Cândva, mă consideram Narcis. Şi eram ofticat pe câte unii care te lăudau, îţi făceau curte, te ridicau în slăvi. Îţi scriau misive gen „Viitor de aur, ţara noastră are”. Mă consideram frumos, dar mai aveam o răfuială cu unul care scria „Între Dumnezeu şi neamul meu”. D-aia nu m-am aruncat atunci, ca închipuitul Narcis, în prima fântână. Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai… „Pământul pe care îl calc, văzduhul pe care îl respir”. Erai „Nimic pentru tine, totul pentru toţi!”. Eu, fraierul de-atunci, tot amânam să m-arunc în fântână. Nu bănuiam că de fapt ciuturile vor scoate, din fântânile tale, nămol. Eram visător.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai… Eu, naivul, nu ştiam ce va urma. Eu, ca orice Narcis al neamului ăsta – mândru de sine şi de tine – vedeam doar „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini”. Târziu am înţeles că trebuie să citesc „Biată ţară, ce limpede te duci”. Erai „la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe. Erai cât istoria noastră”. Iar eu amânam s-o iau razna pe „câmpiile asire şi întunecata mare”, fiindcă începusem să am îndoieli când auzeam despre „istoria noastră”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai… Azi? Azi mă întreb de nu cumva am trăit viaţa altcuiva într-o altă ţară. Acum, stau ca fraierul şi te aştept. Unde? Păi, habar n-am! Doar că nu mai cred în vorbe. Şi mă-ndoiesc că „ginta nobilă latină şi-adună copiii ei”. Sunt departe de tine, departe şi tu de ei. N-au casă, n-au masă. Şi nu prea au de gând să vină nici mai devreme, nici mai târziu, acasă! Acasă, „pe-un picior de plai, pe-o gură rai”. Acum, mi-e teamă să zic: „Te-am aşteptat te-am aşteptat”… Fiindcă tot eu îmi zic: „Tu n-ai venit, tu n-ai venit!”. Şi ce mulţi fraieri ca mine te-au iubit! Pe tine, „Ţara mea de visuri, ţara mea de dor”.
Camerele de supraveghere din staţia metroului parizian Alesia au aţipit. Aprind un Gauloises blondes şi trag fumul în piept, precum ultima ţigară a condamnatului la moarte. În mână ţin radiografia unei fete. Pentru mine reprezintă scheletul uneidomnişoare din „Muntele Vrăjit”. Sau poate al unei ţări de la nord de Dunăre. O cameră de supraveghere, care băuse cam multă cafea şi nu aţipea, se uită urât la mine. Fumez, iar obiceiul ăsta urât nu cadrează nici măcar cu subteranele pariziene, darămite într-o staţie Paris şi Paradis: Alesia!
Am judecat-o greşit. Îmi face cu ochiul, complice, apoi îmi şopteşte în româneşte: „Stai liniştit şi fumează! Ştiu şi eu ce-nseamnă să fii străin. Străin în România, nu aici, în Franţa.” Mă uit pe coperta tabloidului «Le Canard enchaîne» (Răţoiul înlănţuit). Radiografia fetei, scuzaţi, a Alesiei, pardon, a României, o scap pe peron. „Pot să m-aşez lângă tine?”, mă-ntreabă fără să ia seama la stânjeneala mea, domnișoara. Dau să mă mut de lângă ea, e prea târziu. Deja şi-a pus capul pe umărul meu. Aţipeşte. Radiografia României – schelet este la ea în mâini. O ţine strâns. După 35 de ani – ştiţi, pe la Paris, timpul trece precum un vis – se trezeşte. Mă-ntreabă: „Scheletul este al iubitei tale”?
„Oh, da, răspund”, ca să nu las loc de vreo interpretare… „N-am verigheta la mână fiindcă, aşa cum vezi, sunt slăbit. Şi-mi cade printre şine”. Aprind alt Gauloises. „Îmi dai şi mie să trag un fum?”, întrebă absentă, după ce se prezintă: „Je m’appelle Alesia”. Rimează cu România, deci îi ofer pachetul de Gauloises, dar ea mă-ntreabă din priviri: „Pardon ?!?”. Şi-apoi vorbeşte: „Nu vreau ţigară. Vreau fumul expirat din plămânii tăi să îl inspir şi eu”. „Este nebună!”, îmi zisei. Camera de vedere îmi şopteşte: „Nu e nebună, e din România. Şi vă ştie pe de rost obiceiurile. Cum foştii deţinuţi ai voştri făceau poştă o ţigară, trecând fumul de chiştoace din gură-n gură. Nu-i vorbă, şi azi, la voi acolo, poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi să minţi că există ceva care, în fapt, nu există”.
Se crapă de zi în Franţa, e întuneric încă în România. Alesia trebuie să plece cu primul metrou. Mă roagă să-i mai las un minut radiografia şi scoate din poşetă rujul, rimelul. Se uită la oglindă. Adică la radiografia – schelet. Se recunoaşte în ea, râde tembel şi se transformă într-o babă stafidită. Eu, cerşetorul de la capătul Orientului, care speram într-o ţară frumoasă ca Alesia, mă-ntorc în România.Îmi pun verigheta condamnaţilor pe deget. Radiografia este CV-ul ţării mele cu unghii murdare de pământ. Încă trăiesc. Cu dor de tinerețea mea și de Alesia.
Mariana DĂSCĂLCHE-NIȚICĂ Indiferent de capriciile unui anotimp, la Galeria de Artă Ploieşti este mereu primăvară. Mereu însemnând continuitate. Nu de alta, dar a continua/persevera în promovarea unor artişti – şi nu puţini, ci 45! – e ceva. Iar pe acest ceva îl regăsim în cuvintele Lilianei Marin, preşedinta Filialei Ploieşti a Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia: „Pentru orașul Ploiești, Salonul este un eveniment artistic și o formă de reprezentare culturală asumată, care reflectă dinamismul creativ al comunității locale și contribuie la identitatea ei vizuală contemporană, un dialog continuu între generații de artiști și publicul iubitor de artă”. Teoretic, ar fi vorba despre un „dialog” de numai două săptămâni (expoziţia având loc în perioada 15-28 mai 2025). Practic, despre ceva mai mult. Fiindcă nu degeaba se spune: „Cultura rămâne după ce ai uitat totul”. În fapt, nu uiți nimic, ci simți.
Totodată și reciproca este adevărată: la rându-le și protagoniștii expoziției, reamintim, 45 la număr!, – din diverse medii artistice precum pictură, grafică, sculptură sau arte decorative, se îmbogățesc prin prezența noastră la Galeria de Artă Ploiești. Și mai este ceva; acest dialog de la suflet la suflet, de la artist la privitor este un început care vizează nu doar „tema universală a renașterii, a regenerării, celebrândreînnoirea naturii”( Liliana Marin), ci și pe noi. Sau, mai ales pe noi!
Cu atât mai meritoriu este de remarcat, în acest context, sprijinul acordat desfășurării și acestei ediții de către Primăria Municipiului Ploiești, al sponsorilor BES Beauty & Science – dna Martha Maria Mocanu, al Cabinetului Individual de Avocatură Cristina Dobre, al PECEF Tehnica – dl. Constantin Purghel, sau al NitzʼArt & Book SRL. Primăvara se-apropie de final, așadar, renașterea noastră poate fi un dar oferit de către Salonul de Primăvară de la Galeria de Artă Ploiești.
Și niciodată nu-i frumos să refuzi pe cineva care-ți oferă din sufletul său un pic sau mai multă primăvară!
Trăim, într-adevăr, în miezul unui ev aprins… Într-un vârtej în care oamenii maturi poate meditează, poate nu: „Ce e rău și ce e bine, te întreabă și socoate!”. Dar generațiile actuale de elevi, cum despică apele? Și cât de pregătite sunt pentru provocările vieții, după ce ies de pe băncile școlii? Fiindcă, într-adevăr, programa școlară cuprinde multe materii. Mai puțin una, dar, îndrăznim a spune, la fel de importantă precum matematica: „Protecția vieții generaţiilor viitoare”. Vrem copiii de azi, viitoare victime ale traficului de persoane? Își dorește cineva ca un elev de azi să devină cerșetorul de mâine, ce se va întreba când, unde sau cum i-au fost spulberate visele? Firește că nu!
Și tot la fel de normal este să existe o Agenție Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP) – Centrul Teritorial Ploiești. Dar și ceva în plus; fiindcă, aidoma dascălilor, și pentru a face parte din structurile acestei instituții îți trebuie vocație. Tocmai de aceea, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar inspectorului principal de poliție Georgiana Dragomir, precum și inspectorului de specialitate Gabriela Tănase, recunoașterea meritului de a pregăti copiii pentru viață. Fiindcă sunt multe școlile în care au vorbit elevilor despre traficul de persoane și consecințele acestuia. De data aceasta, facem trimitere la lecțiile ținute recent la Plopu, Nisipoasa și Nedelea. Sunt doar câteva exemple din multe altele care au fost, din nu puținele care vor urma. A avea răbdarea de a le vorbi copiilor despre faptul că „Pentru fiecare banprimit, cerşetorul îşi pierde libertatea”, că „Traficul de persoane începe cu o promisiune” şi, nu în ultimul rând, a detalia, pe înțelesul lor, ce înseamnă acestea şi multe alte vulnerabilităţi, înseamnă a-i pregăti pentru viaţă. Şi asta în contextul în care nimeni nu oferă garanţia că lucrurile vor intra prea curând pe făgaşul normal. Tentaţiile unui câştig rapid însă, da, au fost şi vor fi-ntotdeauna, să nu ne îmbătăm cu apă rece!
Să faci un „tur de forţă” într-o singură zi la Şcoala Gimnazială Plopu (grupele preşcolară şi primară – prof. Mihaela Ioniţă), apoi la clasele gimnaziale din Nisipoasa (director, prof. Melania Goliță) şi, pentru a închide cercul informaţiilor diseminate, la Şcoala GimnazialăNedelea (clasele primare – director, prof. Mihaela Stoica, prof. Georgiana Moga), să explici unui număr de 50 de copii din învăţământul primar şi altor 92 din cel gimnazial, pentru a face cunoscut proiectul „Informația corectă schimbă destine”, nu este la îndemâna oricui. După cum, multe şi de bine sunt de spus despre reprezentantele ANITP – Centrul Regional Ploieşti – inspector principal de poliţie Georgiana Dragomir şi inspector de specialitate Gabriela Tănase. Drept pentru care îndrăznim să credem că-n programa şcolară a mai apărut o altfel de materie: „Protecția generațiilor viitoare”.
Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ Are și nu are dreptate cronicarul când spune „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma lor”. Are, fiindcă, de ceva timp suntem martorii unui timp zbuciumat. Nu are, câtă vreme artiștii nu se retrag în turnul lor de fildeș, ci dimpotrivă vin cu normalitatea, cu frumosul în întâmpinarea noastră. Se mai spune, nu-i așa?, că „Inter arma, silent musae”. Iar unii, grăbiţi, ar putea traduce expresia prin „În zarva lumii de azi, pictura tace”. Or nu-i așa. Nu, pentru că la Casa de Cultură din Plopeni – Prahova, în perioada 10-30 mai 2025, va avea loc expoziția a doi artiști – Marinela Dafina și Ion Nini Popescu – intitulată „Subtilități”.
Evident, citind titlul, gândul te poate duce, la discreție. Numai că acest substantiv este apanajul artistului la vremea când crează. În schimb, atunci când expune în public – și mai ales când are girul artistului plastic Valter Paraschivescu, care va prefața expoziția, altfel stau lucrurile. Un altfel care, în cazul Marinelei Dafina înseamnă crezul „că acest prezent are nevoie de oaze de linişte, de introspecţie şi contemplare, de acele galerii unde artiştii oferă părţi de suflet care pot face lumea mai frumoasă”. Tot părți de suflet ne oferă și Ion Nini Popescu, despre care critica de specialitate scrie, făcându-i, parcă, un „tablou în cuvinte”, că este „un împătimit al frumosului” și, nu în ultimul rând, un iubitor al florilor.
Dincolo însă de prezentarea de mai sus, timp de trei săptămâni (reamintim, perioada 10-30 mai 2025), Casa de Cultură Plopeni va găzdui expoziția „Subtilităţi”. Vernisajul va avea loc sâmbătă, 10 mai, iar cuvântul de deschidere îi va aparţine artistului plastic Valter Paraschivescu, membru UAPR.
Uneori, așadar cronicarul are dreptate: bietul om este sub cârma vremurilor. Alteori însă, oamenii se ridică deasupra lor datorită… Datorită cui altcuiva, dacă nu a artiştilor? Iar în cazul de faţă, al pictorilor Marinela Dafina şi Ion Nini Popescu!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ La fel ca-n literatură, și-n pictură: nu se spune nimic nou în domeniu, ci se exprimă altcumva. În funcție de artist, de trăirile sale și, nu în ultimul rând, de recunoștința sa față de contemporani și, în mod deosebit, de predecesori. Fiindcă spune pictorul Dinu Săvescu, ca într-un fel de mărturisire a artistului la maturitate: „În momentul când mă duc în atelier şi pictez, toate picturile la care am lucrat, toţi pictorii pe care i-am cunoscut prin lucrările pe care le-au lăsat, sunt cu mine. Atelierul este plin de aceşti pictori extraordinari, unii care n-au nume, admiraţi în bisericile de lemn, alţii care au nume.” Tocmai de aceea afirmăm că expoziția „Urme” – găzduită de Muzeul de Artă Ploiești este în fapt o ofrandă adusă nu numai artei, ci și slujitorilor acesteia. Fiindcă se confesează artistul: „Sunt pictorii pe care i-am descoperit, lucrând şi încercând să le protejez suprafeţele care au mai rămas şi care sunt semne extraordinar de adânci, de izbânzi vizuale. Ori aceste lucruri nu le-aş fi putut dobândi decât cu acest prilej, cu faptul că am fost pe şantiere. Şi sigur că acum mă bucur că sunt cu mine. Semnele pe care pictorii le-au lăsat în urma lor, sunt iubite, le port cu mine, şi de aceea spun că atelierul este plin de aceşti oameni”.
Ancorat în prezent, artistul dă viață trecutului cu reverența cuvenită față de predecesori. Doar că nu este o „plecăciune” de complezență, ci una care îi definește existența artistică prin fraza pe care o repetăm, pentru a-l înțelege și pe omul, nu doar pe pictorul Dinu Săvescu:„Și sigur că acum mă bucur că sunt cu mine”.
Nume cunoscute, nume uitate de pictori sunt împreună cu artistul nu doar ca semne de recunoștință. Dinu Săvescu îi găzduiește în casa sa! De acest lucru ne putem convinge când spune: „Atelierul în care lucrez este şi casa în care trăim. Totul este atelier şi este subordonat acestui lucru. Aşa mi s-a potrivit mie. Mi se pare foarte important ca atelierul să fie şi casă, pentru că reacţionez în pictură în funcţie de ceea ce trăiesc. Viaţa unui pictor cred că se întrepătrunde cu casa în care trăieşte. Împart atelierul cu soţia mea Cornelia Săvescu, care este după părerea mea unul dintre marii restauratori pe care îi avem în ţară. Dar nu facem restaurare acasă. Practic restaurările le-am făcut pe şantiere. Aici am făcut studii, cercetări, metodologii, tratamente, problematici de restaurare”.
E drept, în perioada mai-iunie, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” găzduiește expoziția „Urme” a pictorului Dinu Săvescu. Nu este vorba despre un „atelier”, dar putem afirma că este o altă casă. Vernisajul va avea loc în data 7 mai. Curator: Alice Necula.
Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, a devenit membru UAP, iar din anul 1994 este profesor la Universitatea Națională de Arte din Capitală. Lucrări ale artistului se regăsesc la Muzeul Național de Artă Contemporană al României. Premii acordate artistului: Premiul Academiei Române; Premiul Uniunii Artiștilor Plastici; Premiul „C. Nicolaescu” al Ministerului Culturii şi Cultelor pentru restaurarea catapetesmelor Voroneţ, Moldoviţa, Humor; Diploma de excelenţă acordată de Institutul Naţional al Patrimoniului.
Au venit așa, pâș, pâș! Sunt deja precum o boare pe deasupra rapiței. Bat la ușă și-apoi cântă: „Deschide ușa creștine, că vreau votul de la tine!”. Astrologii au descris fenomenul ca fiind ceva ciclic – o dată la cinci ani – cu marja de eroare cauzată de un eventual referendum. Apoi i-au liniștit pe toți, spunând că e vorba despre 11 parașutați care vorbesc românește. Zece dintre ei, pe limba lor vor pieri. Unul rămâne viu. Și să vezi hai, în luna lui mai! Cu ocazia asta, Academia Română a simțit și ea că-i timpul să iasă în public cu o poziție. Asta a fost: „În luna mai vom auzi cuvinte sfinte precum «Bună ziua!», «Bună seara!» și pe ici, pe colo, câte-un «Sărut-mâna»”. Finalul, apoteotic, i-a aparținut: „Iar pe 18 ale lunii, toate dorurile noastre fi-vor strânse la un loc”. Oameni deștepți p-acolo, ce să mai fâlfâim-răsfoim „Orbitorul” lui Cărtărescu! Nici membrii Uniunii Scriitorilor – Secția „Poeți” nu au rămas datori față de societate civilă. Unul de-al lor a-nceput să recite: „Rafael, pierdut în visuri, ca-ntr-o noapte înstelată/ Suflet îmbătat de raze și un mandat la Cotroceni”. Întrebat cine e respectivul suflet, respectivul a refuzat să nominalizeze, lăsând loc de interpretări. Una dintre ele ar fi că Rafael ar fi, de fapt, Rafaela.
Deci să vezi hai în luna mai! Au confirmat lucrul ăsta și ghicitoarele care n-au zbârcit-o niciodată când a fost vorba despre fenomene d-astea, paranormale. Lidera lor chiar a zis la o emisiune televizată ceva de genul: „Nu-i lucru curat, maică, cum n-a fost depeste 35 de ani încoace. Ăștia apar din senin, apoi dispar în ceață. Nu s-a găsit încă leacul pentru ei. Și nu se va găsi. Că unul rămâne și se-nmulțește prin vot”. Sunt deja precum o boare pe deasupra rapiței. Zece dispar, unul rămâne: „Suflet îmbătat de raze și-un mandat la Cotroceni”.
Noi? Popor „pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”.
Să vorbești cu Adrian Laza despre cărți, nu-i greu. Până la un punct. Să răsfoiești amintiri-trăiri cu el, e ușor. Să-ți aduci aminte că în urmă cu peste trei decenii, la Brașov, ai reușit să îi „sufli” dintr-un anticariat o carte – „Femeia nisipurilor” (Kobo Abe) – rămâne o mică performanță personală. Nu de alta, dar studentul de-atunci era – și nu pentru puțini – un viitor scriitor. Cândva am scris că n-a fost să fie. Și-am adăugat: „Literatura română a pierdut un scriitor, dar a câștigat un alpinist”. Am avut dreptate, dar tot până la un punct. Are tot timpul din lume să scrie. Totul, pentru cine l-a cunoscut pe inginerul silvic Adrian Laza, se oprește la un punct. La ce înălțime deasupra mării, nu contează, cât timp el a avut lumea la picioare.
Adrian Laza – singurul român care a reușit performanța de a urca pe toate cele 14 vârfuri mai înalte de 8.000 de metri va fi prezent, joi, 24 aprilie, începând cu ora 18.30, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Va fi prezent purtând ca într-un rucsac întâmplări – în fapt, cumpene/răscruci de viață și de moarte – din Himalaya și alte lanțuri muntoase. A spune despre el că este „Self made man”, nu greșim. Doar că mai trebuie adăugat ceva; iar acesta este principiul/deviza: „A sosit timpul să mai dăm și ceva de la noi”. Și a contribuit la ridicarea unei școli în Nepal. Fiindcă pentru el, cuvintele lui Kant – „Deasupra cerul înstelat, în mine legea cea morală” nu sunt simple vorbe. Din „Zona morții”, cum numesc alpiniștii înălțimile de peste 6.000 de metri, singurul român care a reușit performanța de a urca toate cele 14 vârfuri din lume mai înalte de 8.000 de metri – „bonus” Everest, coboară joi, 24 aprilie, la Ploiești.
„Femeia nisipurilor”, carte scrisă de Kobo Abe. Istoria alpinismului românesc, rescrisă de inginerul silvic Adrian Laza. Și la Ploiești!
Cam 80 de kilometri mi-au trebuit să scot, azi, certificatele de naștere ale unor oameni dragi. Ei m-au trimis – de fapt, m-au rugat – să aibă dovada că sunt vii. Plec din Băicoi, care-mi spune „Drum bun!”. Deci este de bine. Și mai ok, când ajung la Mănăstirea Zamfira. Acolo sunt răsaduri de vânzare (aflați numărul de telefon privind foto, mai jos) deci sunt binecuvântate. Așa cred, altfel ce rost ar avea toată poveste mea? Halta de la Măgurele. Sunt singur pe un peron cu gândurile mele. Și țigările… Îl caut cu ochii pe impiegatul care, ieri (sau în urmă cu vreo 30 de ani, dar ce mai contează?) m-a văzut așteptând în stație tremurând. M-a chemat înăuntru, era o sobă de teracotă. Parcă! Nu e acolo. În fine, îmi spun, s-o fi dus și omul acasă, să ciocnească un ou de Paște! E omenește, e creștinește…
Câmpul Bălțeștiului. Mă seacă de putere vântul. Iar asfaltul se leagănă, clar. Am crampe, că din graba de a scoate certificatele de naștere al cunoscuților mei, nu mă antrenasem pentru un așa eveniment. Vântul bate, veșnic bate, dar sufletul nu uită datoria din prima zi de Paște. – Iar flacăra rămâne aceeași!, aud pe cineva. Nu știu cine e, nu-L văd, dar Îl cred.
Cu „Dumnezeu să vă binecuvânteze” m-așteaptă comuna Apostolache. Și roțile de la bicicletă își urmează cursul firesc. Doar Roata vieții, începând de azi, timp de trei zile, se-nvârte în sens invers. Primăria din Apostolache mă așteaptă cu un ou de Paște. Aiurit, cum am fost toată viața, am rezemat bicicleta de el. Nu s-a spart… Acolo, nicio formalitate; nu-mi cere nimeni numele și prenumele celor renăscuți („părinți, frați, rude, cunoscuți”) să declar. Nici vreo semnătură. Doar o inimă mare pentru sufletele alor mei… Poate și a lor voștri, cărora le duceți dorul.
Urc la Mănăstirea Apostolache. Am în mână certificatele de re-naștere ale alor mei. Și ale altora. Nu contează cine. Atunci mi-am dat seama că între mine și „Străinul” lui Camus, nu-i prea mare diferență. Și-a doua oară, asfaltul se clatină… Îi dau certificatul părintelui Ion Alexandru. Știu, mulți dintre dumneavoastră credeți că nu mai e printre noi. Este și se ruga. Nu l-am întrerupt, fiindcă știu ce mi-ar fi zis: „Tot cu țigărușa?”. Și nu numai el trăiește. Azi, în prima zi de Paște și încă două după, cu viața pe moarte călcând, sunt toți. Eu așa cred. Ziceam de „Străinul”… Păi, mama s-a supărat iar că fumez. Tata a avut alte obiecții: „Azi ți-ai găsit, pe traficul ăsta infernal să vii cu bicicleta?”. Nu-mi pasă. Ba, parcă îmi vine să le și reproșez: „După ce că am bătut atâta drum pentru voi….”. Dar tac. Măcar restul ăsta de bun-simț mi-a mai rămas.
Întoarcerea spre Băicoi – știți, eu, ca de altfel mulți ca dumneavoastră suntem suspendați între două lumi – este rutina unor drumuri făcute de ceva ani. Pe drum, nicio farmacie deschisă. Semn, nu-i așa?, că nimeni nu simte vreo durere azi. De parcă aia din suflet s-ar stinge cu pastile, dar în fine… Trec iar pe lângă Mănăstirea Zamfira. Nu mai e aglomerație în parcare, anunțul cu răsadurile, da! Plopeniul nu-i departe. „Investește în digitalizare!” e primul anunț care-mi sare-n ochi. Mda, îmi zic. După aia mă-ntreb cum de-a rezistat acest oraș fără biserică, până în ’90? Acum, este! Mă uit la ea, parcă și ea la mine. Dacă nu credeți, priviți tot mai jos, în galeria foto. Trec de Cantonul de la Băicoi, ajung la cimitir. Sunt oameni buni acolo, care mi-au spus, în urmă cu ceva ani, „Bine ați venit!”. D-aia cred că și indicatorul care te anunță că ai intrat în oraș a împrumutat din urarea dumnealor. Și a altora…
Cam 80 de kilometri am bătut, azi, să scot certificatele de naștere ale unor oameni dragi. Firește, pentru a demonstra toate astea, trebuia să pun în funcțiune Strava, care-ți măsoară distanța, viteza, pulsul și alte chestii. Mai era obligatoriu să activez funcția „Locație”. N-am făcut-o, pentru că nici Dumnezeu n-a avut tehnologia asta modernă la îndemână. Și tot a făcut „Cerul și Pământul”.
Hristos a Înviat! Dar odată cu El, și cei pe care îi credem duși. S-a făcut voia Domnului, facă-se și credința dumneavoastră că sunt vii…
prof. Simion PELMUȘ Fiindcă la vârsta aceasta, când ești copil, ai gânduri mari… Pentru că e frumos, chiar indicat să ai visuri. Rău este când mai târziu, ajungi să te întrebi unde au pierit. Și, mai ales, din cauza cui? Iar cu atât mai dureros este când răspunsul este „Din vina ta!”. Deoarece când ești încă pe băncile școlii te gândești – să nu fim ipocriți – chiar să ai bani, iar nu peste mult timp te trezești că ești cerșetor și te frământă întrebarea a cui e vina … Ei bine, la fel de dureros este să-ți spui „Din vina mea am ajuns așa!”.
Acesta este și motivul pentru care, azi, la Școala Gimnazială Apostolache, reprezentanți ai Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane – Centrul Regional Ploiești, împreună cu profesori din cadrul instituției au derulat campania de informare/sensibilizare a elevilor cu privire la riscurile și consecințele infracțiunii traficului de persoane și a delincvenței juvenile. Desfășurată sub genericul „Mai informat – mai protejat”, acțiunea a beneficiat de prezența inspectorului principal de poliție Georgiana Dragomir – coordonator Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane – Centrul Regional Ploiești și a inspectorului de specialitate Gabriela Tănase. Au participat, de asemenea, la desfășurarea în bune condiții a activităților, directorul instituției de învățământ – prof. Simion Pelmuș, precum și prof. Otilia Elena Pîrvu (coordonator programe extrașcolare) și Liliana Vlăduță (responsabil comisie metodică). Evident, am fi nedrepți dacă am omite participarea activă a elevilor cu vârstele cuprinse între 7 și 14 ani, la proiectul derulat la școala din Apostolache, cărora li s-a explicat faptul că, din păcate, tot mai mulți copii sau adulți devin victimele traficanților de iluzii. Iar realitatea dură este că ultimele „îmbracă” mai multe forme de exploatare: sexuală, prin muncă forţată, cerşetorie sau chiar prelevare de organe. Iar în condițiile în care acest fenomen are la origini mai mulți factori – sărăcia, relații familiale dezorganizate sau lipsa de educație -, unde putea fi derulată mai eficient o campanie de prevenire/ sensibilizare/ conștientizare asupra acestui flagel, dacă nu într-o instituție de învățământ.
Iar azi, 16 aprilie 2025, a fost la școala din Apostolache – Prahova. Acolo unde, în fapt, s-a desfășurat una dintre activitățile circumscrise unui proiect educațional ce include anii școlari 2024-2025 și 2025-2026. Cum spuneam: Pentru ca visul unui școlar să nu devină coșmar, pentru ca visele lor să nu fie retezate… Ei bine, toate acestea au fost și vor fi învățate de la reprezentanții Școlii Gimnaziale Apostolache și ai Agenției Naționale Împotriva Traficului dePersoane – Centrul Regional Ploiești.
