Se lăuda că el a scris „Despre eroi şi morminte”. Şi trebuia să iau aminte – şi, la o adică, dacă mă ţin curelele -, să fiu mare şmecher sau zeu.
– I-adevărat, să fii azi Vodă prin loboda din Olimp, e mai complicat. Lumea nu mai crede decât la diverse ocazii în ceva mai presus decât ea: la cutremure, în caz de război şi chestii d-astea. Dar, măcar fii erou!
Şi-a tot lălăit-o sfătuitorul meu cum să fii în centrul atenţiei, cum să te faci frate cu dracu până ce treci nu’ş ce punte.
I-am explicat că am, ca orice muritor, un singur pod de trecut. Iar de făcut frate cu necuratul, n-am de gând.
A insistat să-mi explice că lumea asta-i rea…
– Şi nici eu nu sunt mai bun, i-am retezat-o. Şi eu sunt la fel ca ea. Când aşa, când aşa! Ba cu porniri de răzbunare, ba cu gând de iertare.

Mirat, m-a întrebat cum reuşesc să uit, să-i las în plata Domnului p-ăi de mi-au făcut rău.
– Trag de mine, bătrâne! Mai ales dimineaţa, după câte-o noapte de nesomn. Îmi zic că am în faţă o nouă zi, deşi ştiu prea bine că e una şi aceeaşi de ieri, de-alaltăieri… Diferenţa o fac doar firele albe de păr.
Insistent – ca orice pretins autor că a scris «Despre eroi şi morminte» – a mormăit ceva de genul:
– Poţi să fii celebru post-mortem sau în viaţă. Ultima variantă e cea mai mişto. Dar nu trebuie să-ţi spun eu cum e mersul: apari la televizor, dai autografe, faci reclamă la diverse produse…
Am dat din cap, în semn că nu. Atunci, a schimbat placa:
– Deci, neica-nimeni vrei să fii. Ultimul om. Asta vrei?
O tăcere grea îmi apăsa umerii. M-am uitat în oglindă: eram chiar cocoşat.
M-am îndreptat şi i-am strigat:
– Întoarce-te şi spune-mi o poveste frumoasă despre oameni. Nu despre zei!
A râs ca un apucat.
– Poveşti frumoase? Chestii siropoase? Cu şi despre oameni? Oricine poate vorbi despre asta. Mai greu e să fii om.

Așa că trag de mine „să nu ucid/cu mintea, tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.