Am toate motivele să fiu mândru de mine: am copiat de-am rupt la „Pedologie”, am trecut anul doi la Braşov, urmează deci a doua vacanţă, după chinurile prin care trecusem prin august: materie neterminată, făcut copiuţe, chestii-balamale. Şcoala începe pe 1 octombrie, deci mai e.
Alt motiv erau pantalonii raiaţi. Adică nu blugii vechi, evazaţi a la Elvis Presley. Cu ăştia din urmă dormisem sub pernă, la cămin, la Brăneşti, „a cote de Bucureşti”. Bănuiţi de ce: să nu mi-i ciordească careva.
Da tot nu mă văitam ca ştim noi cine: „Liceu, cimitir al vieţii mele”.
Roata norocului! Adică apeşi pe trăgaci, în ceva circular pe care sunt scrise numere. Meseriaşul care avea dispozitivul striga de răsuna valea până mai sus, spre Udreşti: „Număraşul 5, o călimară cu cerneală!”.
Şi se-nvârte roata, se-nvârte pământul, trece „Timpul trăirii”. Cel al mărturisirii n-a venit încă. Sau poate da, dar nu-mi dau eu seama. Policioara comediei era goală. Motorul duduie. Să mă sui, sau să nu? Mai pe seară, îmi zic, când o apărea… Ştiu eu cine, nu vă spun. Nici măcar ea nu ştia şi nici că va şti „c-am iubit şi eu odată/Doi ochi negri la o fată”. În fine, vraja mării…
Trag o fugă-napoi acasă să văd care-i mişcarea. Toate-s la locul lor. Doar cineva îmi spune să nu carecumva să fumez, că dă dau exemplu urât. Plus că nu face bine la sănătate. Că plămânii, că arterele, că inima…
Fireşte că nu ţin cont de sfatul ăsta, cum n-aveam să ţin niciodată cont de prea multe reguli în viaţă.
Întotdeauna am traversat pe galben, deci nici pe roşu şi cu atât mai puţin pe verde.
Citesc acum că tutunul dăunează grav sănătăţii. Iar pachetul de Pall Mall se va scumpi iar. Şi nici c-am încercat să mă las de acest obicei. Urât!
În fapt, dacă mă gândesc bine, tutunul dăunează la fel de rău ca amintirile. Şi tot nu le las să plece. Şi fac din ele cerculeţe. Şi m-apucă oareşcum nostalgia că n-am recitit până acum, la distanţă de ani buni, „Magicianul” lui John Fowles. „La beaute”, a lui Baudelaire, mă credeţi sau nu, o recit şi-acum în franceză. „Corbul” lui Poe, în schimb, mai pe sărite, aşa. Doar când mă gândesc la „Anabelle Lee” cu ochii saşii şi alte poeme de vremuri. Duse!
Unul dintre caii cu care olarii veniseră încărcaţi cu căruţa de zarzavaturi, oale şi ulcele nechează. Are legate picioarele din faţă. Aşa cum cum şi unii dintre noi suntem prizonierii trecutului unui bâlci de la Apostolache.
D-aia, fan de-o viaţă Metallica, pe 8 septembrie, an de an, ascult Modern Talking. Am eu motivele mele. Ele se numesc nostalgii, dar nu mai spuneţi lumii pe care-o vedeţi în foto, că intră la idei.
Pe seară apare Ilie, de la Gornet Cricov. Îşi încordează muşchii precum Ronaldo, deşi încă nu auzise nimeni de megastar. La modă sunt Simaciu, Eparu şi Petrolul. Iar prin Apostolache se fredona „Şi-a venit din Bărăgan/ Nicolae Toporan”. Pe chestia asta eram bucuros că aveam un avantaj faţă de Camus – fotbalist ratat. Oarecum mă regăsesc în „Exilul şi împărăţia” lui, dar nu i-o spun. Ofticos şi eu!
Ştiu că-i rost de cafteală. Ştie şi nea Sorică, miliţianul. Are un pumn greu de te lasă lat mai ceva ca Zinedine Zidane pe Materazzi în Finala CM din 2006, ce-avea să urmeze.
Câştigasem o călimară la roata norocului, dar îmi mai trebuia un toc. După numai doi ani de când mă liberasem de la UM 01079 Miercurea Ciuc, Vânători de Munte – ce ştiţi dumneavoastră? – nu mi-am pierdut dexteritatea. Nimeresc număraşul 7 şi iau tocul cu peniţa. Se inventase şi stiloul, dar vedeţi dumneavoastră, costa 100 de lei şi parcă nu merita.
„Ţiganca mea dă cu ghicocul, ghiceşte la toţi norocul”, l-aud pe unul că strigă. Trag ultimul fum din Carpaţiul fără filtru şi-i zic să-mi spună ce se va întâmpla peste nu ştiu câţi ani.
Nu mi se pare ciudat că îmi povesteşte când îmi spune: „Calul ăsta se va îmbolnăvi. Apoi, în zori de zi, proprietarul, milostiv, îl va duce departe pe câmp, îi va da cu toporul în cap cât să nu se mai chinuie”.
Probabil că de-aici s-a inspirat Marin Preda când a scris nuvela în care un armăsar e dus la margine de sat şi omorât.
Tot la fel am omorât şi noi nişte tradiţii care, palid, mai oglindesc încă ceva din ceea ce am fost, cândva.
Urc în fugă – aveam condiţie fizică – până sus, la biserica din Apostolache care avea un beci de te apuca groaza, nu alta. Noaptea umblau liliecii p-acolo. Şi cu asta am spus totul.
Pe drum cobora agale Gheorghe. Făcuse o pauză, cât să bată clopotul pentru viitor. Nu l-am întrebat care-i motivul, ce-nseamnă trecut.
„Passe composee”, vorba aia, că tot mă dădeam eu „the best” că ştiu franceza. Asta până au venit delegaţii de la Sucy en Brie – comună din Hexagon înfrăţită cu Apostolache – să aducă ajutoare pentru o comună, pentru nişte oameni încă tineri.
Şi încă în viaţă.
Ilie îşi pune muşchii în mişcare. Lumea bună şi aia fricoasă – uneori am senzaţia că se confundă cele două noţiuni – fuge de parcă ar fi revenit Ciuma lui Caragea: adică se răspândeşte pe dealul de sus, printre brazi, care pe la bufet, care prin cârciuma dintre salcâmi. Unii sunt deja plecaţi la „Distrugătorul”, sat Mârlogea. Asta este o cârciumă unde se găseşte bere la sticlă. D-aia verde, că-i mai bună. La Căminul cultural stă să-nceapă „O floare şi doi grădinari”, dar filmul poate să mai aştepte.
Nu ştiu cum se face, dar eroul principal – de Ilie zic – scăpa teafăr din încăierare. Fără nicio julitură. Nici Rambo n-a fost vreodată aşa freş ca el. Deşi încă nu auzisem de Silvester Stallone, atunci. Doar de Mannix. Serialul ăla în care după o reclamă la „Loz în plic” se punea placa „Joe Mannix în continuare”.
8 septembrie. Stă’Măria Mică la Apostolache. Adică Bâlciul. Cândva, o instituţie.
„Exilul şi Împărăţia”, Camus? Sau invers?
Oricum ar fi, „La muţi ani, Maria!” Şi derivatele, cum se spune acum, când tot ce-a fost aproape că-i scrum.
„Număraşul 5, o călimară cu cerneală”. E timpul mărturisirii. Şi cazul să-mi aprind a nu mai ştiu câta ţigară…