„Fiecare dintre noi își duce, pe lângă cruce, și propria amintire-casă. Sau mai multe. Sunt case cu regrete, cu zbuciumuri de suflete. Cu iubiri! Sunt cufere ce țin între zidurile lor amintiri”, mă plictisește cu vorbe cineva.
Eram în vizită la Muzeul „Astra” – Sibiu. Poate sunt și-acum. Cine știe? Omul a dispărut din peisaj. Am stat un pic pe gânduri. Doar un pic: Case-cufere cu amintiri. Case și cruci pe care le ducem fiecare, în ultimă instanță. Vrem, nu vrem!
Dar crucile-cruci, unde sunt? Sau bisericile? Stau ascunse în umbra care trasează o graniță între ele și casă?
Precum între ce suntem azi și ce vom fi, mâine, doar amintire?
„Și ne dă nouă pâinea cea de toate zilele!”, aud pe cineva murmurând. M-am dus să văd cine și unde își spune frântura de rugăciune. Era într-o bisericuță.
Stânjenit, acel cineva s-a oprit. Doar icoanele mă mustrau din priviri:
„Să întrerupi un om care se roagă e păcat. Se frâng zborurile, mor păsările, iar casele…”.
Fug, fiindcă nu vreau să știu zbuciumul caselor goale.
– Ești laș! De ce fugi? Bucură-te pentru că porți pe umerii tăi regrete!
– Și dacă nu pot? Și dacă-s prea grele? Și dacă-s doar un om?
Cine ești tu?, îl întreb eu, cel de mâine, pe cel de azi.
– Poate trestia gânditoare a lui Pascal. Poate din toți ai mei câte puțin. Sau mai mult!
„Veșnicia s-a născut la sat” ? Ok! Dar eu prefer: o casă cufăr-amintire- veșnicie! De ea voi rezema toată speranțele lumii ăsteia. Dar mai întâi pe-a mea, că-s egoist. Deci, sunt om!
„Și ne dă nouă amintirea vieții lui…
Și ne dă nouă toate regretele pe care le-a avut…
Și împărtășește-ne nouă toate amintirile,
Zbuciumurile și iubirile lui, zi-ni-le!”.
(Ea, casa, va rosti rugăciunea)
Iar un altcineva îl va întrerupe. Nu voi mai fi eu acela. Doar icoanele îl vor mustra din priviri.
Ele vor fi aceleași, mereu.
La fel și casele…
(Fotografiile sunt făcute la Muzeul „Astra” din Sibiu. Gândurile, ale mele!


