Asta a mea – de bicicletă zic – sau eu al ei (o să vedeţi şi de ce) are câte-o dambla. Când o apucă strechea, o ia la sănătoasa, iar eu, după ea. Zici că e Bisisica lui Niculae!
Diferenţa e doar că eu nu citesc precum, vorba aia, „eroul principal din Moromeţii”. Şi carte, şi film să fiu „pierdut în vise/Ca-ntr-o noapte înstelată”.
Azi „apucata pe două roţi” a luat-o la sănătoasa. Eu, după ea. Cam greu că am o tentativă de discopatie de toată frumuseţea, iar doamna doctor, după ce mi-a descifrat RMN-ul, mi-a dat trimitere la kinetoterpie.
Am vrut să-i spun „Sunt încă tânăr, doamnă, deci nu cred”… Dar avea PIN-ul cardului meu de sănătate, deci am tăcut.
Până la kineto, ajung la mănăstire. Sau cel puţin aşa o întreb pe bicicletă: „La mănăstire, Ofelia?„
Ea prinde viteză, eu simt un junghi în spate. A fost fie de la coloană, fie blestemul lui Shakespeare, că nu l-am citat corect.

La Mănăstirea Turnu (foto mai jos, în galerie) n-am altceva de făcut decât să filozofez. Am vrut să-mi aprind o ţigară precum eroul lui Camus, din „Străinul”. N-am făcut-o din mai multe motive. Fapt pentru care m-am felicitat încă o dată că n-am pretenţii prea mari de la viaţă. De exemplu, să scriu vreo carte.
„Leagăn prins de stele” scrie pe ea. Dar şi legănat de îngeri, aş adăuga. Dar despre ei nu l-am citit pe Pleşu „Despre îngeri”. Sau poate da, dar îmi vine-n cap „Despre frumuseţea uitată a vieţii”.
Iar frumuseţea asta a însemnat pentru mine când mi-au strigat doi nefericiţi, stereo, pe la Târgşorul Vechi: „Bă, vezi că ţi s-a dezumflat lanţul!”.
Sau, şi mai mişto când am ieşit pe DN, spre Stănceşti, şi m-a claxonat unul lugubru de ziceai că vrea să mă exproprieze de bicicletă pentru cauza lui nobilă de a ocupa tot asfaltul. Sau să meargă cu maşina de-a latul, mai ştii?
În fine, câte motoare atâtea obiceiuri.
Iar de regulă, mă-nţeleg (în sensul că ei sunt ok) cu tiriştii şi motociclişti. Pe ultimii mai că i-aş adopta când îmi fac semnul ăla, specific fanilor rock şi mă simt de parcă mi-a dat Kirk Hammet, de la Metallica, chitara lui.

Hai-huia bicicletă mă poartă pe lângă fostele lanuri de rapiţă. Mai să plângă, nu alta. Ştiţi, e cam sensibilă primăvara la orice floare, buruină, trifoi cu patru sau zero foi.
De-ale ei, că doar am zis că-i într-o dungă.
Mă bucur când face calea-ntoarsă spre Ploieşti. Ba, îmi vine să o duc în cârcă, după ce mă trage într-un magazinaş. Săraca fată tresare când mă vede. Iau ceva apă şi pliculeţe de nes.
Fentez un poliţist care luase în cătare şoferii şi tai linia continuă (e şi ăsta un viciu, în caz că nu ştiaţi) şi-ajung de la Strejicu la Blaga!

Strava – care îmi face fiţe ori de câte ori fac foto – nu mai măsoară distanţa. Telefonul, la care ascult de regulă Metallica sau Rammstein, începe să-mi vorbească: „Să nu striveşti corola de minuni a lumii!”. Tac! Continuă: „Să nu ucizi!”
N-am făcut-o, ca eroul lui Camus, despre care v-am zis la început.
„Să nu ucizi cu mintea tainele ce le-ntâlneşti în cale. Astea sunt globule roşii”.
Era câmpul de maci. Erau mai multe flori, iar eu, biet grădinar de la marginea vieţii, am rămas mut.
Doar mă gândesc de ce nu sunt doar maci pe morminte. „Dar ce-i neînţeles, se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei”.

Iar Janis Joplins cântă doar pentru mine:”Cry, baby, după „frumuseţea uitată a vieţii”! Dar să nu te vadă lumea…