Trecut-au anii… Sau poate au stat în loc, cât timp gândul este legat de ce a fost odată la Apostolache – Prahova: Discoteca!
Ne întrebăm, poate, fiecare, în sinea noastră: „Spune-mi, ce mai știi de noi?”
Iar noi înseamnă generația din vremurile de culoare alb-negru (anii ’80-’90), care visam color.
Poza aceasta, în care sunt, de la stânga la dreapta, Tonel Ciovînă (chitară-voce), Costin Moisescu (chitară-voce), Mihai Moisescu (acordeon) și Marian Ciovînă (tobe) stă mărturie a unor vremuri puse pe portativ.
Și cum „grupul de cinci linii și patru spații” se numește și azi, la fel ca atunci – portativ – , ei bine, acum înseamnă pentru mine „atunci” care a fost parcă ieri.
Cât despre mâine, el nu există decât tot ancorat în Apostolache, Disco anii ’80-’90.
Tocmai d-aia, cele scrise mai jos sunt la timpul prezent.


Trec pragul salonului Căminului Cultural Apostolache. Încerc să-mi fac simțită prezența aruncând cu boltă o țigară Kent, aprinsă. Pachet de la mama lui, vorba aia! Emblemă, „castelul”, ținut de ai mei în caz că – Doamne ferește! – e nevoie de intrare la doctor.
În fapt, nu contează dacă ai acest viciu – fumatul. Important este să ai pachetul de țigări la vedere. Fie la centură (cât mai lată, evident), fie la buzunarul de la piept. Că-n rest fumam „Carpați fără filtru” e altă socoteală. Dar, cu Kentul… E-heee! Speram să fac câte „O fată fericită”, chiar de nu eram Elvis Presley. Iar moda perciunilor și-a pantalonilor evazați era la apus.
O dau în bară, fiindcă nu sunt singurul care aruncă cu boltă țigări aprinse.

„Viața noastră, unde e? Viața noastră, ce-ați făcut cu ea?” se aude de pe scenă. Nu poate fi decât Tonel Ciovână sau Costin Moisescu – soliștii trupei Apostolache, Discoteca anilor ’80-’90. Cântăreți cunoscuți nu doar pe plan local. Fiindcă mai erau și nunțile, iar cererea era mare. Și la vremea aia, nu prea era „muzică pe mosoare”. Adică „Maguri”. Magnetofoane, adică. Sau „Casuri”. Casetofoane, adică!
Firește, atunci visam, cum ziceam, color, deci nu-mi puneam astfel de întrebări existențiale, gen „Viața noastră, unde e”. Astea și le puseseră, la vremea lor, alde Sartre, Camus… Că doar Biblioteca de la Apostolache era perete-n perete cu ringul/ salonul de dans.
Bateristul are o morgă de om care-a văzut multe la viața lui. Nu i se citește nicio emoție pe față. Nici măcar atunci când în sală răsună „Hai, bate toba, măi Florine/Se uită lumea la tine!”.
Bine, e drept e că nu-l cheamă Florin, ci Marian, dar parcă un pic de empatie pentru ce urma să mi se-ntâmple nu strica!

Al doilea Kent irosit… Adică aprins și aruncat în direcția știu eu cui. Degeaba, așa, fiindcă îmi era clar: duduia citise cap-coadă „Imposibila iubire”, de nu-mi aruncă nici măcar de doi bani speranță-privire.
Ascult dezamăgit: „Și ea și el, sunt la fel/Fiecare cuplu este sfânt/Dar ca noi, ca noi doi/Nu e totuși nimeni pe pământ”.
Începe să nu-mi mai placă Adrian Păunescu. Deci „Ea și el”, nu „eu și ea”. Deh, concurența, deh, tinerii veniți de prin satele învecinate. Și ei aveau, dacă nu Kent, atunci Dunhill sau Rothmans. Ținute în șifonier…
Costin Moisescu, la chitară-voce pare că mă încurajează: „Dragoste la prima vedere/ Cine-ar fi crezut/ Să iubesc cu-atâta putere/ Ca la început”.
Asta înseamnă că sâmbăta/duminica viitoare, la Discoteca anilor 80-90, Apostolache o iau de la capăt…

Intru la idei când Costin Moisescu este convins că „Sus în deal i-o casă/ Și acolo-i mândra mea/ Sprintenă, frumoasă/ Dacă o vezi, n-o poți uita”.
Și pot spune toate versurile, că se lăsase liniștea și le știu pe de rost. Intră șeful de post. Control de rutină… Omul are ochi ager, indiferent cât de gros e fumul în salon. Bunghește orice potențial contravenient/infractor. Înnăbușă din fașă orice scandal având ca subiect aceeași speță, cum s-ar zice: amorul! Nu de alta, dar gelozia, bat-o vina, încinge spiritele. Și mai ales, orgoliile. Păi, cum?, să calce cineva – de la Mireș, Sângeru, Chiojdeanca, Lapoș, nu contează de unde – pragul discotecii și să iasă cu vreo tipă cu domiciliul locco?
Așa ceva nu era în regulă. În plus, era în joc nu doar orgoliul unei persoane din Apostolache, ci al unei întregi comunități.
Deci, nu se face! Deși există excepția de la regulă…

Repet, scriu despre trecut la timpul prezent.
Tocmai de aceea mi se pare că Mișu Moisescu ne îmbrățișează pe toți. Ba, mai mult: zici că ne stânge la piept. Atât de mare mi se pare burduful acordeonului pe care-l ține între brațe, atât de mult nu-mi vine să cred că nu va mai fi, într-o zi, printre noi…
Atât de nelalocul ei mi se pare, la un moment dat, întrebarea pusă pe portativul Discotecii ’80-’90, Apostolache, „Viața noastră, unde e?”.


Trecut-au anii… Sau poate-au stat pe loc, cât timp gândul – şi nu doar al meu – este legat de ce a fost odată Discoteca ’80-’90, Apostolache.
Legat de nişte tineri talentaţi, cu bun-simţ. Apropiat de cineva care, din păcate, nu mai este: Mişu Moisescu!

Apostolache pe portativ. Disco anii ’80-’90. Ca orice poveste adevărată, încă trăieşte…

(Mulţumiri pentru amintirea-foto dlui. Costin Moisescu)