Așa a fost, așa va fi mereu: bisericile sunt și vor fi raiuri suspendate pe pământ. Iar timpul nu schimbă nimic din ceea ce e sfânt în viața la țară. E drept, azi, bătrânilor nu le mai tremură mâna cu bănuții puși în batistă. Poate doar atunci când pun mâna streașină la ochi, doar-doar or vedea în zare vreun fiu „rătăcit” în căutare de un trai mai bun.
Tocmai de aceea gândul la smerenia unor pământeni ne este adus de o postare a Parohiei Valea Cricovului (comuna Apostolache) – Prahova. „Iubiți credincioși! S-a afișat și cea de a doua placă comemorativă și ultima cu cei care au contribuit cu 2500 lei pentru restaurarea bisericii, avem și listele cu cei care au contribuit după puterea lor financiară: «așa cum a contribuit și femeia sărmană care și-a dat cei doi bănuți pentru Templu, poate toată averea ei», cum scrie în Scriptură și apreciată de Mântuitorul în pilda Lui. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit financiar pentru restaurarea bisericii din Valea Cricovului și la finalizarea acesteia.

„Poate toată averea ei”, a acelei femei sărmane… Poate toată povara adunată pe umerii din ce în ce mai fragili ai oamenilor care au mai rămas să păstreze veșnicia acelor locuri.
Și probabil că nimic nu s-a schimbat de pe vremea când în bisericile de pe Valea Cricovului, lumânările din policandru erau stinse cu ceva care semăna cu o prăjină. Mătăniile sunt aceleași, semnul crucii la fel. 
Sigur este că era la vremea când  nici curentul electric nu catadicsea să treacă de ultimul stâlp, acesta fiind într-un sat cu nume predestinat Priseaca, în bisericile de pe Valea Cricovului fumegau lumânări.
Valea Cricovului – Apostolache – Mârlogea – Sângeru – Mireș – Lapoș…
Și se spunea, cum de altfel se mai zice și acum, că atunci când sufli într-o lumânare, stingi o viață. Iar dacă o prinzi între degete, strivești «corola de lumini a lumii».  Superstiții!
Superstiții nevinovate transformate, mai degrabă în tradiții. Iar acestea din urmă nu au păcate, nu sunt condamnate la pieire, cât timp semnul crucii a rămas același. 
La fel de adevărat, deci nimic nu s-a schimbat și nu se va schimba – e că mulți  dintre cei care luau în zi de duminică calea bisericii, acolo odihnesc. Fiindcă drumul acela este, nu-i așa, cinstite fețe Bisericești, Calea, Adevărul și Viața…
Iar sunetul acela de clopote e același. De cât timp, nu întrebați! Nu de alta, dar pe Valea Cricovului, poate că ele, clopotele,  au apărut  odată cu Facerea Lumii.

Acesta este, probabil, răspunsul la nedumerirea lui Nichita Stănescu «La început a fost cuvântul. Care a fost acela, nimeni nu știe».
Sau un altul: La început au vorbit clopotele, iar mai apoi oamenii au spus «Tatăl Nostru». Sau «Crezul». 
Poate, fiindcă «nimeni nu știe»”… Și e mai bine așa!  
E mai bine pentru că acolo, lângă și pe drumul dintre biserici este o taină. Și-o veșnică trăire în nădejde și-n nemurire. Nu de alta, dar cine se gândește, purtând în mâini „O făclie de Paște”, că-i muritor? Nimeni, că-i Învierea.   
Că nu degeaba spune preotul „la vremea ceea”. Iar noi nu știm dacă sunt timpurile de azi sau cele din urmă cu sute, mii de ani. Poate că răspunsul este chiar clipa-respirație când bate toaca. 
Poate fi momentul în care unii dintre noi plecăm așa, fără să anunțăm pe nimeni.
Discreți, cum am venit pe lume prin dispensare comunale. 

Bisericile – și nu numai de pe Valea Cricovului – sunt raiuri suspendate pe pământ.
Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova, sunt oameni care din puținii lor bănuți, cu ultima lor respirație, cu mâna streașină la ochi, țin viața la țară în matca ei firească.
E ceva soft, în toată această rezistență, e un ceva ce nu se poate explica.
Poate doar crezând că-i așa și nicidecum altcumva:
Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova. Și-n toată țara.

(Foto, Parohia Valea Cricovului)