Deci, nu te supăra pe noi! Uneori, dacă asta te consolează, ni s-a dus vestea: „Homo homini lupus est”. Şi nu la mijloc de codru des. În viaţa de zi cu zi!
Maestre „Canis Lupus”, nu te uita la noi cu ochi străini şi goi! Şi tu ai conştiinţa încărcată, deci, oarecum, suntem chit.
Care-i diferența dintre tine şi oameni?
Păi, tu omori când ţi-e foame. Noi, din senin, aşa! Fiindcă ne credem buricul pământului, d-aia.
Vezi tu, „maestre al pădurilor”, cum pe bună dreptate ți se spune, un detaliu fascinant în CV-ul tău e că te deplasezi la trap, iar ghearele tale se imprimă mai adânc în sol decât ale unui câine.
Iar, noi suntem câteodată – să ne ierți substantivul comun! – javre!

„Vânând noi petrecem o viață ferice”…
Dar nu neapărat pe tine, să ne-nțelegem! Țintim averi, funcții, măriri… Călcăm pe cadavre la o adică. Strivind „și flori, și buze, și morminte”. N-avem scrupule, carevasăzică!
Vezi, tu, iarna, „lupoaicele extazului ne pradă”. Iar astea sunt – rămâne între noi, ok? – amantele, sire!
Iar la o adică, „Maestre al pădurii”, lecții despre ce-nseamnă „să fii om întreg” putem lua de la tine.
Fiindcă tăcerea ta, de la Muzeul Cinegetic Posada, face mai mult decât niște biete cuvinte rostogolite.

„Maestre, vânând noi petrecem o viață ferice”… Ochind, cum ziceam, averi, și funcții, și măriri.
Am auzit despre tine multe. Cred că erai și tu acolo unde „lupii suflă-n focul stânelor pustii”. Sau al sufletelor…
De ce nu ne-ai spus atunci: Ce păcat că totuși nu e viața voastră!
Acum, am înțeles asta. Dar prea târziu!
E ceasul când cornul încă mai sună, „însă foarte puțin”.