A fost vina mea. Trebuia să-mi dau seama că va fi o zi nașpa.   
– Sărut-mâna!, i-am zis  într-un acces de politețe scorpiei care stătea pe o băncuță.
– Mamă, e păcat să mergi cu bicicleta  duminica!, mi-a răspuns. 
Haiti! Mi-am făcut semnul crucii cu limba, da’ tot era „să-nghit gălușca”. Cobor panta Băicoi- Dâmbu. Confund dreapta cu stânga și pun frâna de mână. S-o mierlesc, nu alta!  
În fine, scap cu viață.  Trec prin tunelul ăla nasol, pe care l-am traversat cu inima cât un purice, într-o noapte. Știți, urși, chestii, trestii, stafii… M-apucă  ceva ce nu-mi stă în fire: sentimentalismul.  Adică n-am făcut  dulceață de rapiță prin mai, și m-apucă dileala să fac compot de frunze crețe-n octombrie. Deci, le pozez. 
Pedalez spre Telega. Un nene trece pe lângă mine călare pe-o sculă electrică. Stau în „plasa” lui. Siaj se cheamă. Și e bine. 
Om rău și-ăsta!  
Accelerează, să scape de mine. Îl blestem și eu: „Lăsa-te-ar bateria! Opri-s-ar curentul pe Planetă”. 
Nu se întâmplă nici una, nici alta.  
Ajung la capătul lumii – Melicești. Acolo mi se pare că țigara are cel mai bun gust. După primul fum, să fac infarct, nu alta! Vine un bou spre mine,  de parcă ne-am cunoaște de-o veșnicie.
– Am avut cumva restanțe-mpreună?
Vita, probabil și-a adus aminte c-a fost șefă de promoție și mă lasă în dileala mea. 
Iar m-apucă un nu’ș ce! Citesc pe Whatsapp: „Acest mesaj a fost șters”. Seamănă cu o sticlă trimisă de un naufragiat, care ajunge la un pământean, goală. 
Pfffff… Deci știa scorpia de ce nu-i bine să pedalez duminica. Mi-aprind a doua țigară. Mai bag o poză cu dealul. Frunze ruginii, chestii, poezii…
De îndrăgostit, n-am de cine, că nu-i nimeni prin zonă.
Mă-ntorc. Ei, să mi te ții. Ce ți-e și cu amintirile-astea: lângă un deal care indică drumul spre Buștenari mi-aduc aminte de Geo Bogza. El a scris niște reportaje super despre zonă. Bag și-acolo o oprire.
Vedeți în galerie. E mișto dealul, soșeau-i pustie. Continui, pentru că mă așteaptă două gagici  care-mi taie răsuflarea: Panta 1 și Panta 2.  Pe prima, de câțiva ani  încerc s-o „agăț” urcând ținându-mi răsuflarea. Nu ține!  
Îmi vine să divorțez de bicicletă. 
– La fier vechi  cu tine!
 – Eu ți-am fost alături când ai leșinat pe Dealul Cislăului, spre Buzău, când ți-a fost rău? Acum îți bați  joc de mine? 
Îmi bag mințile-n cap.
Și-ajung sănătos – mă rog, vorba vine- la Ploiești. 
Acum mă tot gândesc: Așa o fi scris în calendar? Că nu prea-s dus la biserică; Duminica se pedaleză doar cu dezlegare?
A fost ultima dragoste de octombrie. Ziua! Urmeză noaptea. Sper să n-aud vreo stafie că-mi zice…
Da’, ia să nu cobesc eu! 
(De ce am scris asta? Fin’că viața asta-i mișto. D-aia!
De ce merg cu bicicleta? Poate că fug de ceva. Dacă-i păcat… Doar Mama știe…)