Avea în jur de 30 de ani, era văduvă și îmbrăcată prost. Nu era nici sexy ca Madame Bovary, și nici precum „La femme de trente ans”, a lui Balzac.
Noi, copii săraci și sceptici ai plebei mai mult sau mai puţin proletare din anii `80, râvneam la ea. Aveam 24 de ani, dar ce conta?
Nicicând nu o zărisem prin saloane, prin cafenele, prin vreun coafor și nici măcar de partea cealaltă a străzii, în lumea paralelă – cochetă siluetă așteptând la semafor. Nu, femeia râvnită stătea-ntrun colţ de Anticariat.
Și amândoi o doream mai aprig decât nu-și dorea Labiș să vină „frumoasa jertfă a pădurii mele”. Că deh, eram studenţi pe la Brașov, la Silvicultură…
La prima pauză, am lut-o la goană. Am uitat de viciul clasic – fumatul de ţigară – și alergam ca doi nebuni după ea. Pe străzile înguste din Brașov, suflete rebele pe străzi paralele ale anilor ’80. El, rivalul meu, pe Diaconu Coresi, eu pe Strada Lungă. Am ajuns primul și i-am cerut mâna domnișoarei. A acceptat. Am luat-o de pe raft cu emoţie.
– „Femeia nisipurilor” mă cheamă.
– Sărut-mâna! , a mormăit ursuz necioplitul din mine, la gândul că am dat șapte lei pe ea, rupându-mi de la gură halba de bere de la cârciuma numită studenţește „Groapă”.
N-am superstiţii de Ev Mediu, dar rămân la ideea că această femeie a schimbat pentru totdeauna destinele a doi bărbaţi. (Deși, corect ar fi să spun că amândoi am făcut parte din generaţiile cu nostalgiile uitate în anticariate).
Cartea doamnă-domnișoară a devenit (iertaţi-mi fetișismul!) obsesia mea. Am citit-o o dată, de două ori. Poate chiar și-a noua oară. Nu știam că ea avea să-mi devină „Femeia nisipurilor” – ţară.
Am zis, nu cred în superstiţii, în ghicitul în palmă și alte prostii, dar asta a fost șansa colegului meu: să o rateze pe văduva – ţară „Femeia Nisipurilor”, care trăiește azi în Ţara Soarelui Apune. Eu, m-am afundat în Groapă, alături de ea, femeia – carte a studenţiei mele. (Chit că, repet, sper că fac parte din generaţia cu nostalgiile uitate în anticariate). El, care păcătuise râvnind la femeia altuia – se cade să-i dau numele, Adrian Laza (în foto, mai jos, dinadins…) a ajuns pe Himalaya.
Firește, femeia gropii și-a nisipurilor îmi intră acum în ochi, în urechi. Mă scoate din minţi și presimt că de-o apucă dracii, mă-ngroapă de viu. Dar, con – vieţuiesc cu ea. Dar, supra – vieţuiesc în ea.
În Groapă, nu sus, acolo, pe Himalaya…
(Da, știu, e cazul să repet a trei oară, spre a mă lepăda de ce-i mai rău: Sper că fac și eu parte din generaţia cu nostalgiile uitate prin anticariate).
„Nu știu să zbor, dar am știut cândva” este consolarea mea în nopţile de insomnii, când „Femeia Nisipurilor” – Harta pusă pe jar a ţării mele – sfârâie sau, după caz, grohăie pe social media, la televizor, peste tot…
Că viitorul sună bine, deci, naţie, somn ușor !
Adrian Laza, e frumos răsăritul de soare pe Muntele Ucigaş din Hymalaia?
Că-ţi povestesc şi eu cum, încet, încet, parcă apune ţara…
