Toate articolele scrise de T F

Fragmente de emoție „Printre Lumini” la Galeria de Artă Ploiești

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Ce altceva suntem noi dacă nu umbre trecătoare ale lumii? Ce altceva este viața, dacă nu o lumină care vine din noi înșine spre alții. Și invers: alții ne luminează viața.
Tocmai de aceea, expoziția artistei Simona Cadar, de la Galeria de Artă Ploiești – intitulată printre „Printre Lumini” – are darul de a naște în noi „fragmente de emoție”. Toate, reunite, definind în fapt coordonatele existenței noastre spirituale.

Argument pentru rândurile de mai sus sunt cuvintele lui Gogu: „Expoziția artistei Simona Cadar, găzduită de Galeria de Artă din Ploiești între 10 și 23 iulie, este o invitație la traversarea unui univers pictural în care lumina nu este doar o sursă, ci o prezență vie, aproape spirituală”.
Am mai spune că noi, ca ființe umane, suntem într-o permanentă căutare a sinelui nostru. Ne trebuie doar revelația-lumină pentru a afla cine suntem, ce ne definește atât pe noi, cât și pe artistă.

Fiindcă, după cum spune și criticul Anca Maria Zamfir, „pictura Simonei Cadar este o artă a stării de spirit. Privitorul nu este invitat să descifreze mesaje criptice, ci să simtă. (…) Pictura sa este, în ultimă instanță, un autoportret subtil al artistei. Fără a se expune direct, Simona Cadar își pune amprenta în fiecare lucrare: o amprentă de ființă solară, caldă, profund conectată la natură și la emoțiile umane autentice. Ea pictează așa cum respiră: cu seninătate, cu bucurie, cu o credință profundă în frumusețea lumii. Într-o epocă a fragmentării și anxietății, pictura ei aduce un mesaj simplu, dar esențial: lumina există. Și e în noi„.

Cu o carieră de de peste trei decenii, consolidată prin numeroase expoziții personale în România, Belgia, Germania și Franța, Simona Cadar ne propune, așadar, o pictură profund ancorată în simțire și reflecție plastică,
„Printre Lumini” apărând o lumină prin care se merge, care se filtrează prin culoare, gest și memorie.
Memoria fiecăruia dintre noi…Fragmente de emoție… Stări de spirit…Poezie…

Toate acestea și ceva mai mult- Recital de pian susținut de Corina Ibănescu și Paul Cristian Ionescu; în program: J.Haydn, W.A.Mozart, J.Cr. Bach, J. Brahms, G. Faure, C. Silvestru – „Printre lumini”, la Galeria de Artă Ploiești.


Portrete ale artistului Marian Avramescu la Sângeru – Prahova

Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
N-a fost ca în Baudelaire, când artistul – aidoma Albatrosului – a fost luat în derâdere. Dimpotrivă: în comuna prahoveană Sângeru, cunoscutul caricaturist Marian Avramescu, membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România, fiu al satului, a fost respectat, preţuit şi, nu în ultimul rând, ascultat.
Fiindcă despre artă – desen sau pictură – a fost vorba astăzi, când în sus-amintita localitate, artistul a participat la prima întâlnire din cadrul „Atelierelor de vacanță” – proiect voluntar inițiat de către Parohia din localitate în colaborare cu doamnele învățătoare și conducerea Școlii Profesionale Sângeru.
Pe scurt despre ce s-a întâmplat azi, 8 iulie 2025, scriu reprezentanţii Parohiei Sângeru: „Astăzi ne-a bucurat cu prezența dl. Marian Avramescu, caricaturist român de excepție, premiat internațional, fiu al satului. Am avut ocazia să admirăm sute de lucrări și să vedem pe viu execuția unor portrete ale celor mici. În continuare, doamnele învățătoare au decorat felinare alături de copii.”

Astfel de întâlniri vor mai avea loc fie la Căminul cultural din localitate, fie în incinta bisericii.
Cu alte cuvine, în această vară fierbinte, viaţa la ţară înseamnă „cuvânt de învăţătură”, lecţii de cultură cu şi despre oameni care, indiferent unde au ajuns, nu uită niciodată de unde-au plecat.
Este şi acesta un mod de supravieţuire a satului românesc: prin oameni de valoare, pentru generaţiile viitoare.

(Foto: Parohia Sângeru)

Ziua când la Scorţeni – Prahova s-a copt pâinea  

Talpa iadului, nu alta! Aşa-i asfaltul azi. Duminică – zi de 6 iulie a lui Cuptor, în care cred că Dumnezeu aţipeşte, nu doar se odihnește. Busu anunţă că o cupolă de foc planează peste noi. Niscaiva saituri, în disperare de trafic, scriu că mâine va fi şi mai naşpa.
Scriu la prezent, pedalez tot aşa.
Şoferii mă claxonează. Au dreptate, la urma urmei, că de la o vreme, am o plăcere nebună să merg fix pe linia continuă. Sau discontinuă.
Iar mai nou, să ies în peisaj.
Sunt şi anosmatic. Adică n-am miros. Pentru că fumez, d-aia. Pfffff, şi câţi s-au rugat, şi câţi se mai roagă să mă las de obiceiul ăsta nociv.

„Tatăl Nostru care eşti în ceruri…
Şi ne dă nouă, pâinea cea de toate zilele”.
Îl spun pe sărite, că sunt chiar acum, la vremea când mama mă învăţa „Tatăl Nostru” şi „Crezul”. Iar în pauza dintre ele, „Tabla înmulţirii” şi pe-a împărţirii.
Asta mai nouă, a tăierii de vrute şi nevrute, nu mi-am însuşit-o încă.
N-am miros, doar că-n returul pe două roţi de la Telega spre Băicoi, miroase a pâine coaptă. Şi a amintiri la timpul prezent cu Geo Bogza! 

– „Dobrogea, Dobogea! Pe fata asta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână.”
Se uită la grâu, apoi îmi zice:
– Ai grijă să nu pui în loc de tătăroaică, franţuzoiacă, că stricăm prietenia!
Are dreptate nea Geo, cum  îl tutuiesc eu. Iar „Ca să fii om întreg” – mai adaugă -, nu trebuie să cochetezi cu madame Recamiere sau Bovary.  
O fi ştiind el ceva, altfel l-aş fi contrazis.
Dar am respect pentru cultura şi cărţile pe care nu i le-am citit, ocupat fiind cu „Winetou în valea morţii”.
Şi ţara, în voia sorţii…
 
Îi spun că lanul ăsta de  grâu, de la Scorţeni – Prahova, dacă mai stăm un pic, se va face pâine. 
Încep să-i dau şi detalii: albă şi mică e de 4,40 lei, intermediară – 5 lei; aia mare – 6,40 lei.
– Mă suni când e proaspătă pâinea. Acum plec să termin „Cartea Oltului”. 
Eu o iau prin lan, doar-doar oi găsi şi-o pâine. Tresar, când mă strigă iar Geo Bogza:
– Am uitat să-ţi spun frate-miu, Radu Tudoran, de la mine s-a inspirat când a scris „Toate pânzele sus!”. Doar ştii că am scris despre combinele de recoltat grâu că sunt corăbii!
Din respect pentru el că făcuse ruta Bucureşti – Ploieşti cu bicicleta, nu i-am zis:
 – Să nu-mi spui că şi Rimbaud a scris „Corabia beată” tot la ideea matale. 

N-am timp să-mi  duc gândul la capăt, că Zaharia Stancu îmi strigă de pe motocicletă: „Patria este ţărâna pe care calc, este văzduhul pe care îl respiri tu, acum, la Scorţeni, mirosind a pâine!”.
Mi-e clar, pedalez în miezul unui ev aprins!
Busu confirmă asta. Eu simt pe pielea mea. Cauciucurile-s moi…
Mâine, poimâine, grâul ăsta va fi treierat. Pe câmp, vor apărea berzele.
N-am cum să nu mă gândesc la Tabla tăierilor…
Şi să mă-ntreb de ce la barza chioară, îi face Cel de Sus cuib în Parlament. Sau în Guvern… Sau…

Sau de-ntrebaţi de ce bicicleta mea are portbagaj, răspunsul este:
Pe el sunt amintirile mele. Şi amintirile amintirilor acelora pentru care, din grâu se face nu doar pâine, ci şi colivă.

Iar noaptea, mă credeţi sau nu, mai ies pe două roţi. În loc de far, o lumânare.
Pentru toţi!

Eu, Iulia Hasdeu și Dumnezeu

Clapele pianului nu se mişcau. Nici frunza, nici iarba, nici oamenii. Arogant, pun titlul unei cărți pe care n-am s-o scriu vreodată: „Eu, Iulia Hasdeu şi Dumnezeu”.
În castelul din Câmpina se speră-n franţuzeşte. Doar muţenia e românească.
– „Moi, Iulia Hasdeu et Dieu”. Aşa se traduce titlul pus de tine, în franceză, râde domnişoara copilă de mine. Devine serioasă:
– Ce mai e pe-acasă?
Aceleaşi umbre. Aceeaşi muţenie pe clapele destinului. Doar toaca s-aude.
– Nu vă-nţeleg! Eu nu mai am speranţe de la viaţă. Dar la voi nu-şi „cântă ţara dorul/ Surorile de-acasă”?

Nu-i răspund. De ce să o-ntristez pe biata copilă? De ce, când Iulia urma să moară la 19 ani, iar noi, surorile, fraţii – deci ţara – încă existam, dară nu trăiam nici la 35 de ani?
– Aud şi la tine aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Sunt şi eu român!
– De ce l-ai trecut pe Dumnezeu al treilea?
– Poate că, numai aşa, mânia lui să ne ajungă. Să-şi întoarcă faţa, chiar şi cu ură, dar să se uite la noi. Să mişte ceva! Să nu se mai audă aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Şi dacă neamul ăsta are „darul lacrimei”?

– Îţi faci reclamă la poezii? Vrei să le vinzi? Ca tot ce s-a vândut prin ţara asta? Te-ajut eu. Uite, scriu: „În turla-nsingurată/ Sărmana fată şade/ Cu lacrime în glas”…
– „Nu cunoşti rana mea profundă/Care, încet, încet, e-n inima mea/. Sunt rele pe care nu le poţi scrie”. Poți să adaugi și versurile astea în cartea ta. Nu-ți cer drepturi de autor.
 – Nici tu nu ştii relele care bântuie neamul ăsta. Și nu scriu nicio carte! 
Iulia îmi face semn să tac. Se crapă de ziuă. Dispare. 

Plec ascultând la căşti „Dimineaţă de Iulie”. Mă întâlnesc cu Labiş. Mă întreabă: 
– Ce mai face? Suferă? E bine?
– Stai liniştit. E mai bine. Ea mişcă clapele destinului. Pe când noi…
Ajung acasă. Trebuie schimbat şi  titlul cărții nescrise vreodată: „Dumnezeu, poporul român şi eu”. Nu pot. Clapele tastaturii sunt anchilozate.

Blocate sunt şi clapele destinului românesc…

(Imagine: Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ, DTP Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

Breaking News: Simache la Apostolache. Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești


În fiecare dimineaţă, în drumul meu, îl salut pe Simache. Uneori, când timpul îi permite, mă invită pe soclul său din Ploiești să mai vorbim despre „Băieţii de pe Strada Pal”.
– Profesore, îţi mai aduci aminte cum m-ai ţinut pe genunchi şi m-ai pus să zic „o-i, Oi !”? Cum am început să ud coada pisicii, speriat de nasul tău?
Profesorul Simache coboară de pe soclu. Evident, nasul îi creşte şi mai mult fiindcă, ştiţi cum sunt făcute statuile; s-arate omul cât mai frumos.
– Mergem din nou la tine, la Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești?!, se autoinvită statuia vie.

Plecăm. Ne urcăm în RATA de „şi jumate”. Mă lasă să stau la geam. O tovarăşă se uită cu reproş spre noi. Simache mă ţine, pentru a doua oară, pe genunchii săi. Nu-mi mai e frică acum. Mi-e teamă doar de aşa zisele vremuri noi.
Ajungem în comuna Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești.
– Unde sunt icoanele scuipate?
De întrebarea asta m-am temut. Simache zicea, la vremea aia că vrea să facă un muzeu cu şi icoane scuipate! Ce idei ciudate! Şi monografia comunei Apostolache din vremea aia, când era Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești. Ambele s-au făcut. Numai că, în numele lui Dumnezeu, atunci nu se găseau icoane scuipate. Azi, da! Aprind şi lampa cu gaz. Să fie ca pe vremuri. Dau drumul la radio. Aud crainicul spunând: „Azi, florile joacă pe mormântul lui…”. Îl închid.
– Pe-al cui mormânt?, întreabă oaspetele meu.
– Naiba ştie, Profesore! Probabil pe viitorul nostru.
Simache își bagă nasul prin bibliotecă. Răsfoieşte cartea lui Ilya Ehrenburg: „Oameni, ani, viaţă”. Apoi ia o alta: „Alte glasuri, alte încăperi”.
– Îl citeşti pe Capote? Ce găseşti la el?
Vremurile care or să vină. Alte cârâituri, alte promisiuni, şi-o caricatură de ţară.
Evident, profesorul se miră şi crede c-am dat în dileală. Răsfoieşte gânditor din nou monografia „File din trecutul comunei Apostolache”.
Lampa cu gaz pâlpâie. În penumbră, Simache pare venit dintr-o altă lume. O lume care a fost cândva şi-a mea.

S-aude cocoşul cântând a treia oară. Zici că se leapădă cineva de ţară…
– E cazul să plec!, îmi spune depăşit de Breaking News-ul timpurilor astea, Simache.
– Mai stai, Profesore , să-mi povesteşti despre „o-i, oi” şi despre boi. Eu îţi aduc icoana scuipată a ţării.
– Îmi pare rău. Trebuie să urc înapoi pe soclu.
Rămâne lampa cu gaz, pâlpâind. Plec şi eu. În casa mea, rămân două umbre: a celui care a fost cândva Nicolae Simache şi, cu voia dumneavoastră, a mea.
Merg la serviciu. Trec pe lângă statuia lui Simache, care citeşte din Truman Capote. Profesorul îmi face cu ochiul. E semn că am avut dreptate.
Azi, florile nu joacă. Se ofilesc pe mormântul lui. Şi-al ţării.

„O-i. Oi !”. Boi nu se desparte-n silabe.

Brebu, Prahova. Acolo unde Sânzienele-Ii stau la taifas cu oamenii!

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Legenda spune că Sânzienele îmbrăcate în ii, ajung mai devreme acolo unde știu că sunt bine primite. Apoi, mai rămân câteva zile – nu se știe câte – după care se ascund. Unde?, vă spunem mai jos.
Cât despre „acolo”, acesta înseamnă – comuna prahoveană Brebu.
Sânziene-ii, întruchipând tradiții, au fost, într-adevăr, încă din ziua de sâmbătă, 21 iunie, în Parcul Primăriei. Pentru că doar am zis: ajung mai devreme acolo unde oamenii le cinstesc cum se cuvine. Iar printre aceștia din urmă se numără Iraida Florea, directoarea Centrului Cultural din localitate. Sau primarul Adrian Gheorghe Ungureanu. Ori soprana Livia Pisăliță. Sau muzicianul și compozitorul Mihai Toma. Și ca și cea mai mică șoaptă să fie receptată sonorizarea întregului eveniment a fost asigurată de Cornel Brătilă Sound Hi-Tech Co.. Iar ca Sânzienele să-și recunoască suratele acestea au purtat costume din Colecția „Fluierul Fermecat” by Hyperborean Folklore, Colecția 2026.
Și mulți, mulți alții care au venit și din alte locuri din țară să le aducă ofranda.
Odată sosite acolo, legenda mai spune că în fiecare an, după ce primesc onorurile cuvenite de la oamenii locului, mai stau și ele la taifas. Ca pe vremuri, când lumea avea răgazul de a mai respira, de a-și trage sufletul, cum se spune.

Fiindcă și el – despre suflet scriem – are nevoie de un pic de liniște în lumea asta atât de obosită de „Mult zgomot pentru nimic”.
Tocmai de aceea nu putem scrie că „sâmbătă, 21 iunie, la Brebu a fost marcată ziua Iei”, fiindcă a fost și azi.
Iar cu „cu dispensă” – și mâine, și poimâine, și – ne credeți sau nu, tot timpul anului.
Pentru că Galeria Colecțiilor Etnografice de la Brebu nu stă deschisă doar o zi sau două, nu doar în sezonul estival. Pentru simplul motiv că este un punct cardinal al obiceiurilor noastre seculare. Și are deschiderea spre mâine.
Iar la Brebu, când este vorba despre tradiție, mâine este sinonim cu viitorul.
Și fiindcă am promis că vom spune unde se ascund ielele, răspunsul l-ați ghicit, bănuim: la sus-amintita Galerie a Colecțiilor Etnografice.
A fost o zi cum n-a mai fost sâmbătă, 21 iunie. Ziua Sânzienelor-Ii. Ecourile ei – și ale trecutului nostru – se aud și azi.

Totul e să credem, totul e să ne luăm doar un mic răgaz sufletesc pentru a înţelege ce se întâmplă la Brebu.
Acolo unde Sânzienele-Ii stau la taifas cu oamenii!

Ziua Sânzienelor-Ii a fost posibilă și prin implicarea sponsorilor: Pizza Bella Câmpina, Summer Vibes by AnaMaria Stanchi, Crama de Piatră by David Sandu, Cafeneaua 5TOGO Câmpina, IRI’s FoTo Studio Câmpina, Libraria Elstar, Magic Bloom by Camelia, Brebu și Editura Sprinten INFOMAR. Alături le-au stat, dând de știre, partenerii media: Ziarul Ploieștii, Ziarul Oglinda de Câmpina și Actualitatea Prahoveană, Lumea Prahovei.

(Credit fotografic: Irina Chira)

Emoţii pe pânza timpului, prin dans, la Casa de Cultură a Sindicatelor Ploieşti

Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
Marţi, 24 ianuarie 2025, începând cu ora 18.30, la Casa de Cultură a Sindicatelor Ploieşti va fi sărbătorită frumuseţea şi emoţia dansului, în organizarea Şcolii Populare de Arte – clasa prof. coregraf Aurora-Betrice Petre.
Invitat special al evenimentului este Adina Manda, solistă la Opera Română din Bucureşti.
Evenimentul, prezentat de către Cristina Furdui, va include – potrivit Centrului Judeţean de Cultură Prahova „Eugen Simion” – momente spectaculoase de balet, dans contemporan și dans modern, precum şi recitaluri muzicale oferite de Clasa de Canto (coord. prof. Cristian Boldorea).
Iar organizatorii mai promit că va fi o seară dedicată pasiunii pentru artă, talentului și creativității, adusă pe scenă de elevii Școlii Populare de Arte Ploiești, alături de invitați de excepție, intrarea fiind liberă.
Şi ce argument poate fi mai bun pentru a fi prezenţi la eveniment, atât timp cât se spune că „fiecare pas de dans este o pensulă care pictează emoţii pe pânza timpului”.

Despre Lumy, doar de frumy!


Se uită vreodată prima iubire? Nu! Avem aproape fiecare  măcar  o poză alb-negru sau color  pe care-o ţinem ascunsă cu prima gagică care ne-a luat minţile? Avem!
Doar despre Fata Morgana/ Ileana Cosânzeana/ Frumoasa din Pădurea adormită a neamului ăsta am cam uitat. Păi e frumos? Fireşte că nu!
Aşadar, era odată, cam pe la anul 2000, o preafrumoasă fată: „Luminiţa de la capătul tunelului”. Pfff, şi cum o mai sorbeam din priviri!  Şi cum o visam! Și cum la multe ne gândeam!

Trecut-au anii precum guvernele peste noi. Dar Luminiţa încă e. Unde? Dumnezeu ştie! Chestia e că trebuie doar să credem şi ni se va arăta.
Acum, e drept, a mai îmbătrânit şi ea. Da’ şi pe noi ne mai dor şalele şi altele.
Azi – am aflat şi noi pe  surse – are profil pe Insta şi Facebook. Şi-o cheamă Lumy. Că ăsta-i mersul lingvistic de azi: cu „y” la final. Aşa c-om bâjbâi noi ca orbeţii prin tunelul ăla, ne-om da cu capul de toţi pereţii, dar trebuie să vorbim şi să scriem emancipat. Adică cu „y” la sfârşit. Deci, mai exact, să zicem „frumy”, cum fac unii care încearcă Bacul cu deştul.
Una peste alta, dacă vrem o minune prin ţara-tunel, să vorbim doar de frumy despre Lumy!
Că şi merită; credeţi şi nu cercetaţi!

E drept, numita Lumy apare fotoşopată prin pozele de profil. Da’, ce?  Noi suntem aceiaşi Feţi-frumoşi de altădată? Nu!
Nu vorbiţi  frumy despre Lumy?
Păi, a  comis-o unul. Trecea seara pe la fereastra ei şi-a-nceput să facă mişto gen: „Te văzui la lumânare, demachiată. Hâdă mai erai”.
Imediat,  ţopârlanul a căzut în boală şi nu i-au zis nici Arafat, niciun premier, niciun secretar de stat, niciun parlamentar „Scoală!”. Zace  şi-acum în caz că interesează pe cineva.
Ca să n-o mai aburim: dacă râvnim  acum la o neimpozitare de salarii, la necreştere de TVA, la netăirea de pensii, la tot ce mint ăştia de i-am ales cu mânuţa noastră, despre Lumy, să vorbim doar de frumy.

Altfel, o luăm razna cu toții. Ce, numai salcâmyy! 

(Imagine, Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ, DTP Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

Selfie cu o pungă de mălai. Și nu numai!

Cum zic psihologii? Că-i bine  să te gândești la vremuri frumoase când ești în depresie. Așa că urmai sfatul lor, pentru  tristețea mea ce va să vină peste un an.  Sau chiar mai puțin! 
M-am dus așadar la mall, și mi-am făcut selfie cu o pungă de mălai. Ea râdea la mine, eu arătam cu degetul la prețul ei. Cât va fi ăsta, la anul pe vremea asta, nu mă-ntrebați!
În cale mi-a ieșit și cu ulei. Am luat o sticlă, am rugat  pe cineva să ne facă o poză amândurora. Binevoitor acest cineva! Dar și eu, că respectivul m-a rugat să-i fac o foto cu mai multe. Tot sticle de ulei.
Așa am ieșit împăcați, cât de cât, din market, cu gândul că avem amintiri mișto pentru viitorul care începe cam în jur de 1 iulie.

Apropo de luna asta estivală; aveam de gând să stau și eu vreo săptămână pe litoral. M-am răzgândit când am aflat că vine marea la mine. Nu de alta, dar citisem ceva cu titlul „Val… peste români”.
E drept că-n locul  punctelor de  suspensie scria „de scumpiri”, dar ce  mai contează?
Ba chiar am început să pun în practică îndemnul lui Eminescu: „Nu spera și nu ai teamă/Ce e val, ca valul trece/ De te-ndeamnă și te cheamă/Tu rămâi la toate rece!”
Firește, eu anticipasem momentul ăsta. Ce, credeți că atunci când am votat am sperat?  Nu știu alții dacă da, dar eu sigur – nu!
De rămas rece, nicio grijă! Dacă nu eu, casa-n care stau.

Că valul  ăsta, pe care unii fac surfing, cică aduce scumpiri la kilowatt. 
Deci, spre a nu cădea în depresie când îmi va veni „factura la lumină” pentru decembrie, mi-am făcut selfie și cu contorul.
Să am amintiri mișto, zice-se remediu pentru depresie. Dacă o funcționa și  chestia asta. La remediu fac referire, nu la contor! 
Că p-ăsta din urmă îl păcălesc eu cumva; îmi luminez odaia cu lampa, felinarul sau lumânarea. 

A, că uitasem să vă spun: am fost tentat, tot la mall, să-mi fac selfie și cu un ou. M-am răzgândit, pentru simplul motiv că produsele astea  pot fi ciordite.
Și cum în copilărie aveam obiceiul ăsta, m-am liniștit, că vorba aia, „Năravul din fire n-are lecuire”. Deci, o masă pe zi o voi avea asigurată ca urmare a comiterii infracțiunii în formă continuată de a fura oul din cuibar. 
 În rest, ce să mai zic? Cu gândul la „valul de scumpiri”, deja mă ia cu friguri. V-ați prins, deci, de ce a avut prioritate la selfie, punga cu mălai. 

Fiindcă am pus-o de mămăligă, d-aia!

La Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” Câmpina, invitație a pictorului Adrian Budea la o incursiune în lumea noastră interiorizată

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Este drept că în perioada 1 -31 iulie, Adrian Budea își va expune la Câmpina lucrările de pictură sub denumirea de „Peisaje, forme și viziuni”, doar că artistul ne invită/incită să privim dincolo de aparențe.
În fapt, expoziția de la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” Câmpina este o invitație la ne-superficialitate, la o trecere subtilă a privitorului de la ceea ce este accesibil – deci de la concret – la oniric.
Iar toate converg, în ultimă instanță, la o invitație spre un dialog interior.
Am zice că expoziția lui Adrian Budea ne pune în fața unei oglinzi în care ne vedem nu neapărat pe noi, ci – prin grija discretă a pictorului – suntem trimiși la o geometrie a lumii înconjurătoare interiorizată, despre care, poate, habar nu aveam că subzistă în ego-ul nostru.
Structural, artistul este adeptul incursiunii în artă sub formele ei plastice: natura exterioară – peisajul, în speță, limbajul formelor – ce așteaptă să descoperim fondul și un alt limbaj – cel subiectiv, deci al artistului.

Autorul își rezervă, firește, și dreptul de a prezenta viziunea sa asupra frumosului, dovadă stând cuvintele sale: „În această expoziție nu ofer o reprezentare a ceea ce văd, ci mai ales, o interpretare a ceea ce simt, gândesc sau visez, în care peisajele se transformă în reflecții despre timp, lumină și memorie. Formele te invită la o lectură abstractă dar profund emoțională a spațiului, iar viziunile, cele mai personale expresii, deschid porți către lumea interioară acolo unde imaginația, subconștientul și libertatea creatoare se întâlnesc”.

Absolvent al Facultății de Arte Vizuale Oradea – Specialitatea Arte Plastice (Pictură), Adrian Budea a participat la numeroase expoziții din țară și străinătate: Salonul de Artă Arad, Galeria Delta, Arad; Bienala Internațională de Pictură Chișinău, Republica Moldova; Expoziția Internațională de Arta „La Sombra de Don Quijote”, Galeria „Sant Vicente”, Sant Vicente ( Spania); Salonul Național de Artă Plastică „Atitudini Contemporane”, Galeria de Artă Lugoj; Expoziția Internaționala de Artă „Splendore Della Vita”, Galeria Lucarelli, Gubbio ( Italia); Bienala Internațională „N.N. Tonitza”, ediția a V-a, Bârlad; Expoziția Internațională de Artă „Art – The Roots Of Artists In Balchik”, ediția a XVII-a, Galeria de Arta Balchik Bulgaria; Expoziția-concurs de Artă Plastică Contemporană „Saloanele Moldovei”, ediția a XXXIV-a, Galeria de Artă „Alfa” Bacău și Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși”, Chișinău, Republica Moldova etc.
Deasemenea, a realizat coperte grafice a numeroase cărți și, nu în ultimul rând, a pictat interiorul Bisericii Ortodoxe din Gura Văii, județul Arad; precum și fațadele Bisericii Ortodoxe din Seliște, Pescari, Berindia sau Capela Bisericii Ortodoxe din Gurahonț (toate din județul Arad).