Ploieşti – Băicoi – DN1 şi-napoi. „Cristos” a fost cu noi!

Numărasem fix 5134 de oi. Degeaba. Nu mă prindea somnul. Tocmai d-aia noi (eu şi bicicleta, că are suflet şi ea, ce ştiţi voi?!?) am luat-o la sănătoasa.
Ora 00.07 a dimineţii de azi, încă 4 septembrie. Pun „Strava” să-mi înregistreze performanţa. Şi gata: „Fac praf” – cum se zice în jargon, până la Canton, intrarea în Băicoi.
Ajung la locul ştiut numai de mine, unde-mi trag sufletul.
A, că uitam: m-au trecut fiorii, ca de fiecare dată, prin pădurea de la Păuleşti. Mă rugam cu cerul şi pământul să treacă vreo maşină de orice fel – chiar de deszăpezire – pe lângă mine. Că ştiţi, frica de urs, de mistreţ sau alte dihănii te seacă la lingurică.
Au trecut. Trei la număr. Mai că-mi venea să le zic şoferilor că le plătesc poliţele RCA, în semn de recunoştinţă. Da’ mi-a trecut tentativa de filantropie.

La locul ştiut – după Canton, intrarea în Ţintea – să-mi sară inima, nu alta. Nu găsesc din prima-n rucsac ceva de aprins. Un chibrit sau amnar, acolo. Litorsalul, ciocolata, tonotilul, da! Stimulente de efort, în caz că rămân lat. N-a fost cazul.
Mai să strig „Evrika!” când am găsit bricheta, dar a făcut-o altcineva înaintea a mea.
Iar în caz că nu ştiţi – sau şi mai rău, nu fumaţi! – aflaţi: cele mai bune ţigări sunt alea de după examene şi după efort.
N-apuc să mă bucur de viciul meu, c-aud:
Cristos e cu voi!
Să fac infarct, nu alta! Văd pe unul că se-apropie de mine şi vrea să-mi dea o Biblie. Era cam 01.30. Noaptea!
Îl refuz politicos. El insistă, eu intru la idei. Îmi strâng catrafusele-n grabă şi pe-aici ţi-e pedalatul.
Urc coasta aia afurisită spre Băicoi, ajung în vârf şi dau să-mi fac ordine-n rucsac. Nu în cap! Altă belea: telefonul mobil, Sufletul lui Avram Iancu!, că nu era!
Era clar că-l uitasem acolo unde Cristos – sau cine-o fi fost – mi-a zis că-i cu noi. La mine şi la bicicletă s-a referit, desigur!
Bag înapoi şi asta, da minune: îl găsesc pe iarbă. De telefon zic, nu de Iisus.
(Doamne, iartă-mă!)

Gloaba de bicicletă scârţâie, că aia bună e pusă la naftalină (adică-i defectă), scap şi de palpitaţii.
Descopăr şi-a treia casă de pariuri din oraş – nu îi dau numele decât dacă mă sponsorizează -, deci alt motiv de bucurie în noaptea pustie.
Se zăreşte „Vulcanizarea” la care lucrează un mare meseriaş: ori de câte ori m-am dus la el să-mi umfle camerele, n-a vrut să-mi ia niciun ban.
Promit că-i duc o bere, două. Mâine, poimâine, nu ştiu!
Cimitirul „Linişte Sfântă”. Mă bate un gând eretic, dar atât. Ideea era să intru cu bicicleta pe alei. „Şi orice a greşit el cu vorba, faptul sau cu gândul, iartă-l!”
Şi sper că m-a iertat. Dumnezeu, nu tembelul care s-a dat drept Cristos.

„Dacă te uiţi prea mult la abis, şi abisul se uită la tine”. Îmi place expresia asta. Iar eu visam, de ceva vreme pedalez pe DN1. Noaptea!
Şi nu ştiu cum, mă trezesc cu maşinile făcând „Vrrrrum!” pe lângă mine!
DN1 mă chemase, puteam să fiu nepoliticos după ce refuzasem Biblia căpcăunului ăla? Nu!
Aşa se face c-am realizat şi-acest acest mic record personal: DN1, pe bicicletă, noaptea!
Oftica mea? Că „Strava” – vedeţi jos, în galerie, apar doar 42 de kilometri şi ceva – nu mi-a înregistrat tot traseul.
Consolarea? Şi mâine, la ora 00.00 începe o nouă noapte.
Doamne-ajută să nu mai aud şoapte de genul: „Cristos e cu voi!”.