Chemarea acestor oameni numiţi salvatori este nu doar aceea de a interveni la incendii sau alte grozăvii, ci şi de a preveni. Iar pentru acest lucru, îţi trebuie, în afară de cunoştinţe, şi tact pedagogic! Iar aceste lucruri au fost puse în practică – potrivit unei informări a sublocotenent Andreia Ursachi, purtător de cuvânt al ISU Prahova, la Şcoala din Lilieşti – Băicoi, acolo unde reprezentanţii instituţiei au desfăşurat o acţiune preventiv-educativă şi de acordare a primului ajutor. „La activităţi au participat 170 de elevi și opt cadre didactice, discuțiile fiind interactive, însoțite de aplicații practice: exercițiu de evacuare, exersarea tehnicilor de prim ajutor și alte elemente demonstrative. Ne-a bucurat interesul manifestat de către elevi pentru astfel de acțiuni, lucru care ne face să sperăm că aceștia vor deveni adulți responsabili și atenți cu ceea ce se întâmplă în jurul lor”. (comunicat, ISU Prahova).
A fi european înseamnă să trăieşti în Andaluzia, dar să te bucuri de fericirea cuiva pe care nu îl cunoşti, din Bordeaux. Să fii „suflet în sufletul neamului tău” înseamnă nu doar să îţi aduci aminte un vers, ci să trăieşti istoria zbuciumată a unui popor. Şi prezentul unor copii. Iar noi, în viaţa asta, putem face atât de mult bine, cât nici nu ne închipuim! Sau da, putem avea dovada omeniei din noi, marţi, 25 martie 2025, începând cu ora 18.00, când va avea loc la Sala „Europa” a Palatului Administrativ din Ploiești, intrarea B, CONCERTUL EXTRAORDINAR de STRÂNGERE de FONDURI pentru un proiect de modernizare a unei școli din comuna Chișcăreni, Republica Moldova, unde învață aproape 400 de copii. Pe scenă vor urca pro bono nume importante din Prahova: Traian FRÂNCU, Ana-Maria STANCIU, Ioana MIRIȚĂ, Moise ȚEAVĂ (tezaur uman viu), Sergiu BĂLUȚEL, surorile Maria și Ioana BUCUR (țiteră, participante la „Românii au talent”) și Ansamblul Folcloric „Chindia” al Casei de Cultură a Sindicatelor, condus de maestrul coregraf Constantin Dogaru.
Organizatorii evenimentului sunt Grupul de inițiativă „Din suflet pentru Chișcăreni” Prahova – Maria BOGDAN, Marin VĂCĂRELU şi Constantin DOGARU – , Asociația „Solidaritate Academică” din Chișcăreni, în parteneriat cu Consiliul Județean Prahova. Banii colectați din donațiile și sponsorizările făcute pe parcursul desfășurării concertului vor fi înmânați, la sfârșitul manifestării artistice, delegației din Moldova, pentru proiectul «Schimbare acoperiș la Liceul Teoretic „Nicolae Casso” Chișcăreni», investiție în valoare de 216.000 de euro, din care 32.500 de euro reprezintă contribuție obștească (donații).
Cum ziceam: În viaţa asta putem face atât de mult bine, cât nici nu ne închipuim!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Atunci când vorbim, o facem în limba lui Eminescu. Atunci când ascultăm, auzim „necuvintele” lui Nichita Stănescu. În ambele cazuri, ele ne șoptesc despre tristeți cât lumea-ntreagă, despre iubiri…. 31 martie, ziua de naștere a lui Nichita Stănescu. Și probabil că lucrările expuse la Galeria de Artă Ploiești, în perioada 20 martie – 3 aprilie, vor căpăta, măcar în ultima zi a lunii ( 31 martie, când s-a născut Poetul) o nuanţă de albastru. Sigur e doar că la Galeria de Artă Ploiești va fi un regal de „poeme vizuale”. „Filiala Prahova a Uniunii Artiștilor Plastici din România organizează, conform tradiției, o expoziție omagială dedicată Poetului Necuvintelor, reunind sub același acoperiș expresii plastice diverse de la pictură și sculptură, la grafică și arte decorative. În fiecare lucrare expusă, amprenta personală a artistului, este evidentă însă cu toții, împărtășesc un numitor comun – universul poetic nichitian și fascinația pentru ideea de «necuvinte», concept emblematic al creației stănesciene. Expoziția invită publicul la o transpunere vizuală a lumii lui Nichita, a limbajului inedit al poetului în linii, forme și culori”, acesta fiind unul dintre argumentele Lilianei Marin, președintele Filialei Ploiești UAPR.
Iar pe mai departe, detaliază: „Artiștii expozanți au preluat provocarea poetului de exprimare a gândului și au transpus-o în limbaj vizual astfel, ceea ce Nichita comunica prin metaforă și ritm este redat fizic, de pictori prin nuanțe și contraste în compoziții , de sculptori în volume care «vorbesc» în tăcere, de ceramiști prin forme cu texturi ce conferă obiectelor o valență enigmatică, de graficieni prin linii într-o cartografiere a ideilor. Diversitatea acestor expresii plastice – de la abstract la figurativ, reflectă universul nichitian, așa cum l-a perceput personal, fiecare artist în parte. La fel cum în poeziile sale Nichita îmbină imagini cosmice cu detalii intime și jocuri de limbaj, în expoziție întâlnim lucrări extrem de diferite ca stil, inspirate de eternele teme precum iubirea și trecerea timpului, condiția umană și cosmosul, cuvântul și tăcerea lui. Așadar, parcurgând expoziția, vizitatorul este invitat să trăiască o experiență similară lecturii unei poezii de Nichita Stănescu – însă de data aceasta, vizuală. Privită de aproape, expoziția nu dorește să ofere răspunsuri definitive, ci să deschidă o fereastră între creațiile plastice și versurile mut(e) ale poetului și, lasă libertatea de a descoperi propriile semnificații. În spiritul lui Nichita, care ne-a arătat că există cuvinte nespuse ce pot spune infinit mai mult, publicul este invitat să găsească legăturile dintre cuvânt și imagine”.
Marian DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ Poate că din cenuşa fostei Biblioteci din Alexandria au renăscut litere care mai apoi au devenit cuvinte. Iar după aceea ca „un şirag de pietre rare”, acestea s-au cuibărit în cărţi. Pe mai departe, ultimele şi-au găsit câte un adăpost. Acesta se numea şi se numeşte templu, iar Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploieşti este unul dintre ele. „Născută” la data 21 martie 1921, clădirea este opera unor oameni de cultură de care Prahova nu a dus niciodată lipsă. Amintim aici doar pe arhitectul Toma N. Socolescu sau pe scriitorul I.A. Bassarabescu. Se împlinesc, aşadar, zilele acestea 104 ani de existenţă a Bibliotecii „Nicolae Iorga” Ploieşti. Mai mult decât „Un veac de…” nesingurătate, fiindcă pragul instituţiei a fost călcat zi de zi, an de an, sfidând tehnologia vremurilor de ieri, de azi şi – suntem siguri! – de mâine. Tocmai de aceea, „întru cunoaşterea limbii româneşti”, şi a culturii prahovene cinstire, în perioada 20 – 22 martie 2025 vor avea loc Zilele Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”. Răstimp în care în acest templu al cărţii vor fi conferinţe despre oameni de cultură a căror anvergură a depăşit graniţele judeţului şi ale ţării. Vor fi, de asemenea, lansări de carte, vor fi prezente nume de rezonanţă ale culturii prahovene.
Poate din respect pentru amintirea unei cărţi care ne-a plăcut vreodată, poate din nostalgia primei poveşti pe care am citit-o, poate din peste 1001 de motive sau doar unul, vom merge să vedem ce se petrece într-una din zile de 21, 22, 23 sau 24 martie, într-o astfel e clădire. Mai jos, programul dedicat marcării a 104 ani de la naşterea Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” Ploieşti.
Zona aceasta, mai de la capăt de la „graniţa” Prahovei cu Buzăul are un ceva al ei. Iar acest „ceva” ia forma bunului simţ, al iniţiativei, al păstrării unor tradiţii şi, nu în ultimă instanţă, al creării unei comunităţi. Iar acest „ceva” îl reprezintă în primul rând oamenii. Concret, ca şi în alţi ani, la iniţiativa profesorului Florin Dinoiu, directorulLiceului Tehnologic Sângeru, viitorii şcolari din clasa pregătitoare au putut descoperi frumuseţea şi căldura primelor momente de şcoală. Şi chiar dacă aceste momente – care vor însemna noi începuturi – vor fi la toamnă, oaspeţii „grădinari” din Sângeru, Mireş, Butuci şi Tisa au fost primiţi cu braţele deschise de către învăţătoarele Zenaida Dinoiu, Loredana Moșneanu şi Andra Vlad, pentru a lua cunoştinţă cu noile clase în care vor învăţa. Pentru că „Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate primi omul”.
Practic, după cum ne-a spus directorul Florin Dinoiu, la toamnă vor funcţiona trei clase pregătitoare, respectiv două la Sângeru şi una la Mireş. Zona acesta – Sângeru, Mireş, Butuci, Tisa – mai de la „graniţa” Prahovei cu Buzăul are un „ceva” al ei. Un ceva care înseamnă, în fapt, cineva. Iar aceştia sunt învăţătorii, profesorii. Pentru că educația mai reprezintă și cel mai frumos dar pe care îl pot oferi astfel de oameni!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Probabil că citind cuvintele artistei Marinela Dafina – „Prezentul are nevoie de galerii unde artiștii oferă părți de suflet care pot face lumea mai frumoasă” – am fi tentați să credem că pictorii rămân… orfani de simțiri. Fiindcă fărâme cu fărâme, expoziție cu expoziție, le împart lumii. Adică nouă, fără a cere nimic în schimb. Poate, doar, să le privim operele. Sau să le găsim un loc în care să le admirăm. Or, nu este așa! Sufletul artistului întinerește pe măsură ce privirea vizitatorului îi cade pe operă.
Așadar, cuvintele artistei Marinela Dafina pot fi un îndemn-manifest al expoziției „Structuri”, ce va reuni la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina lucrările lucrările artiștilor Marinela Dafina, Ion Nini Popescu și Mihaela Dragomir. Vernisajul va avea loc luni, 17 martie, de la ora 17.00, iar cel căruia îi revine „sarcina” de a armoniza trei structuri artistice într-una singură este un alt artist, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Valter Paraschivescu. Cine sunt ei, cei care vor expune la Câmpina în perioada 17- 30 martie? Cel mai bine putem afla „radiografiind” Structurile picturale la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina.
Așadar, cuvintele sunt prea puține pentru a descrie un tablou, dar cu unele excepții. Iar una dintre ele este Valter Paraschivescu: și dar de a prezenta și har de a picta!
Așa a fost, așa va fi mereu: bisericile sunt și vor fi raiuri suspendate pe pământ. Iar timpul nu schimbă nimic din ceea ce e sfânt în viața la țară. E drept, azi, bătrânilor nu le mai tremură mâna cu bănuții puși în batistă. Poate doar atunci când pun mâna streașină la ochi, doar-doar or vedea în zare vreun fiu „rătăcit” în căutare de un trai mai bun. Tocmai de aceea gândul la smerenia unor pământeni ne este adus de o postare a Parohiei Valea Cricovului (comuna Apostolache) – Prahova. „Iubiți credincioși! S-a afișat și cea de a doua placă comemorativă și ultima cu cei care au contribuit cu 2500 lei pentru restaurarea bisericii, avem și listele cu cei care au contribuit după puterea lor financiară: «așa cum a contribuit și femeia sărmană care și-a dat cei doi bănuți pentru Templu, poate toată averea ei», cum scrie în Scriptură și apreciată de Mântuitorul în pilda Lui. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit financiar pentru restaurarea bisericii din Valea Cricovului și la finalizarea acesteia.
„Poate toată averea ei”, a acelei femei sărmane… Poate toată povara adunată pe umerii din ce în ce mai fragili ai oamenilor care au mai rămas să păstreze veșnicia acelor locuri. Și probabil că nimic nu s-a schimbat de pe vremea când în bisericile de pe Valea Cricovului, lumânările din policandru erau stinse cu ceva care semăna cu o prăjină. Mătăniile sunt aceleași, semnul crucii la fel. Sigur este că era la vremea când nici curentul electric nu catadicsea să treacă de ultimul stâlp, acesta fiind într-un sat cu nume predestinat Priseaca, în bisericile de pe Valea Cricovului fumegau lumânări. Valea Cricovului – Apostolache – Mârlogea – Sângeru – Mireș – Lapoș… Și se spunea, cum de altfel se mai zice și acum, că atunci când sufli într-o lumânare, stingi o viață. Iar dacă o prinzi între degete, strivești «corola de lumini a lumii». Superstiții! Superstiții nevinovate transformate, mai degrabă în tradiții. Iar acestea din urmă nu au păcate, nu sunt condamnate la pieire, cât timp semnul crucii a rămas același. La fel de adevărat, deci nimic nu s-a schimbat și nu se va schimba – e că mulți dintre cei care luau în zi de duminică calea bisericii, acolo odihnesc. Fiindcă drumul acela este, nu-i așa, cinstite fețe Bisericești, Calea, Adevărul și Viața… Iar sunetul acela de clopote e același. De cât timp, nu întrebați! Nu de alta, dar pe Valea Cricovului, poate că ele, clopotele, au apărut odată cu Facerea Lumii.
Acesta este, probabil, răspunsul la nedumerirea lui Nichita Stănescu «La început a fost cuvântul. Care a fost acela, nimeni nu știe». Sau un altul: La început au vorbit clopotele, iar mai apoi oamenii au spus «Tatăl Nostru». Sau «Crezul». Poate, fiindcă «nimeni nu știe»”… Și e mai bine așa! E mai bine pentru că acolo, lângă și pe drumul dintre biserici este o taină. Și-o veșnică trăire în nădejde și-n nemurire. Nu de alta, dar cine se gândește, purtând în mâini „O făclie de Paște”, că-i muritor? Nimeni, că-i Învierea. Că nu degeaba spune preotul „la vremea ceea”. Iar noi nu știm dacă sunt timpurile de azi sau cele din urmă cu sute, mii de ani. Poate că răspunsul este chiar clipa-respirație când bate toaca. Poate fi momentul în care unii dintre noi plecăm așa, fără să anunțăm pe nimeni. Discreți, cum am venit pe lume prin dispensare comunale.
Bisericile – și nu numai de pe Valea Cricovului – sunt raiuri suspendate pe pământ. Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova, sunt oameni care din puținii lor bănuți, cu ultima lor respirație, cu mâna streașină la ochi, țin viața la țară în matca ei firească. E ceva soft, în toată această rezistență, e un ceva ce nu se poate explica. Poate doar crezând că-i așa și nicidecum altcumva: Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova. Și-n toată țara.
Să faci o tapă la un arbore, pentru ca mai apoi să strigi „Cade!” este sau nu ușor. A readuce însă lemnul la viață… Ei bine, aceasta este o artă. Și nu la îndemâna oricui! Să realizezi o sală de clasă intitulată „Școala din pădure” este darul unui om nu numai pentru Muzeul Cinegetic Posada, ci pentru lumea asta care a uitat să mai ia aminte la cuvintele „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Iar noi îl parafrazăm pe Arghezi, scriind: „Felicitări Gabriel Pătrașc pentru inițiativă!”. Fiindcă acestui artist care sculptează în lemn cu motofierăstrăul este ideea, nu a vreunui ministru al Educaţiei! Iar dacă orice profan crede că știe să calculeze anii de viață ai unui arbore căzut la pământ, în cazul de faţă, se înșală. Nu de alta, dar dacă a citi înseamnă a trăi mai multe vieți, artistul despre care scriem chiar transpune parabola în realitate. Fiindcă, ce altceva înseamnă „Şcoala din pădure” de la Muzeul Cinegetic Posada decât o invitație la lectură. Şi, implicit, de a trăi mai multe copilării.
Firește, acest nume – Gabriel Pătrașc – nu ține capul de afiș al ziarelor sau al emisiunilor televizate, precum al fotbaliștilor sau al vedetelor de carton. Cu atât mai puțin al politicienilor, care se bat cu pumnii în piept că schimbă sistemul de învățământ românesc. Deci, cine este Gabriel Pătrașc? Păi, omul care dă suflet lemnului. Că este o vocație un astfel de lucru, lesne de ghicit. Că este, de asemenea vorba despre talent – dublat sau triplat de o muncă pe care numai dumnealui o știe – aceasta este o altă poveste asupra căreia vom reveni.
Am amintit despre lemn, viaţă, lectură la invitaţia creatorului digital. Am uitat însă ceva: păstrarea tradiţiilor, rescrierea – în sensul bun – al istoriei. Stă dovadă în acest sens expoziţia găzduită în parcul Muzeului Cinegetic Posada, în care sunt prezentate 12 sculpturi înfăţişând animale simbol ale României. În fapt, despre acestea se scria pe pagina de Facebook a muzeului: „Lunga istorie a poporului român în spațiul carpatic și apropierea lui de natură au făcut ca animalele sălbatice să capete valoare de simbol, influențând astfel tradițiile populare românești. Vă invităm să descoperiți animalele-simbol ale culturii noastre, într-o formă originală și atractivă!”. Deci, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Gabriel Pătraşc ce este alartistului: har, dar, originalitate şi măiestrie. Toate acestea într-un timp în care şcoala parcă nu mai este şcoală, iar istoria se clatină sub priviri mai mult sau mai puţin indiferente. Poate, doar interesate! De la astfel de oameni cum este Gabriel Pătraşc, poate-poate vom învăţa odată şi-odată că-ntr-adevăr, „codru-i frate cu românul”.
Şi că istoria noastră poate fi repusă în matca firească.
Marian DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Roșu, mult roșu: culoarea globulelor care înseamnă viață. Și șnurul acela care leagă primăvară de primăvară, ca o dragoste de mamă, de soră, de fiică, de iubită. Și deloc întâmplător, acest fir, de data aceasta vizibil, nu-i întins. E-un șnur „încâlcit”…Sau „zvârcolit” precum chinurile acelora care ne-au dat viață: Mamele! Mulțumită cărora azi trăim și simțim. Și niciodată acest șnur nu a fost și nu va fi aidoma unui fir întins; el e fâstâcirea-emoția celui care oferă în dar, prietenei, iubitei, un mărțișor. La o adică, martie este nu neapărat o lună, ci un anotimp. Anotimp în anotimp, anotimpuri în anotimpuri…Ani, vieți legate de un cordon ombilical cu alb și mult roșu…
E timpul trăirii și-al mărturisirii că viața asta nu și-ar avea nici rolul, nici rostul, fără ele: mamele, surorile, iubitele, fiicele. Ele însele anotimpuri eterne în anotimpul trecător al vieții noastre efemere. Suntem acum, ca în fiecare an, la timpul în care calendarele nu-și mai au rostul. Fiindcă simțim, fiindcă trăim, fiindcă dăruim din puținul nostru, începutul. Iar acesta e Primăvara la Galeria de Artă Ploiești. E vremea când nici la Meteo nu mai contează ce se spune. Pot fi troiene, poate fi lapoviță, poate fi orice. Orice, pentru că la capătul acelui fir alb cu mult roșu este, la urma urmei, un nou început de speranță pentru viața noastră.
Fata – Poveste, care semăna ba cu „Fetiţa cu chibriturile”, ba cu Ileana Cosânzeana, ba cu Cenuşăreasa, mi-a dat întâlnire lângă o mănăstire. – În lumea voastră nu mai e loc şi de mine? În principiu, da! De ce eşti pesimistă? Uită-te-n jur! Lumea e veselă, nu tristă. – Lasă-mi fata în pace!, se răsteşte, la mine, numitul Ispirescu. Petre Ispirescu. Te dai la ea? Şi tu şi toţi netrebnicii din iarmarocul ăsta? Da, bag de seamă că lângă amintita mănăstire era un fel de parastas-iarmaroc. „Înghiţitorul de săbii”, „Femeia cu barbă”, „Scuipătorul deflăcări”, iluzionişti de unde vrei și, mai ales, nu vrei. Fiecare cu basmul-promisiunea lui.
Apar şi Fraţii Grimm, dar în costum de doliu. Fiecare ţinea în mână câte două flori. Două pentru Hans, celelalte două pentru Gretel. Şi ei urmau să moară. Respectuos, lumea le face loc să treacă. Domnul Andersen ține în mână o jerbă. – Este pentru «Fetiţa cu chibriturile», care are de gând să moară a doua oară aici, îngheţată. Vin să-i aduc un nou omagiu, îşi justifică prezenţa domnul Hans. Prima Poveste se sinucide, trăgându-şi singură scaunul de sub picioare. La fel fac Hansel şi Gretel. Fraţii Grimm pun florile la căpătâiul lor şi-apoi pleacă repede cu o cursă charter. Lui Păsărlăţilungilă îi cade o lacrimă. Îi cade şi-a doua văzând-o pe Ileana Cosânzeana atârnând în ştreang, taman când „Femeia cu barbă” zicea că-ntr-o Românie de poveste va exista tinereţe fără bătrâneţe, iar inflația se va domoli. De-atâta zgomot, „Frumoasa din Pădurea adormită” se trezeşte. Vede mulţimea, priveşte iarmarocul şi face infarct. Moare pe loc, nu-i nevoie să mai ajungă la eşafod.
Numai Cenuşăreasa mai trăieşte încă. E nevoie de ea. Când „Bâlciul deşertăciunilor” se va termina – dacă se va întâmpla așa ceva! – va trebui să strângă toată mizeria lăsată în urmă de „Femeia cu barbă”, „Înghiţitorul de săbii”, „Scuipătorul de flăcări”. Apoi, ca orice poveste, va muri şi ea.Cenuşăreasa este, aţi ghicit, România.
