Să facem prezentările: Eu sunt arondat Secţiei de votare numărul 666. Mi se spune Icar. E drept, un nume mai rar prin părţile astea. Cine sunteţi voi? Târâtoare-vieţuitoare acolo, sus, în sferele cereşti. Şerpi crescuţi la sânul unui neam. Sau al altuia!
Da, sunt un Icar, în varianta românească, care nu moare odată de amăgirea zborului şi aripile topite de rânjetul soarelui vostru cu dinţi.
Cândva, şi nu o dată, şi nu de două ori, mi-a fost milă, de voi când vă târaţi aici, pe pământ, cerşind votul meu. Iar martor îmi este Dumnezeu că nu v-am dat cu sapa-n cap. Ştiţi doar cum se zice: este păcat să omori o vieţuitoare, indiferent cât este ea de hâdă sau perfidă. Fie ea şarpe ieşit la drumul mare, fie ea târâtoare crescută la sânul unui neam.

Dar, recunosc, eram cam naiv atunci. Ca să nu zic prost! Şi încă sunt. Şi nu doar eu, ci milioane de Icari ai acestui pământ blestemat. Blestemat de voi!
Ce rost are, acum, să-mi plâng de milă şi mie, şi Icarilor cu aripi frânte de nesimţirea voastră? Sau – asta da oroare! – să vă mulţumesc pentru, o, vai!, mărinimia voastră de a fi lăsat să zboare din ţară românii cu miile. Sau milioanele! Că în cretinătatea voastră atât ştiţi: să ascultaţi „N-au valoare sutele, deci nici milioanele de români care-au plecat din ţară!”.
Care-au „zburat” cu-o aripă frântă şi sângerândă de scârba voastră. Dar, ce nu ştiţi voi, e că noi putem privi stelele. Putem vedea şi aştri căzători. Avem şi sentimente, fiindcă se zice că în momentul ăla, cineva trece în lumea celor drepţi. Că moare, deci.

Dar ce vă pasă vouă, târâtoare de sus? De ce v-ar păsa că România îşi dă ultima suflare? De ce aţi avea sentimente, târâtoare căţărate acolo, sus, unde nimeni nu vă iubeşte? Poate, doar voi între voi!
În schimb, noi? Noi putem călători chiar prin galaxii. Prin Calea Lactee, de exemplu. Eu – şi, aidoma mie, şi alţi Icari ai României – ne regăsim în Carul Mare şi în Carul mic. Iar voi, în ce vă oglindiţi ? În ură şi-n nemernicii. În nimic. Fiindcă nimic aţi fost, nimicuri veţi fi. Şi asta nu doar ieri, doar azi, ci şi mâine, şi poimâine şi la plus infinit.

Da, la plus infinit ! Fiindcă aroganţa şi nemernicia voastră sunt fără limite. De-aia o spun că eu, Icarul acestei ţări – şi, repet, alţii ca mine – nu mai fac parte din acest loc. Ci, mai degrabă, din Calea Lactee. Ea e colorată în roşu, galben şi albastru. Şi nu-şi schimbă niciodată culorile, precum cameleonismul vostru.
Poate vreţi să ştiţi şi ce limbă vorbesc Icarii acestui neam. Limba română?
Nu, Limba Lactee română. În ea ne înţelegem. În ea ne regăsim, în ea spunem prima dată Mama, Tata, Ţara. Limba Lactee română este un „ceva” pe care niciodată nu-l veţi înţelege.
Noi, Icarii de jos, voi – târâtoarele de sus…