Satul avea reper doar o clopotniţă şi-un cimitir. Nu şi biserică. Primar, vice şi consilier local un singur om – clopotarul. Iar într-o zi s-a auzit „Dang”! Clopotarul a intrat la idei. A luat-o la sănătoasa spre clopotniţă şi… Şi s-a liniştit! Era o muscă care, la rândul ei, de pliciseală, se bătea de-o altă muscă.
Ca să întreţină vie atmosfera, bătea clopotul a mort. Adică, să dea impresia că mai trăia cineva pe-acolo, dar îi sunase ceasul. Dar nu avea cine s-o mai mierlească, nu vă-ntristaţi!.

Deşi era interzis cumulul de funcţii, Clopotarul mai preda şi-ntro şcoală goală. Stătea la catedră, punea o întrebare, apoi fugea în bancă şi răspundea tot el. După aia băga direct într-a doua – adică lua viteză- , şi trecea nota în catalog.Nu ne-ntrebaţi dacă era 10 sau 4, că nu-i frumos să tragem cu ochiul.
Seara, aducea vaca de la păscut.„Nea, boală!”, zicea. Iar vaca era de carton. Cât despre boi şi măgari, puhoi…
Dar nu fiţi trişti, c-aşa-i pe la noi!

Într-o zi, pe clopotar l-au apucat fierbinţelile, frisoanele…. A venit SMURD-ul şi i-a zis că-i caz de internare.„Nici mort!”, a zis clopotarul. Starea i s-a agravat. Tuşea de trezea tot satul – adică pe el -, până la urmă, a murit.
Cine i-a ţinut lumânarea? Ce întrebare! Tot el! Cine i-a tras clopotul, cine i-a săpat groapa, cine l-a îngropat? Hai, că sunteţi culmea! El, cine altcineva?Cine l-a plâns? Râul, ramul…

Şi ochii bătrânilor din satele vecine. Din ce în ce mai triste şi mai puţine!