Aud cum latră pupăza la soare… Aștept să văd cum face plajă cucul, la prima ninsoare… Ascult poveşti nemuritoare: „Mândră ţară, tânăr colţ de rai!”.
Văd prostul înscăunat şi scos la plimbat. Ursul se miră: „Pe mine m-aţi uitat!”. Câinii sunt muţi. Javrele cântă. În mândra ţară, tânăr colţ de rai, lupii sunt puşi pe fugă de oi!

– Ţara e varză şi tu scrii prostii!, mă mustră cineva.
– Ţara e lobodă, dacă nu ştii! Asta, loboda, a semnat acord de colaborare cu Vodă. Ultimul se plimbă în voie prin ea.
Mă întreb: De peste treizeci de ani defilează. N-o fi obosit? Apoi, îmi spun sictirit:
Cirip-cirip şi pa… Adio, pică frunza! Şi ţara, odată cu ea…

În biserica unde am fost botezat e nuntă mare. Naşii întreabă dascălul: „Cât merge darul?”
Ţârcovnicul răspunde: „Depinde de post! În minister sau simplu deputat? Negociem după. Trebuie să dau cu tămâie peste numita Românie.”.
Se joacă Periniţa! În prim-plan este Scufiţa Albastră. Cum e soarta noastră. Îl ia de gât pe unul încălţat în adidaşi şi cântă: „Cirip-cirip şi pa, adio, pică frunza!„.
Mă ridic din strană. Martorii îmi sunt nuntaşii care trag pe sfoară o ţară. Am strigat:
Cirip-cirip şi pa… Adio, pică fruza! Şi noi, odată cu ea…

Iete-aşa! De parcă i-ar fi păsat cuiva.
Pupăza latră nestingherită la soare. Cică avem o ţară înfloritoare. Cucul, în slip, uns cu toate alifiile, se bate pe burtă cu colegul de partid. Javrele fac vocalize. Câinii tac. Ursul hibernează. Ţara, aidoma.

Cirip-cirip şi pa… Adio, pică frunza. Și noi, odată cu ea.