Camerele de supraveghere din staţia metroului parizian Alesia au aţipit. Ultimul metrou a trecut. Aprind un Gauloises blondes şi trag fumul în piept, precum ultima ţigară a condamnatului la moarte. În mână ţin radiografia unei fete. Ştiu, mă consideraţi nebun, dar poate că reprezintă scheletul unei domnişoare din „Muntele Vrăjit”. Sau poate al unei ţări.
O cameră de supraveghere, care băuse cam multă cafea şi n-aţipea, se uită urât. Fumez, iar obiceiul ăsta nu cadrează nici măcar cu subteranele pariziene, darămite într-o staţie Paris: Alesia !

Am judecat-o greşit. Îmi face cu ochiul, complice. Vorbeşte româneşte:
– Stai liniştit! Ştiu şi eu ce-nseamnă să fii străin. Străin în ţara ta, nu aici, în Franţa.
Radiografia fetei – scuzaţi, a Alesiei, pardon, a României – o scap pe peron.
M-aplec, dar mai sprintenă este o demoazelă.
Se-aşază lângă mine, fără să ia seama la stânjeneala mea. Dau să mă mut… Are deja capul pe umărul meu. Aţipeşte. Radiografia României – schelet este la ea în mâini.
După 30 de ani – ştiţi, pe la Paris, timpul trece precum un vis – se trezeşte. Mă-ntreabă: „Scheletul este al iubitei tale”?
– Oh, da, răspund, ca să nu las loc de vreo interpretare… N-am verigheta la mână fiindcă, aşa cum vezi, sunt slăbit. Şi-mi cade printre şine!

Aprind altă ţigară.
– Îmi dai şi mie un fum?” întrebă absentă, după ce se prezintă: „Je m’appelle Alesia. La fel ca staţia”.
Politicos, îi ofer tot pachetul, dar ea mă-ntreabă din priviri: „Pardon?!?” Şi-apoi vorbeşte:
– Nu vreau ţigară. Vreau fumul expirat din plămânii tăi să îl inspir şi eu.
„Este nebună!”, îmi zisei.
Camera de vedere îmi şopteşte:
– Nu e nebună, e din România. Şi vă ştie obiceiurile. Cum foştii deţinuţi ai voştri făceau poştă o ţigară, trecând fumul de chiştoace din gură-n gură, tot aşa, şi-acum duceţi speranţa că mâine va fi mai bine. Cum ar fi promisiunea că va creşte nivelul de trai, speranţa de viaţă, bla, bla!

Se crapă de zi în Franţa, e întuneric încă-n România. Alesia trebuie să plece cu primul metrou. Mă roagă să-i mai las un minut radiografia şi scoate din poşetă rujul, rimelul. Se uită la oglindă. Adică la radiografia – schelet. Se recunoaşte în ea, râde tembel şi se transformă într-o babă stafidită.
Camera de vederi, amabilă cu ceva timp înainte, ţipă la mine:
– Aruncă ţigara şi-ntoarce-te de unde-ai venit!

Eu, cerşetorul de la capătul Occidentului, care speram într-o ţară frumoasă ca Alesia, mă-ntorc acasă. Îmi pun verigheta condamnaţilor pe deget.
Radiografia este CV-ul ţării mele cu unghii murdare de pământ. Încă trăiesc. Dar cu Alesia în gând.
Plângând după ea, visând la o altă Românie.
Nu asta!