Povestea a-nceput pe vremea oamenilor de altădată. Șoseaua era acoperită cu zăpadă. El – pe bicicletă. Se aburea calea de-nsuflețirea lui. Era frig  şi-atunci. Cum e și acum în ţară. Doar  că  drumul lui, al factorului poştal, a îngheţat pe asfalt. La un viraj – neîndemânatic om ! – , a căzut. Am râs atunci. Zâmbesc şi-acum, la timpul trecut.
Aşa mi-aduc aminte de ultimul poştaș care ducea bucurii în tolba vremurilor încremenite în mintea mea. Căzut! Fără să mişc un deget, mă uitam la neputinţa lui. Era ca  Albatrosul lui Baudelaire: picat dintr-o lume care nu era a lui. Trăia în lumea scrisorilor care începeau cu „Dragii mei”…

Albatrosul factor poştal şi-a scos mănuşile de lână să adune de pe jos scrisori şi ziare.
În timp ce se chinuia să nu se şteargă cerneala de pe plicurile pe care scria „Destinatar: Norul”. Expeditor: „Poporul”. Sau: „Expeditor, Poporul”, Destinatar: Viitorul”, i-am luat un ziar: „Sportul popular”.
Acolo scria într-un colț: „Marşul factorilor poştali. Locul I …”. Pe locul I era trecut numele lui.
Nicio scrisoare, destinată „Norului” n-a rămas pe jos. Doar alea pentru „Viitor”. Iar el n-avea să mai urce niciodată pe bicicletă.  Îşi fracturase glezna. Dar, ce mă interesa pe mine, la vremea aia,  sănătatea poştarului sau  norul care urma să îmi acopere şi mie viitorul?

L-am întâlnit zilele trecute la Biserică. Ducea, şchiopătând, acatiste pentru sănătatea şi mântuirea neamului.  Expeditor către altarul iluziilor: Poporul. Cât a mai rămas din el. Blestemele – multe la număr – le refuza.
Revenea în strană, să-şi tragă sufletul.
– Ştii, am probleme  cu circulaţia periferică, mi-a şoptit cât să nu stingă, cu vocea, flacăra lumânării, nu iluzia scânteii ce mai ţine, încă, în picioare, ţara.
– De-atunci, de când ai căzut? 
Nu mi-a răspuns. S-a aplecat, din nou, să ridice femeile îngenuncheate, după ce a fost rostit „Crezul”.
– Crezi că se mai schimbă ceva în ţara asta?
Iar a tăcut. A aprins şi el o lumânare în contul vremurilor trecute şi-al celor viitoare. Dar, pentru a nu păta pardoseala – Doamne fereşte, mai cădea cineva,  fracturându-şi glezna, cum păţise şi el cândva! – a pus sub ea colţul de ziar pe care scria numele lui la rubrica „Marşul Factorilor poştali. Locul I…”.
Afară, acelaşi nor. În zare, niciun Viitor.
Poştașul a plecat pe lângă, nu pe bicicleta de pe care căzuse cândva.
Zâmbesc și-acum. Dar la timpul trecut…
Atât!