Să fii cadru didactic înseamnă să ai, în afară de har, un noroc extraordinar. Iar a fi educatoare mai presupune a avea un loc în inimă pe care în alte profesii, nu-l găseşti. Acest colţişor este rezervat copiilor.
Şi niciodată nu poţi şti în ce ritm bat ele, inimile, doar bănuieşti, când vezi alte cadre didactice strânse la Grădiniţa cu Program Normal Apostolache stând cu privirea neclintită la spectacolul artistic pus în scenă de prof. învăţământ primar Liliana Vlăduţă. Privind, poate, şi la copilăria lor. Cine poate şti?
Grădiniţa Apostolache, acolo unde azi, 26 martie, a avut loc activitatea Cercului Pedagogic al educatoarelor.
O chestiune de rutină, veţi spune, poate. Doar că nu-i deloc aşa. Fiindcă lucrurile, oamenii, chiar localităţile prind viaţă atunci când în această „rutină” este pusă pasiune.
Ori, asta au pus cele două doamne educatoare prof. învăţământ preşcolar Rodica Niţu şi prof. învăţământ preşcolar Nicoleta Elena Barbu, care au susţinut amintitul cerc.
Fiindcă, până la urmă şi datorită lor, o comună câtă o grădiniţă-inimă a fost astăzi Apostolache. Sau pentru că educatore de o zi a fost şi directoarea Căminului Cultural din localitate, Teodora Vişan, care s-a ocupat de decorul copilăriei.
Azi, amintitul cerc pedagogic a însemnat pentru unii şi clopoţelul amintirilor.
Fireşte, ne veţi contrazice aducându-ne aminte că nu mai suntem pe vremea când se ştergea tabla cu buretele, când jucăriile erau chinezării.
Dar, în afară de dotările moderne – tablă smart, imprimante color, scannere sau camere web cu care a fost dotată grădiniţa – toate datorită primarului Mihail Bratu şi a prof. Simion Pelmuş, directorul instituţiei de învăţământ, la Apostolache a fost vorba, mai întâi, despre trăire.
Trăire a prezentului, amintire a trecutului.
Iar lucru şi mai complicat a fost ca tu, educator, să captezi atenţia a aproape cincizeci de colegi de-ai tăi, la rându-le cadre didactice.
Da, a fost frumos pentru cei care-au privit! În schimb, a fost greu ce au făcut doamnele Rodica Niţu, Elena Nicoleta Barbu şi Lilian Vlăduţă la Apostolache.
Sigur, sunt timpuri în care omenirea trimite semne de viaţă pe Marte, pe Lună, în Univers.
Pe de altă parte, „te întreabă şi socoate” de nu cumva, atât timp cât copiii sunt „mesajele vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca”, ceea ce au făcut cadrele didactice de la Apostolache e mai important decât a afla că există apă şi pe Pluto.
A fost spectacol, a fost profesionism, a fost vocaţie, au fost multe lucruri bune, la Apostolache. Sunt, vor mai fi.
Că de n-ar fi, nu s-ar povesti!