Satul avea reper doar un cimitir și-o clopotniţă. Biserică nu, că era-n zadar. Primar, vice și locuitori erau un singur om – clopotarul.
Într-o zi, s-a auzit: „Dang”! Clopotarul a intrat la idei. A luat-o la sănătoasa spre clopotniţă şi s-a liniştit! Era o muscă și, la rândul ei, se bătea, de plictiseală, de-o altă muscă.

Ca să întreţină – vezi Doamne! – vie atmosfera, bătea clopotul a mort. Adică, să creadă lumea de prin alte sate că mai trăia cineva pe-acolo, dar îi sunase ceasul.
Deși era interzis cumulul de funcții, Clopotarul mai preda şi la şcoală. Stătea la catedră, punea o întrebare, apoi fugea în bancă şi răspundea tot el. După aia-și trecea nota în catalog. Nu ne-ntrebaţi de era 4 sau 10, că nu-i legal să facem publice declarațiile din documente clasificate.
(Bacul l-avea, dacă tot vă roade curiozitatea.)
Seara, aducea vaca de la păscut. Iar vaca era de carton. În rest, măgari și boi de care nu ducem lipsă, firește.
Iar asta era marea tristețe a Clopotarului.

Într-o zi, pe clopotar l-au apucat fierbinţelile, frisoanele, aiurelile. A sunat la „112”. A venit SMURD-ul şi i-a zis că-i caz de internare. „Nici mort!”, a zis pacientul. Şi-avea dreptate. Păi, cine să aibă grijă de animale? Și cine să sufere pentru ele.
(Era să zicem „Și cine să le voteze?”, dar considerați că n-am făcut-o!)
A dat deci semnătură electronică la rubrica „Bolnavul refuză să fie internat”. Starea i s-a agravat. Tuşea de trezea tot satul – adică pe el -, iar până la urmă, a murit.
Cine i-a ţinut lumânarea? Ce întrebare! Tot el! Cine i-a tras clopotul, cine i-a săpat groapa, cine l-a îngropat? Sunt indecente întrebările astea, zău aşa!
Cine l-a plâns? Asta vă spunem: Râul, ramul…

Şi ochii bătrânilor din satele vecine. Din ce în ce mai triste şi mai puţine!