Alerg. Nu mă opresc. Glumesc, uneori. Mă-ncrunt, adeseori. Nu-mi pun întrebări! Pierd prea mult timp căutând răspunsuri.
Am sub braţ o carte. Îi ştiu doar titlul: „Şi tu vei fi ţărână”. N-am vreme s-o citesc.
Alerg. Reuşesc performanţa de a depăşi viteza vieţii.
A doua zi, în ziarul local a apărut o ştire că sunt doar campion judeţean la alergatul spre asfinţit. Iar eu vreau mai mult.
Asta e ambiţia mea: să o iau înaintea orelor, zilelor, lunilor, anilor.
Clipelor!
Ştiu ce m-a împiedicat până acum. Pe drum, m-am oprit să citesc o reclamă: „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Am mai pierdut şi câteva fracţiuni de secundă gândindu-mă ce vrea să însemne asta. Da, răgazul ăsta m-a împiedicat să devin campion naţional la depăşitul vitezei vieţii.
O iau de la capăt şi alerg. Obosesc. Nu, nu vârsta își spune cuvântul. „Sunt încă tânăr”. De vină este afurisita de carte: „Şi tu vei fi ţărână”. E tot mai grea.
La fiecare kilometru-an, rup câte-o pagină din ea. Să ştiu drumul la-ntoarcere, nu de alta.
Trebuie să bat recordul naţional la depăşitul vitezei vieţii. Pentru asta, orice clipă de trăire înseamnă timp irosit.
Trec linia de sosire. Sunt triplu campion: la depăşitul clipelor, al zilelor şi-al anilor.
Îmi permit răgazul să deschid cartea „Și tu vei fi ţărână”. Între coperţile ei, sunt chiar eu.
Un critic literar vorbeşte despre mine frumos: „E primul care a reuşit să depăşească viteza vieţii”.
Dau un interviu. Spun că vreau să devin campion mondial la sportul ăsta.
„Prea târziu. Ai ajuns la capătul vieţii”, îmi zice cineva.
Atunci m-am gândit că am alergat, că am fost ambiţios, că am râvnit la glorie. Toate dorinţele mi s-au împlinit.
Mai puţin, una: N-am trăit! Şi era prea târziu s-o iau de la capăt.
Eram la răsărit de asfinţit…