Stăteau în boxa dinspre uşa din spate a tramvaiului, ca niște inculpate. Nu  le-am văzut vreodată rujate, cu unghiile făcute, cu fustele crăpate. De altfel, nici nu erau sexy! Ziceai că-s condamnate la locul de muncă. Stăteau nemişcate în locul rezervat şi te întrebau din priviri încotro mergi. 
Femeile-taxatoare visau mult. Ce altceva să facă? Cunoșteau  drumurile și stațiile pe de rost? Nu ştiu dacă vreo taxatoare s-a gândit că locul ei va fi luat de compostoare. Sau dacă, atunci când s-au pensionat, au primit măcar o floare.

Taxatoarele uneori, purtau ecuson. Erau un număr. O cifră. Cifra patru, de exemplu, când le dădea deşteptarea ceasul să ajungă la rată. Sau la tramvai.
Toate aveau poşete. A,  nu vă gândiţi că erau din  piele, ci ieftine.  Şi mai aveau ceva lângă ele: sacoşe din rafie, din naylon sau din sfoară. În ele puneau pâinile cu care se întorceau, cu ultima cursă, acasă, spre seară.
Taxtoarele nu erau parfumate. Doar pâinile – de 4,40, 5 şi 6,40 de lei – miroseau, uneori, a benzină. Dar, ce conta? Erau pâini!

Nu râdeau niciodată. Nici nu se uitau cu ură la cineva. Îşi făceau treaba: rupeau bilete. 0, 65 de bani costa unul de tramvai. Când te-ntrebau câte stații mergi, ți le tăiau fără să se uite la ele.  
Ziceai că ştiu limbajul Braille. Nu dădeau greş. La fel şi cu  abonamentele. O făceau din instinct.
Am avut de câteva ori ocazia să văd, totuşi, o taxatoare zâmbind. Nu că ar fi primit vreo floare, aşa cum nu a primit,  cred, niciodată, vreo  taxatoare.
Se întâmpla în Bucureşti. Ora 23, 35. Eram în ultimul tramvai care zdrăngănea. Ea, fericită, a pus pancarta lângă vatman, pe care scria: „Se retrage la Depoul Niţu Vasile”.
Mi-a zâmbit şi mie.

– Cine e Niţu Vasile?, am întrebat-o.
– Nu ştiu. Dar cred că este un om bun, dacă mă lasă să plec.
S-a întors în boxă. Şi-a luat gentuţa şi sacoşa cu pâine. Era din aia, albă, de 4,40 de lei.
– Vrei?, m-a întrebat când eram pe scară, la coborâre.
Am tăcut. Ştiu doar că am ajuns acasă cu o pâine.
Mâine – mi-am zis – o să-i ofer o floare. N-am mai văzut-o niciodată.
Nu, nu erau sexi taxatoarele de altădată. Nici rujate. Nici cu fuste crăpate.
Azi, în tramvaie, sunt compostoare.  Eu am rămas dator, în viaţa asta trecătoare…
Cu o floare!