Vine, vine, priiimăvara/Înflorește iaaar vrăjeala!

Există momente în care anumite obiecte sunt purtătoare de sentimente. Cum ar fi sfoara. Oareșcum sinonimă cu funia, vibrează mai ceva ca firele de înaltă tensiune când tună și fulgeră.
Numita sfoară face să se-mbujoreze oamenii, deci să aibă emoții. Ceea ce nu-i de ici, de colea.
E de la capătul ei, unde stă un candidat, că doar n-om vorbi acum despre frânghia din casa spânzuratului. Sau poate om zice ceva, dar mai  târziu. 

Fază când sfoara a făcut să-ncremenească-n zbor cioara: 
Zilele trecute, s-a dat veste că vine Cărtărescu prin  sătucul „Vai-de-ei”. Oamenii locului, aflați la pândă să ginească o urzică plăpândă, n-au dat prea multă importanță evenimentului. Că, vorba aia, ce mare scofală? 
Altfel a stat însă treaba când tot în localitatea împricinată s-a dat de știre că la căminul cultural vine un candidat; ciopor de oameni s-au adunat, ciorba pe foc gospodinele-au uitat… Că, na! Evenimentul era demn de consemnat  în monografia sătucului. 
Deci, și sfoara asta depinde de cine-i trasă. Și cum! Că pe cine, ne e cam jenă să spunem.

Această sfoară-șerpoaică e purtătoare de sentimente, cum ziceam. Dar nu sâsâie, cum ar crede unii, ci scoate un susur pe care unii oameni răi îl numesc gargară. 
În schimb, cei de bună credință, adică visătorii care mai cred că se va face bine țara asta – deci se va numi „Ferice de ea” – aud vrăjeala ca pe o muzică de Vivaldi, ca să dăm un exemplu fără să-l supărăm pe Schubert, că nu el a scris compus „Anotimpurile”.
Deci în astă primăvară, în afară de campania de-mpăduriri și selfiurile de rigoare, avem de-a face cu o alta și mai dihai: „Sfoara și vrăjeala”.
La un capăt al ei, oameni deștepți, ce s-o mai cotim. La celălalt, și mai destupați la minte. Deși, după ce s-o strânge lațul, singuri își vor da pumni în cap, chirăind: „Proști am fost că l-am votat!„.
Cât despre sfoara-mpletită și groasă, ea se numește funie și locuiește în casa spânzuratei. La capătul de jos, atârnă țara.

Vine, vine priiimăvara/Înflorește iaaar vrăjeala!