Tolstoi venise cu mare alai pe la noi. Crai, cum îl știa lumea toată, se lăuda că ițele războiului le furase după ce-o vrăjise pe Penelopa, plictisită să-l tot aștepte pe Ulise. Mândru de ispravă, își răsucea mustața și zâmbea la o codană. Lumea își dădea coate și comenta.
În fine, de-ale lui…
Când l-a ridicat pe picioare – de război zic – tot satul se strânsese să vadă minunăția. Lipsea doar Ahile, unul mai șchiop, care taman în ziua aia o mierlise. Iar lumea, la vestea asta, a zis: „Odihnească-se în Pace!”.

Tanti Sica Boiangerița era-n linia-ntâi; venise să vadă dihania și s-o pornească. Avea și ceva studii în branșă – studiase pianul și franceza, ca fi’sa lu Guica, din Moromeții -, dar atunci nu era ca-n ziua de azi, când scrii în CV că știi super ok limba engleză și pornești în viață cu un avantaj. Deci n-a pornit ea prima războiul în sat la noi, ci mamaie.
Și era o chestie de mândrie la vremea de atunci; de fapt, două: prima – să ai onoarea să fii nepotul cuiva căzut pe front – bunicul, deci soţul lu’ mamaie o pățise – și să fii pionier în satul tău, ţesând la război.
Ceva gen primul om în spațiu – Gagarin. Iar Laica, ţinându-i de urât!
Asta ne-a zis-o Lev Tolstoi, iar eu am zis „Odihnească-se în Pace!”. Cu gândul la bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată. Și poate tocmai d-aia îmi este atât de aproape…

Cam tristă atmosfera… Distribui, din plictiseală, câte-un Tik-Tok, până mă-ntrerupe Thomas Mann. Și-mi zice: hai să-ți arăt „Muntele Vrăjit!”. Gâfâi, fiindcă panta e mare și eu intrasem în pielea personajului principal, deci fumam. Când mă opresc să-mi trag sufletul, neamțul îmi zice: „Tastează Esc pentru a putea continua!”.
N-am făcut-o și probabil ăsta a fost și motivul pentru care toată vița am rămas la poalele muntelui. Fumând și gândindu-mă, vorba lui Marin Sorescu, „la niște idealuri și mai grozave”. Care or fi alea, nu știu!

Mă prinde din urmă Camus. Îmi spune că și-a îngropat mama. Eu zic „Odihnească-se în pace!”, el îmi zice că se grăbește să termine romanul „Străinul”.
Cu el eram prieten de pe vremea când jucam amândoi fotbal la USM Alger. Bine, mai mult lustruiam banca de rezerve, dar Albert nu a vrut niciodată să recunoască în fața camerelor de luat vederi chestia asta.
Cu timpul, el s-a transferat prin Franța. Aud că a luat Premiul Nobel și-l urăsc.
Și ce prieteni eram „când cu Ciuma lui Caragea” se răspândeau algerienii prin Franța, iar sătenii porneau războiul adus de Tolstoi.


Chestia este că rusul ăsta a promis că va băga şi cale ferată prin sat. Doar că are nevoie de o Anna Karenina. Păi, ce scriam mai sus? Şi de ce-şi dădeau coate sătenii, şuşotind că-i mare crai?
Dar nu asta contează. Fiindcă, vorba aia, să arunce primul cu piatra cine-i făr’ de păcat.
Sfatul l-am primit de la Dostoievski, care la rândul lui, luase calea bisericii.
Mi-a trimis chiar o carte pe care nu o voi deschide niciodată: „Amintiri din casa morţilor”.
Citesc în schimb un pomelnic şi zic „Odihnească-se în Pace!”.

Suveica de la război stă nemişcată. Zici că-i mouse-ul de calculator, dar n-are baterii. Urc la biserică, lângă ea – şcoala.
Tovarăşa învăţătoare de atunci îmi spune că va veni vremea când nu Caragiale, ci Zaharia Stancu va fi mai smart ca oricând. Adică mai actual, din câte am înţeles eu. Şi că va mai fi un timp în care Pacea va deveni substantiv propriu.
Am râs atunci. Acum citesc: „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă/ Nu mai cunoaştem drumul către casă/ Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă mare/ Unde-i cărarea, doamna-nvăţătoare”.

Război şi odihnească -se în Pace vremurile de altădată!

(Foto, Gabi Mihalache, Muzeul Mănăstirii Apostolache – Prahova)

Fiindcă azi este ziua lor, a celor care ne-au crescut şi ne-au învăţat să cântărim: „Ce e rău şi ce e bine”… Pentru că 1 octombrie înseamnă Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice…. Fiindcă dumnealor – şi nu ei! – rămân veşnic tineri în sufletele noastre…
Pentru toate acestea şi încă multe nerostite, azi, poliţiştii, jandarmii şi pompierii prahoveni au onorat pe unul dintre oamenii de valoare ai  Prahovei – învățătorul Victor Dumitru, în vârstă de 70 de ani -, omul care o jumătate de secol din viaţă şi-a dedicat-o educației și formării a zeci de generații de elevi din comuna Seciu.
Iar într-o informare comună a celor trei instituţii mai sus-menţionate (IPJ, ISU şi IJJ Prahova) stau scrise, aceste cuvinte: „Ne-a întâmpinat la casa sa din Boldești cu vioara în mână, zâmbet cald și o energie molipsitoare, semn al pasiunii și al sufletului frumos pe care le-a pus, de-a lungul timpului, în slujba comunității.

Victor Dumitru este întruchiparea «Domnului Trandafir» al vremurilor moderne. A format zeci de generații, a deschis ușa cunoașterii pentru sute de copii din mediu rural, unii dintre ei fiind în prezent oameni cu o carieră de succes. Dincolo de citit și socotit, dascălul i-a îmbrăcat și încălțat pe copiii înfrigurați și murdari, i-a hrănit pe cei flămânzi și i-a ghidat pe cei care păreau fără potențial intelectual să-și descopere și să-și dezvolte abilitățile. A transformat școala într-un loc al omeniei, pe copii i-a tratat în mod egal și n-a lăsat vreodată ca Sărbătorile să treacă fără ca elevii lui să-l aibă aproape pe Moș Crăciun.   (…)

Conștient că mare parte dintre copii aveau să rămână în mediul rural,  Victor Dumitru a folosit, de-a lungul anilor, o bucată de pământ de lângă şcoală unde, în fiecare primăvară, a pus sămânţă sau răsaduri de ceapă, roşii, cartofi, porumb etc., astfel încât să fie sigur că cei mici văd practic ce vor avea de făcut peste ani pentru a-și asigura hrana de zi cu zi. Cât a fost dascăl, n-a lăsat niciun elev corijent sau repetent. Şi când a fost în impas cu un copil pe care, cu toate eforturile, nu reuşea să-l salte la media 5, s-a gândit la șocul psihologic pe care acel elev l-ar fi avut dacă s-ar fi trezit într-un alt colectiv și cu stigmatul de «repetent». A considerat că îi mai poate acorda o șansă… A lucrat cu toţi, într-o clasă în care a predat simultan, le-a explicat fiecare greşeală făcută şi le-a verificat tuturor temele. (…) 

Pe parcursul anilor, a avut de-a face cu copii săraci fie din cauza situației părinților care nu reușeau să răzbească, fie victime ale unor adulți pentru care munca și interesul față de carte n-au fost niciodată o prioritate. N-a putut lupta să stârpească răul din rădăcină, să-i remodeleze pe cei mari, însă în cazul elevilor săi s-a zbătut cât a putut ca ei să aibă altă șansă. Pentru unii a mers și-n instanță ca să le obțină certificate de naştere. I-a descoperit când făcea recensământul pentru înscrierile la școală şi a făcut tot posibilul ca ei să nu rămână fără identitate și fără dreptul la învățătură. Putea să plece de la Seciu de multă vreme şi de multe ori, putea să se pensioneze mai devreme, dar la școala din satul de pe dealurile prahovene a simţit un mediu curat, cu copii simpli, sinceri şi cu respectul cuvenit cadrului didactic.

Un om, un model, o jumătate de secol în slujba catedrei…

Unii pun câte-o mistrie de mortar la temelia unui podeţ de fier. Alţii taie panglici, inaugurând vreun drumeag forestier. Mulţi au soluţii pentru salvarea unei naţii. Doar aleasa Eufrosina s-a gândit să o resusciteze într-un mod original: mulgând cioara.
Sus-numita, aleasă senatoare, are un CV de invidiat. De exemplu, trecea prin chinurile lui Gheorghe Doja când îl caligrafia pe „a”. Şi zicea „h mic de tipar, H mare de Harţar”. Dar, ce contează?
Important este că aleasa Eufrosina mulgea. Cioara, nu capra, nu vaca!
Într-o zi, ţaţa Lina, femeie cu scaun la cap, făcându-şi de trei ori cruce cu limba, a întrebat: „Ce faci, fa?”

Languros, fătuca şi-a-ntors privirea şi i-a explicat votantei: „Salvez ţara, ce ştii mata?”
Trece şi nea Vasile. Era îmbrăcat în şort, iar pe tricoul lui scria „Messi”. Îl primise amărâtul de la nepot-su’, care lucra în construcţii, prin Franţa. Se cruceşte şi el:
– Fata tatii, ce faci tu?
– Bade, io-s aleasa care salvez ţara. Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala!
A plecat bietul om, bombănind: „Am mai văzut şi io pe câte unul trăgând mâţa de coadă. Da’ să mulgi cioara de pe gard…”. Dar nu conta ce gândea nea Vasile. Nici ce-a votat. Important era următorul fapt: Doamna senator Eufrosina mulgea. Cioara, nu vaca!

Trece şi-un megieş cu un atelaj hipo. Stătea pe capră şi striga: „Vaaaarză aveeeem…. Varză vindeeeem!”. Trage de dârlogi calul – „Ptriuuuuuu!” – şi o interpelează pe salvattore della patria: „Fata tatii, ce faci tu?”.
Cu un mare sictir existenţial, Eufrosina îi dă replica:
„Ia vezi-ţi mata de varza aia. Certificat de provenienţă ai pentru ea? Evazionistule! Din cauza ta merg lucrurile naşpa.”
Bietul om strigă: „Dii, murgule, dii! Du-mă de-aci! Diiii!”

Cândva, „Duios, Anastasia trecea”. Acum, numita Eufrosina, care-n viața ei n-a auzit nici de drama bietei învățătoare Anastasia, nici de-a unei nații, salvează ţara, mulgând cioara. Nu capra, nu vaca! Alţii ca ea o vopsesc, că doar n-or fi mai proști. Doar deputați…
Cândva, poporul ăsta nu dădea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Sau câmp ori dâmb.
Acum, a-nţărcat bălaia!

(Foto: Mariana Dăscălache-Niţică, DTP Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

Noi așa credem: că la Apostolache – Prahova, la început au fost troițele și mai apoi drumurile. Iar dacă la început a fost cuvântul, iar Dumnezeu, era cuvântul, tot așa o carte tipărită poate-nsemna cuvântul Lui.
Drept este că azi noi înțelegem altfel lumea. Adevărat că drumurile au reprezentat, cândva, mai întâi interesele comerciale. Dar la fel de adevărate pot fi și cuvintele: „Orice cale, orice drum – fie el și al Mătăsii – a fost creat pentru a răspândi creștinismul. Iar dacă acesta a ajuns prin oameni sau sub formă de pliculeț de ceai, ce importanță are?”.

La fel și cu cărțile. Cum ar fi „Troiță întru recunoștință”, a scriitoarei Georgeta Costache.
Iar faptul că autoarea, fiică a satului, a bătut drum lung – de la Călărași la Apostolache – pentru a o sfinți la troița ridicată de bunicul său, Vlad Tudor, nu-i puțin lucru!
Calea, Adevărul și Viața, cuprinse între două coperți… Mai multe cuvinte-poezii, prin care sunt cinstiți oamenii locului din Apostolache.
File în care citești smerenia și recunoștința față de cineva care nu mai este. Amintirea vorbelor/sfaturilor în pagină-poezie închinată unuia dintre ctitorii Mănăstirii Apostolache – preotul Alexandru Ion. (mai jos, în galerie)

Mai credem că zecile de cărți – „Troiță întru recunoștință” – reprezintă un fragment din oamenii, locurile și amintirile unei comune.
Și ne mai luăm îngăduința de a spune că Georgeta Costache a scris cartea și în numele locuitorilor din Apostolache!
Ne mai gândim că odată cu sfințirea acesteia de către preotul paroh al Mănăstirii Apostolache – părintele Adrian Gabriel Enescu -, cuvintele „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” sunt sărace. Pentru simplul motiv că „Troiță întru recunoștință” poartă, în afara talentului, și cuvintele zidirii, cât timp banii strânși din vânzarea lor vor fi de folos pentru consolidarea unei biserici-surori din satul Mârlogea. Deci Georgeta Costache a donat 50 de cărți lăcașului de cult, ceea ce te duce cu gândul la cuvintele lui Steinhardt: „Dăruind vei dobândi”.

Iar volumele sfințite și însuflețite parcă de autoare, au luat un alt drum: al Mănăstirii Apostolache. Iar oamenii care-i vor trece pragul vor cumpăra una-două cărți. De la fiecare, după cât îl lasă inima…
Firește, troițele trăiesc cât timp cineva aprinde o lumânare la ele, iar cărțile, o dată ce sunt sfințite. A doua oară, cât amintesc de oamenii locului.
Iar locul în care a avut loc lansarea se numește Apostolache.

Se mai spune că cine citește o carte, mai trăiește o viață. Tot așa, cine o cumpără dă viață amintirilor. Mai apoi, locurilor…
Cât despre troițe, odată uitate, mor. Iar odată cu ele și amintirile.
Nu-i cazul la Apostolache – Prahova.

Acolo unde troițele-cărți luminează amintirile oamenilor.

„Astăzi, 13 septembrie, o zi care părea una obișnuită de lucru s-a transformat, în câteva clipe, într-una dintre cele mai importante misiuni din viața unor oameni în uniformă. În jurul orei 15:10, prin apel la 112, a fost semnalat faptul că o adolescentă de 16 ani se afla în pericol de a-și pune capăt vieții, într-o parcare supraetajată din municipiul Ploiești. La fața locului au ajuns de urgență agenții de poliție Rusoiu Cosmin și Păun Alberto, din cadrul Secției nr. 1 Poliție Ploiești, sprijiniți de plutonier adjutant-șef Rădoi Adrian, din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile „Matei Basarab“ Ploiești. Tânăra se afla pe marginea pervazului, pregătită să facă un pas care i-ar fi curmat viața. În acele momente de tensiune, colegii noștri au găsit puterea și curajul de a acționa. Cu vorbe calde, cu răbdare și cu suflet, au reușit să o facă să ezite.

În acele clipe de luptă contra cronometru, jandarmul din cadrul Grupării Mobile Ploiești a reușit să se apropie discret de tânără, care părea că nu vrea să renunțe la gestul extrem, până când a reușit să o tragă de pe marginea balustradei și să o readucă în zona de siguranță.
«A fost cea mai grea intervenție din viața mea și recunosc că mi-au dat lacrimile la final. Am o fată de vârsta ei și am stat tot timpul cu teama că se va arunca. Cred că aș fi avut toată viața pe conștiință imaginea acestei tragedii. Dar, slavă Domnului, că s-a terminat cu bine», a declarat plutonier adjutant-șef Adrian Rădoi.

Un gest de câteva secunde, dar care a însemnat enorm: o viață salvată.
Echipajul medical sosit ulterior i-a oferit îngrijiri, iar tânăra a fost transportată la spital, unde se află sub supraveghere.
Astăzi, trei colegi nu doar și-au făcut datoria. Astăzi, trei oameni au arătat că, dincolo de uniformă, există inimă, empatie și curaj.
Astăzi, o fată are încă o șansă la viață”.

(Text şi foto, subcomisar de poliţie Laura Antimiu, purtător de cuvânt al IPJ Prahova)