Prima dată când am întâlnit-o pe Fata Viţă-de-Vie, venea de la solar. Zâmbea amar. O lacrimă îi cădea dintr-un lăstar. Am întrebat-o dacă suferă de ceva. Mană, de exemplu. Sau dacă-i tristă că trăieşte pe nisipurile mişcătoare ale unei ţări.
– M-am adaptat!, mi-a răspuns de parcă ne cunoşteam de-un veac.
A doua oară când i-am întâlnit privirea, se întorcea de la acelaşi solar. Ne-am spus doar „Bună-dimineaţa!”. Mi-a zâmbit. Ce-i drept, mai puţin amar. Am vrut să o întreb iar cum se simte. N-am făcut-o! Dacă este o Fată Viţă- de-Vie sălbatică, într-o ţară cu preocupări predominant domestice?
A treia oară, plângea. Mi-am luat inima-n dinţi:

– Bei o cafea?
– Da!
– Cu zahăr sau fără?
– Cu aguridă !
– Nu am decât sare de lămâie…
Şi-a pus tot pliculeţul. M-a rugat s-aprind şi lumina:
– E cam mult întuneric la voi.
– De unde ideea asta?
– Am citit ce scrii de la o vreme încoace.
M-am simţit mândru. Cine nu s-ar simţi? Apoi, stânjenit. Sunt eu smintit ? Văd totul în negru? Iar în cea mai optimistă zi, viaţa în nuanţe de gri?

Am schimbat registrul:
– Butaşii, lăstarii, cârceii, strugurii, ce-ţi mai fac?
– Sunt bine toţi. Mai puţin strugurii. Sunt striviţi sau, şi mai rău, mâncaţi de vulpile care dau iama în vie.
Sunt conştient de gafa făcută. Încerc să-mi fac de lucru. Aliniez cărţile din bibiotecă. Încerc să ascund „Galeria cu viţă sălbatică”. Prea târziu!
– Pot să o răsfoiesc?
– Eşti invitata mea!
Şi invitată a rămas. Fata Viţă-de-Vie este la mine în casă. Citeşte despre neadaptare. Despre nealiniere pe rânduri de sârmă.
Reciteşte pasaje în care spalierii de beton… Pune un semn la cartea vieţii noaste şi-mi spune:
– Şi voi sunteţi Oameni -Viţe-de-Vii. Şi voi sunteţi striviţi. Dar v-aţi obişnuit. Nu simţiţi durerea. Şi voi aveaţi o boltă, şi voi aveaţi un soare…
– Unde?
– Pe cerul unei ţări care stă, ca şi mine, pe nisipuri mişcătoare.
Zâmbesc amar. Am lăsat-o singură cu sora ei,  Viţa-de-Vie sălbatică. Am plecat să văd amintirea soarelui de altădată.
Soarele din „solar”.