf, să ne gândim la dorinţa unui copil: „Şi pe la mine poţi să nu treci, du-te la copiii care au nevoie de mâncare”.

Nu se întâmplă în Anglia lui Shakespeare, ci în România adevărată. Știută, dar mai puțin văzută.
Iar dacă spune Poetul: „În lume nu sunt două Românii/Ci una doar și-aceea ne e vatra”, de data aceasta, ne fie cu iertare, dar nu are dreptate. Pentru că una-i România dezbinată și o alta – cea adevărată -, regăsită și păstrată de un grup de tineri din satul Lăpoșel, comuna Lapoș – Prahova.
Ei, „biruit-au gândul”! Cu fapta, nu cu vorba goală. Ei au creat o bibliotecă sătească în aer liber, la vremea când, să fim serioși, lumea nu prea mai citește.
Satul Lăpoșel – comuna Lapoș, Prahova. La 50 de kilometri de Ploiești, acolo unde, plastic, Marius Andrei-Barbu, „sufletul” unei inițiative mai rar întâlnite – aceea de a păstra tradițiile unei comunități – spune, plastic, că „întoarce uliul coada”.
Aceasta este, așadar, a doua Românie. Născută, nu trâmbițată. Păstrată cu tradiții, cu autenticitatea ei, cu sufletul curat, cu multe altele.
Ce înseamnă „Visul unei nopţi de iarnă” devenit realitate, aflați mai jos.

Marius Andrei Barbu

„Seara de Moș-Ajun” este mai mult decât un simplu eveniment – este sărbătoarea comunității noastre! Este momentul în care ne adunăm cu toții și ne bucurăm de reîntâlniri, de legătura cu copilăria, cu satul și cu tradițiile noastre vechi.
Fiind un sat mic, noi la Lăpoșel am crescut împreună. Copii, adolescenți, adulți și bătrâni, toți laolaltă. Aceasta este nota noastră de autenticitate și acesta este specificul pe care evenimentul nostru îl urmărește. Seara de Moș-Ajun nu este o serbare școlară, o gală elegantă, sau un spectacol, ci este un moment al nostru, al tuturor, creat pentru a fi cu toții împreună.
Astfel, prima parte a evenimentului nostru ne dorim să fie una relaxată, dedicată revederii și conexiunii cu spiritul autentic al satului nostru.
Discutăm, facem fotografii, ne răsfățăm la candy bar, savurăm băuturi calde, într-o atmosferă caldă și prietenoasă, iar pe fundal, colindele aduc magia sărbătorilor mai aproape.
Autenticitatea satului prinde viață prin mica expoziția de obiecte vechi și cusături populare locale. Aceste elemente ne oferă ocazia să redescoperim tradițiile de odinioară și să înțelegem mai bine frumusețea vieții rurale, așa cum era ea cândva. Este o invitație de a ne conecta cu rădăcinile noastre și de a celebra identitatea satului nostru, atât de bogată în povești și simboluri.

De ce Moș-Ajunul?
Pentru că acest sfânt moment ne-a adunat mereu! Când eram copii, era momentul în care ne strângeam cu toții – fie că am crescut în sat, fie că veneam de la oraș. Bucuria revederii și a sărbătorilor era nemăsurată.
Între timp, am crescut, iar viața ne-a purtat prin alte locuri, la școli sau la joburi care ne-au oferit modernitatea și confortul dorit. Însă această bucurie a Moș-Ajunului ne-a rămas în suflet. Toți vrem să fim în sat în seara de Moș-Ajun, și toți părinții vor să-și aducă copiii la colindat. De Moș-Ajun, toți suntem acasă!
Comunitatea noastră știe să prețuiască această tradiție transmisă din generație în generație, de la străbunici la bunici, de la părinți la noi. Iar acum, noi toți dorim să o ducem mai departe, către copiii noștri și generațiile viitoare!
De aceea, a doua parte a evenimentului ne invită să celebrăm valorile profunde ale Sărbătorilor de Iarnă.
Copiii satului și invitații speciali care ne trec pragul vor interpreta colinde și momente artistice care să ne reamintească bucuria și frumusețea acestor obiceiuri.
În final, Colindul Moș-Ajunului răsună și încheie evenimentul la ora 18:30 odată cu plecarea copiilor la colindat în sat.

Sperăm astfel ca „Seara de Moș-Ajun” să rămână în sufletele tuturor ca o amintire caldă și vie a spiritului comunității noastre, reunită în bucuria Crăciunului.
Noi suntem o echipă mică, și muncim cu drag  pentru a crea o seara specială, odată pe an. Avem nevoie de ajutor, pentru ca totul să fie de poveste.
Puteți dona sau puteți contribui cu orice bun considerați că ne-ar ajuta la eveniment până pe data de 20 decembrie.
 Pentru mai multe detalii scrieți-ne pe pagina de Facebook “Satul Lăpoșel” sau la numărul de telefon 0766 316 006 (Marius)

Să facem prezentările: Eu sunt arondat Secţiei de votare numărul 666. Mi se spune Icar. E drept, un nume mai rar prin părţile astea. Cine sunteţi voi? Târâtoare-vieţuitoare acolo, sus, în sferele cereşti. Şerpi crescuţi la sânul unui neam. Sau al altuia!
Da, sunt un Icar, în varianta românească, care nu moare odată de amăgirea zborului şi aripile topite de rânjetul soarelui vostru cu dinţi.
Cândva, şi nu o dată, şi nu de două ori, mi-a fost milă, de voi când vă târaţi aici, pe pământ, cerşind votul meu. Iar martor îmi este Dumnezeu că nu v-am dat cu sapa-n cap. Ştiţi doar cum se zice: este păcat să omori o vieţuitoare, indiferent cât este ea de hâdă sau perfidă. Fie ea şarpe ieşit la drumul mare, fie ea târâtoare crescută la sânul unui neam.

Dar, recunosc, eram cam naiv atunci. Ca să nu zic prost! Şi încă sunt. Şi nu doar eu, ci milioane de Icari ai acestui pământ blestemat. Blestemat de voi!
Ce rost are, acum, să-mi plâng de milă şi mie, şi Icarilor cu aripi frânte de nesimţirea voastră? Sau – asta da oroare! – să vă mulţumesc pentru, o, vai!, mărinimia voastră de a fi lăsat să zboare din ţară românii cu miile. Sau milioanele! Că în cretinătatea voastră atât ştiţi: să ascultaţi „N-au valoare sutele, deci nici milioanele de români care-au plecat din ţară!”.
Care-au „zburat” cu-o aripă frântă şi sângerândă de scârba voastră. Dar, ce nu ştiţi voi, e că noi putem privi stelele. Putem vedea şi aştri căzători. Avem şi sentimente, fiindcă se zice că în momentul ăla, cineva trece în lumea celor drepţi. Că moare, deci.

Dar ce vă pasă vouă, târâtoare de sus? De ce v-ar păsa că România îşi dă ultima suflare? De ce aţi avea sentimente, târâtoare căţărate acolo, sus, unde nimeni nu vă iubeşte? Poate, doar voi între voi!
În schimb, noi? Noi putem călători chiar prin galaxii. Prin Calea Lactee, de exemplu. Eu – şi, aidoma mie, şi alţi Icari ai României – ne regăsim în Carul Mare şi în Carul mic. Iar voi, în ce vă oglindiţi ? În ură şi-n nemernicii. În nimic. Fiindcă nimic aţi fost, nimicuri veţi fi. Şi asta nu doar ieri, doar azi, ci şi mâine, şi poimâine şi la plus infinit.

Da, la plus infinit ! Fiindcă aroganţa şi nemernicia voastră sunt fără limite. De-aia o spun că eu, Icarul acestei ţări – şi, repet, alţii ca mine – nu mai fac parte din acest loc. Ci, mai degrabă, din Calea Lactee. Ea e colorată în roşu, galben şi albastru. Şi nu-şi schimbă niciodată culorile, precum cameleonismul vostru.
Poate vreţi să ştiţi şi ce limbă vorbesc Icarii acestui neam. Limba română?
Nu, Limba Lactee română. În ea ne înţelegem. În ea ne regăsim, în ea spunem prima dată Mama, Tata, Ţara. Limba Lactee română este un „ceva” pe care niciodată nu-l veţi înţelege.
Noi, Icarii de jos, voi – târâtoarele de sus…

Și fiindcă spune preotul în biserică: „Mergeți acasă și povestiți cele ascultate la Sfânta Evanghelie și celor care nu au participat la această Liturghie, ca să deveniți apostolii familiei!”.
Sau pentru că despre lucrări făcute de oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu, niciodată nu-i prea târziu să amintești.
Scriem, deci, că duminică, 10 noiembrie, Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul a fost în mijlocul credincioșilor din Urlați – Prahova, acolo unde a oficiat slujba de sfințire a unei racle din argint, executată la Atelierele Patriarhiei Române.

„În continuare – după cum amintește Diac. Vasile Robert Nichifor în Ziarul Lumina -, ierarhul, înconjurat de un sobor de clerici din care au făcut parte părintele protoiereu Ionuț Negoiță de la Protopopiatul Urlați; părintele paroh Virgil Tănase Petroni, secretar al aceluiași protopopiat; ­ierom. Calinic Costescu de la Schitul Măgureanu din București, precum și alți preoți de la parohiile învecinate, a oficiat slujba de târnosire a sfântului lăcaș, după rânduiala tradițională, și de binecuvântare a lucrărilor executate în cadrul ansamblului eclezial”.

Iar la sfârșitul Liturghiei, potrivit aceleiași surse, părintele Petroni Virgil Tănase a primit Ordinul «Sfinții Martiri Brâncoveni» pentru clerici. De asemenea, Marian Machițescu, primarul orașului Urlați, a fost distins cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru mireni, părintelui Mihail Manuel Radu și ieromonahului Calinic Costescu fiindu-le oferită Diploma omagială a anului 2024 cu medalie comemorativă.
Aceeași distincție au primit și Andrei Bucur, Mihai Drăgan, George Alin Alexandrescu și Valeriu Bolgiu. De asemenea, Vasile Ene, George Tambozi, Consiliul parohial și Comitetul parohial au primit Diploma omagială «250 de ani de la aducerea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București»”.
Cum ziceam, niciodată nu-i prea târziu să amintești de lucruri duhovnicești.
Chiar și a treia zi după…

(Foto, Ziarul Lumina)
Detalii, în link:
<iframe src=”https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Fziarullumina%2Fposts%2Fpfbid02e8Y2pfndizUEz4iuPST5M125Sbhi4wr1MsVAvFXutQhiYWJKiwKR9SbraEjRLTCtl&show_text=true&width=500″ width=”500″ height=”578″ style=”border:none;overflow:hidden” scrolling=”no” frameborder=”0″ allowfullscreen=”true” allow=”autoplay; clipboard-write; encrypted-media; picture-in-picture; web-share”></iframe>

Și nu numai ei sunt meseriași! Pentru că împreună cu ei, salvamontiștii sinăieni, la Salonic, în Grecia, mai sunt „sute de salvatori montani, medici, cercetători de top din întreaga lume, care discută despre noutăți în tehnicile de salvare, echipamente, tendințe, provocări în domeniul salvării terestre și aeropurtate, în materie de avalanșe și câini utilitari, în domeniul medical…”, după cum informează Salvamont Sinaia.
Iar dacă am scris în titlu „d-aia”, iar nu „de aceea”, sunt mai multe motive. Primul, deci cel mai important: „Atunci când sunt alertați că-i un suflet pierdut pe munte, nu folosesc termeni academici. Nu stau pe gânduri, să-și caute cuvintele.
Fiindcă-i o luptă contra cronometru pentru a salva o viață. Nu-i ca la operă. Deci nu iau pauză până nu spun: «Victima a fost găsită și este în siguranță!»”
Și poate tot d-aia, Sinaia este „Perla Carpaților”. Fiindcă nu doar în oraș, ci și pe creste de munte sunt oameni cu suflete-diamante.

Alt motiv? Păi, fiindcă au bun-simț. Și sunt recunoscători cum, probabil, unii dintre cei salvați, nu!
Pentru că, apropo de bun-simț și recunoștință, mai stă scris în postarea lor, a salvatorilor sinăieni, următoarele: „Salvamont Sinaia are onoarea și bucuria de a participa zilele acestea, alături de restul delegației Asociației Naționale a Salvatorilor Montani din România la Congresul Internațional de Salvare Alpină CISA ICAR la Salonic, Grecia, un eveniment de real prestigiu și interes.
Mulțumim Primăriei Sinaia pentru sprijinul fără de care doar cu gândul am fi ajuns aici!”.
Așadar, pentru că sunt buni și cu mult bun-simț! E supărătoare repetiția bun/buni?
Noi zicem că nicidecum, cât timp și o altă „repetiție” – salvarea de vieți – este „rutina acestor oameni”.
D-aia am scris despre salvamontiștii din Sinaia. Și tocmai tot „d-aia”, nu doar despre ei!
(Foto: Salvamont Sinaia)

„Bravoooooo!!!! Extraordinar!!!! Ai reușit, Adrian, ai scris istorie pentru tine, pentru România, pentru noi toți! Ce călătorie, ce nebunie, câtă muncă, cât sacrificiu, câtă ambiție și determinare! Voi sunteți PRIMII, iar noi suntem mândri și bucuroși!”, scrie Ina Laza, soția alpinistului originar din Piatra Neamț, după cucerirea celui de-al 14-lea „optimar” din lume.
O călătorie, care a început sub semnul imboldului dat de Sir Edmunt Hillary primul om care a reușit să urce pe Everest: „Am să vin iar și te cuceresc pentru că tu, ca munte nu poți crește, dar ca om, eu pot”.
Iar Adrian Laza, absolvent al Facultății de Silvicultură și Exploatări Forestiere Brașov, promoția 1988, a demonstrat, prin tenacitate, ambiție și sacrificiu că se poate.
Chiar și la vârsta de 60 de ani!
„… Și ai făcut-o! Ai «crescut» ca persoană dincolo de limite inimaginabile, iar Shishapangma ți-a permis să mergi pe vârful ei în această dimineață (9 octombrie 2024 – n.n.), adăugând al 14-lea gigant la cartea imensei tale reușite”, mai adaugă Ina Laza.
Despre această fabuloasă călătorie-performanță, puteți afla mai multe accesând Ina Laza, Facebook.
Vom reveni și noi cu alte detalii.
(Foto, Ina Laza, Facebook)