Şi azi, 8 septembrie, de Stămăria Mică, mama s-a uitat cu milă la mine. Nici acum nu-nvăţasem că se spune corect septembrie. Ziceam sectembrie…
Tata mă mustră din priviri: „Tot mai fumezi?”.
I-am făcut semn să vorbească mai încet şi să schimbe subiectul. Auzea mama, care ştia că  băiatul ei e cuminte, nu face prostii. Doar greșeli. Adică uită mereu că pluralul de la colivă e „colive”, nu colivi.
– E lume-n târg? Mai sunt oale?, întreabă mamaie de la Gornet-Cricov, care avea şi are o obsesie: linguri de lemn, străchini şi, cum am zis, oale de lut. Şi ulcele…  
– Fireşte, voi credeţi că lumea se-nvârte după cum vreţi voi? Sunt de toate. 

Minţeam de stingeam  lumânările de la capătul morţilor. Dar aveam motivele mele. Mai ales la o chestie: dacă s-au copt strugurii. 
Fiind în cimitir, a trebuit să vărs totuşi o lacrimă. A, să nu credeţi că mai am sentimente. Dar am făcut-o să nu mă creadă lumea rece ca marmura – piatra-cruce de la căpătâiul morţilor. 
L-aud pe Dom Părinte zicând: „Să trăiţi, să-i pomeniţi!”.
Dau să-l întreb cine pe cine, dar am de reproşat ceva tatei.
– Ştii, tu mi-ai zis să citesc „Străinul”. L-am citit. Şi asta am devenit. Tu îmi  ţineai morală că joc fotbal pe izlaz…
– „Islaz”, ţi-am zis de-atâtea ori că aşa e corect. S-au copt strugurii?, intervine mama.
Mă fac că n-aud. Îi spun doar că vreau s-ascult  slujba. 
N-ascultam nimic. Doar mă gândeam că lacrima boabei de strugure nu mângâie, ci zgârie. Lasă urme adânci… 

„Deşertăciune e totul!”, zice cineva. Nimic nou, că doar am auzit şi eu de „Bâlciul deşertăciunilor”.  
Cu „Vremurile sunt deasupra oamenilor” sunt  de acord. Dar am şi eu crezul meu: că ţărâna nu este nici peste mama, nici peste tata, nici peste nimeni. Aşa-mi zic în fiecare zi de 8 septembrie, la fel şi azi. 
Cobor din cimitir în târg. Sau iarmaroc. Adică bâlci.
Ceea ce vedeţi dumneavoastră în foto nu-i adevărat. E doar o primă impresie, ca să zic aşa. Iar locul ăla pustiu e rezervat celor pe care unii îi cred morţi. Nu sunt.
La a doua visare, este ce-a fost la Apostolache în urmă cu ceva ani. Nu mulţi!
Azi, de exemplu, mă-ntâlnesc cu Gheorghe. Învârte de manivelă la comedia pentru cei mici.
La aia mare – cu lanţuri în care „cavaleri şi domnişoare, dame şi bărbaţi” se dau în lanţuri – duduie motorul în doi timpi.
La fel cum în două vremuri am trăit şi eu azi. Şi de fiecare Stămărie Mică. 

Mă-ntorc în cimitir, îl găsesc pe Silvi, prieten şi fotbalist foarte bun. 
– Azi jucăm?
– Nu prea! Ştii, e bâlci. Oale, cărucioare cu zorzoane, roata norocului – «Număraşul trei – ai câştigat un Hop-Mitică». Te-a lăsat memoria? Dezamăgit, îmi spune că-n cazul ăsta, nu mai coboară.
Din nou mama, care a stat toată viaţa ei cu gura pe mine (fireşte, degeaba):
– Mi-ai adus un strugure?
Îi spun c-am uitat, dar cobor mai pe seară şi iau unul din boltă. 
– Vezi să te-mbraci frumos, că  atunci vine lumea bună. 

Lumea bună era de peste tot: Şi de la Sângeru, şi de la Udreşti, şi de la Buzota (Buz’ta, cum se zice la noi la ţară, la Apostolache), şi de la Mireş. Da’ de unde nu era?!?.
– Să trăiţi, să-i pomeniţi!, repetă Părintele  Tudor.
Cineva îmi atrage atenţia că a murit.
Râd de nu mai pot. „La Apostolache toţi sunt vii, azi, de Stămăria  Mică!” 
Preotul Sandu mă mustră părinteşte că trag prea mult din „ţigăruşă”.  
Aşa îi spune ţigării, atenuând ameninţarea de pe pachet: „Fumatul dăunează grav sănătăţii”.
– Dar lacrima boabei de strugure care zgârie suflete ce face, oameni buni?, mă trezesc strigând.
Preotul Sandu – îl aud din biserică pe părintele Enescu spunând – este unul dintre „ctitorii sfânt lăcaşului acesta”. Iar lăcaşul este Mănăstirea Apostolache. 

Se face seară. Ies pe stradă la plimbare cu verişoară-mea. Mă-ntreabă dacă a făcut Tanti (aşa-i spune ea mamei)  ecleruri. 
O păcălesc, spunându-i că nu. În fapt, mâncasem eu toată tava. 
O Dacie 1300 cu numărul 2-PH-4795 iese din curte. E tata la volan în costum, o duce pe mamaie acasă. 
Cred că-i drum lung de la Apostolache până la Gornet-Cricov, că nici acum nu s-a-ntors.
Mama s-a dus singură să-şi ia o boabă de strugure. Că în nădejdea mea… Îmbrăcată şi ea frumos, fireşte. Probabil să se-ntâlnească iar cu tata.   
Îi strig: „Vezi că lacrima boabei de strugure nu mângâie, zgârie uneori!”.

Dar ea n-a ascultat niciodată de mine. La fel cum nici eu, aproape niciodată, de ea. Aproape…
După cum, tot niciodată, nu voi uita bâlciul de la Apostolache. 
Cu  bărci, cu cărucioare, cu linguri de lemn, cu Dumnezeu ştie câte şi mai câte!
Cu multe care au fost odată şi nu vor mai fi niciodată.
Două bâlciuri şi-o singură deşertăciune. Asta e totul!