Un pictor rural, îndrăgostit de ziduri, freca menta. Cum fac artiştii. O damă dintr-un sătuc, în care mai locuia un cuc, o aburea. Cum fac aleşii.
„Să da, sau să nu?”, se zvârcolea ca vipera în aşternuturi. Era singură, nu vă gândiţi la prostii!
(Cum singuri suntem şi noi de ceva ani. Şi vom fi.)
Într-o dimineaţă, Hamleta de Ferentari – ciufulită ca un mop – a scos mecla pe fereastră. Artistul ţinea în mâini un târnăcop. Nu c-ar fi avut vreun scop, deşi…

„Să-i zic sau să nu?”. Asta era întrebarea care-o frământa pe Muta de la Hamangia.
De ce era poreclită aşa? Păi, nu ciripise un cuvinţel, în două mandate de consilier. D-aia!
Totuşi, i-a făcut pictorului o aroganţă: „Băiete, ce vezi tu noaptea la fereastra mea?”.
„O lumină şi nu ştiu câţi kilowaţi plătiţi la RENEL”, ciripi el.
Să cadă pe spate, cucoana, nu alta!
„Of, bietul de el. E mai materialist decât sunt eu când vine vorba de diurne, nocturne, deplasări la Avicola Băicoi şi-napoi!”.
Da’ tot îi şopti: „Poţi să mă imortalizezi la scara unu pe unu, pe-un zid? Da’, călare! Îmi fac campanie…”.
Pictorul întreabă ca nerodul: Zidul să fie călare?” .

„Vreau să fiu primăriţă, mă! Iar idol mi-e ăsta de-i preşedinte şi umblă teleleu. Sunt cam mută, de felul meu. La fel ca el. Sau chiar mai rău”.
(Drept e că tace de ceva ani încoace şi neamul ăsta. Deci, s-ar potrivi.)
A doua zi, la fereastra cucoanei erau: o schelă, o balastieră şi-o manivelă.
Meşteru-şi făcea treaba. Sau se afla în ea. Ceea ce-i totuna în ţara asta.
Şi treceau anii. Şi vor trece.
(Fireşte, lumea se gândeşte la sondaje, chestii, balamale).
Un pictor rural, îndrăgostit de ziduri, admiră o balastieră. Madam Bovary de la Hamangia se zvârcoleşte-n aşternuturi. „Ies sau nu ies primăriţă în România?”.
O, biet popor, iese! Şi nu doar ea. Şi alţii care n-au făcut altceva decât să frece menta toată viaţa!