Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ Dacă nu un medic, atunci cine să știe mai bine câtă apă este în corpul unui om? Dacă nu o doamnă doctor – Minodora Ghiță – nu știe că albul din spitale are drept ecou albastrul din pictură, cine altcineva? Că sunt şi mări sub pustiuri de tăcere. Intitulată „Revelații” – expoziția artistei Minodora Ghiţă – liniștește nu doar privirea, ci și spiritul privitorului datorită, în primul rând, albastrului infinit. Iar acesta din urmă se numește marea – una dintre „rețetele” lucrărilor sale expuse la Palatul Culturii până la data de 9 decembrie 2025.
Membră a Cenaclului de Arte Plastice Arcade „Ioan-Titus Drăghicescu”, artista are, poate, uneori, nevoie de „vindecare” a durerilor care se transferă de la pacient la medic. Iar aceasta se numește pictura în acuarelă. Fiindcă pictând, se rupe și ne „trage” și pe noi – pacienți ai unor vremuri nebune – din cotidianul gălăgios în oaze de liniște. Acestea nu sunt însă insule, ci tablouri. Deci, expoziții! Poate că darul creației vine dintr-o revelație sau, cine știe?, din vocație. Dar ce contează, cât timp intrând într-un salon de pictură ce-i poartă numele, n-ai crede că este medic. Și invers: intrând în cabinetul doamnei doctor, n-ai crede că este artist.
Când și cum are timp și pentru a se dedica ambelor vocații, nu știm. Când are timpul necesar să urmeze și cursuri de perfecționare, iar nu avem știință. Cert este că „produsul” finit, nu lasă nimic de ghicit din efortul omului-medic de a împăca ambele pasiuni. Îndreptățit a-i caracteriza arta a fost totuși artistul plastic Valter Paraschivescu, care în cuvântul de deschidere a spus ceea ce noi credem că a fost o „Fișă de temperatură-pictură sub semnătura medicului Minodora Ghiță”.
De ce există oameni, de ce sunt zilele lăsate de la Dumnezeu? De ce sunt anotimpuri – toamna, de exemplu? Pentru a fi transformate, prin voia sorţii, în primăveri. De ce unii oameni rămân aceiași, indiferent de funcții? Răspunsul la toate aceste „De ce?”, la Apostolache – Prahova, e simplu: spre a spune de 101 ori, „La mulţi ani!”. Cui? Nu multora. Doar unei străbunici, bunici, mame: Aneta Ciovînă! Cu încă 12 luni mai în vârstă decât un secol. Deci, de 101 ori, „La mulţi ani!”
Un veac plus 365 de zile de nesingurătate, cât timp este înconjurată de copii, nepoţi, strănepoţi… Legendă vie pentru toţi! De ce sunt zile lăsate de la Dumnezeu? Nu vă-ntrebaţi! Aflaţi răspunsul de la părintele Gabriel Adrian Enescu – Parohia Apostolache, prezent în casa sărbătoritei spre a-i da binecuvântarea. Sau pentru a-i spune „Multă sănătate!”. Şi pentru multe altele, pe care nu le ştim. Doar le intuim.
De ce sunt oameni care rămân tot oameni, indiferent de funcţie? Nu ne-ntrebaţi pe noi, răspunsul este la primarul comunei, Mihail Bratu. Dar nu vă va spune nimic. Poate doar să vă amintească: „Dăruind, vei dobândi”. Ce anume? Printre altele, calitatea de a rămâne om, înainte de funcţie! Calitatea de cetăţean cât timp spune „Sărut-mâna!”, cum, de altfel dă „Bună ziua!” oricui îl întâlneşte. Trebuie doar să-nţelegeţi pentru el, fiecare locuitor al acestei localităţi nu reprezintă un număr. Sau un procent contabilizat la vot.
Iar de vă întrebaţi ce sumă de bani i-a oferit cadou, aniversatei Aneta Ciovînă, la împlinirea a 101 ani, nu veţi primi niciun răspuns. Am insistat şi noi: „Hai că scriem pe surse!”. Nimic, numai discreţie! Doar despre un angajament ne-a amintit primarul: „Am promis, în urmă cu un an, că voi fi prezent în casa Anetei Ciovînă de fiecare dată când va mai adăuga un anotimp – eu îi spun primăvară – în buchetul vieţii. Asta am făcut acum sper ca acelaşi lucru să îl fac mult timp, de-acum înainte!”. Ce am aflat – „tot pe surse”, cum se spune – este că banii oferiţi Anetei Ciovână, de către edil, din buzunarul propriu, nu au fost deloc puţini! Dimpotrivă!
Ce reprezintă oamenii la Apostolache – Prahova? În niciun caz o cifră, niciodată un număr! Cu atât mai puţin un procent, căruia să-i adresezi urări. În schimb, Anetei Ciovînă, la împlinirea a 101 ani, da! Şi „La mulţi ani”, şi „Multă sănătate!”.
Prof. Simion Pelmuş Dacă spunem că un anotimp este un fel de „dat” oamenilor, spre a se bucura de el, nu-i nimic nou. Numai că uneori şi ele, anotimpurile, nu doar copiii, merg la colindat. La vreme de noiembrie, de exemplu. Nu contează în ce zi. Nu are importanţă nici data, fiindcă nu este prinsă în calendarul zilelor omeneşti, ci într-altul: „Colindului Frunzelor – Festivalului Compunerilor de Toamnă”.
Iar acesta a fost a XIV-a ediţie, când elevi de la şcolile din Podenii Noi, Mireşu Mare, Chiojdeanca, Mehedinţa şi fireşte, Apostolache au participat la un adevărat festin regal autumnal: au fost 60 de copii, din clasele V-VIII, care de care mai talentaţi.
S-ar zice că acest Festival al Compunerilor de Toamnă s-a născut şi a continuat de la sine. Nimic mai greşit! Şi de data aceasta, ca în alţi ani, a fost vorba despre munca unor oameni care au ţinut să marcheze trecerea noastră prin acest timp-anotimp. A fost vocaţia profesorilor care nu aşteaptă nici vreo „brumă” de recompensă, având doar satisfacţia de a fi auzit nu doar foşnetul frunzelor, ci şi al glasurilor de copii.
Şi într-adevăr, pentru această a XIV-a ediţie vocaţia organizării a aparţinut prof. coordonatori Otilia Pîrvu, Andreea Enescu, Catia-Mihaela Ştefan. Datorită lor, cuvintele parcă au prins aripi, aidoma păsărilor călătoare. Şi poate că acestea au privit, ca într-o oglindă retrovizoare, eterna ducere-ntoarcere a lor, transpusă-n compuneri, afişe sau spectacole. Şi au regretat că n-au mai zăbovit un pic…
A fost, la Şcoala Gimnazială Apostolache o zi – 13 ale lui noiembrie -, când a avut loc sărbătoarea creativității, a emoției și a imaginației. O zi în care, la rândul ei, toamna a mai lăsat un petic de cer însorit, ca o oglindă, pentru a se privi. Şi pentru a auzi ce spun elevii despre ea. Apoi a plecat să spună şi altor anotimpuri şi locuri, despre „Colindul Frunzelor” la Apostolache.
Toţi au fost câştigători. Doar că rigorile unui concurs, presupun şi acordarea unor recompense. Astfel premii cu trofeu au obţinut Lixandra Alexandra (Apostolache) – pentru afiş nonliterar; Rafael Barbu (Mireşu Mare) – poezie; Andrei Zaira (Mehedinţa) – compunere descriptivă.
Azi, 14 noiembrie, deja toamna a lăsat veste – prin alte locuri, unor altor copii sau oameni mari – o poveste pe care nici ea însăşi, dacă şi-ar scrie memoriile, n-ar putea atât de bine. Atât de bine, precum toţi participanţii la „Colindul Frunzelor – Festivalul Compunerilor de Toamnă” de la Şcoala Gimnazială Apostolache – Prahova.
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Cine suntem, ce suntem şi încotro ne îndreptăm? Întrebări nu neapărat filozofice, ci reflexii personale ale fiecăruia dintre noi. Sau, transpuse în scrierile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, sub denumirea „Sic cogitum” ( Aşa cred). De altfel, deloc întâmplător, sculptorul Alfred Dumitriu îşi intitulează expoziţia de la Muzeul Memorial „Iulia Hasdeu” din Câmpina – a cărei festivitate de închidere va avea loc sâmbătă, 15 noiembrie – tot „Sic cogitum”. 15 noiembrie, când se împlinesc 150 de ani de la naşterea Iuliei Hasdeu! Rămân întrebările: „Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul”. Dar nu rămâne pustiul, chiar de nu primim răspunsul, cât timp, în universul artistului, forma devine rugăciune, iar golul – locul în care lumina se naşte.
Evenimentul – al cărui invitat special este prof. dr. Christian Crăciun – este, în fapt, un omagiu adus poetei stinse atât de devreme, în locul ei rămânând, totuşi lumina care ne naşte pe noi, ca privitori. Pe noi, ca muritori. Iar expoziţia „Sic cogito” a însemnat şi va însemna un dialog între spirit și materie, între gând și zbor … Sau un răspuns pentru noi, oamenii, dat de Iulia Hasdeu: „Viaţa este ca un râu pe care îl traversăm înotând”. Și nu în ultimul rând, un îndemn la a ne trăi viața: „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns”.
„Așa cred”… Astfel a crezut sculptorul Alfred Dumitriu să-i cinstească memoria Iuliei Hasdeu. Iar Iulia va fi, probabil, într-adevăr fericită dacă îi vom cinsti memoria sâmbătă, între orele 11.30 -13.00, în Parcul Muzeului Memorial B.P. Hasdeu, din Câmpina. Așa credem!
Contează mai întâi oamenii: plt. adj. Adrian Mareși și plt. adj. Constantin Lupu, de la jandarmeria prahoveană. Apoi, locul: zona Măneciu-Slon. Și n-a fost „Locul în care nu s-a întâmplat”, cum scrie în carte, ci dimpotrivă: un cuplu rămas blocat cu autoturismul pe un drum forestier (traseul Măneciu – Slon) după ce roțile mașinii au rămas împotmolite în noroi, iar zona nu dispunea de semnal GPS. Și probabil nu am fi amintit nimic, dacă nu ajungea pe adresa Inspectoratului Județean de Jandarmi Prahova un mesaj de mulțumire din partea unor oameni care au fost sprijiniți de către cei doi jandarmi mai sus-amintiți.
Conținutul mesajului: „Am apreciat îndeosebi calmul celor doi jandarmi, precum și atenția acestora, fiind permanent întrebați dacă suntem bine, oferindu-ne apă și mâncare. Având în vedere starea de stres în care ne aflam, calmul lor a fost ca un pansament pe rană. Practic, au avut grijă de noi și s-au asigurat că am ajuns în siguranță acasă”. Contează oamenii care au salvat, contează, i-adevărat și numele celor doi angajați ai jandarmeriei prahovene – le repetăm: Adrian Mareși și Constantin Lupu -, ziua, prea puțin: 8 noiembrie.
Prea puțină însemnătate are data, fiindcă și azi, și mâine și-n orice zi, astfel de oameni sunt „pansament pe rană”.
E greu de crezut că aceşti tineri – pe care-i vedeţi şi în foto, mai jos – nu au sufletul frumos. E imposibil să nu te opreşti un pic din a critica, „Vai, această generaţie nouă, care stă numai pe telefoane!”. Şi e bine a ne-ntreba: Câţi dintre noi am plantat măcar un pom, în toamna asta? Şi nu în ultimul rând, ar mai fi ceva: poate le urmăm şi exemplul!
Cine sunt ei? Membrii Fundaţiei „Pădurea de Mâine” şi voluntarii care, în weekend, pe o vreme câinoasă – ei se exprimă mai elegant şi spun „condiţii meteo nefavorabile” – au plantat 4.000 de puieți, acoperind un hectar de pădure în localitatea Podenii Noi – Prahova. A fost şi este în fapt „o soluţie pentru pășunile nefolosite”, iar proiectul lor vizează transformarea unei foste pășuni abandonate într-o pădure viitoare, prin plantarea de stejari, frasini și cireși sălbatici.
De asemenea, mai este şi un angajament, cât timp Mihail Caradaică, directorul executiv al Fundaţiei „Pădurea de Mâine”, a declarat: „ Am iniţiat o plantație de stejar, frasin și cireș sălbatic pe o fostă pășune – o problemă de care noi ne lovim destul de des în zona satelor de la deal, unde pășunile care nu mai sunt folosite sunt invadate de vegetație spontană. Proiectul nostru a constat în curățarea terenului și plantarea de specii forestiere, iar evenimentul de astăzi este doar un prim pas; – noi vrem să continuăm și ne propunem ca în primăvara și toamna viitoare să împădurim toată această zonă de peste 4 hectare.”
Iar faptul că printre voluntari s-au numărat viitori silvicultori – elevi de la la Liceul Tehnologic Silvic „Doctor Nicolae Rucăreanu” din Brașov, aflați la a șasea participare la activități de plantare, precum şi profesori ai acestora – Ovidiu Aparaschivei și Doru Machedon – confirmă că viitorul – şi nu doar la Podenii Noi, Prahova – are culoarea verde.
În rest, ştiţi cum se spune: unii văd idei, alţii le pun în practică. Fundaţia „Pădurea de Mâine” face şi una, şi alta: vede terenuri în curs de degradare, apoi le-mpădureşte!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Poate aparține acest anotimp – toamna – mai mult sufletului decât însăși naturii? Poate fi ea o a doua primăvară în care fiecare frunză este o floare? Credem că da, substituind „floare” cu pictură, grafică, sculptură, ceramică…. Cu puțin din fiecare sau – pentru a fi chiar un timp al speranței – cu toate la un loc! Acesta este și motivul pentru care Galeria de Artă Ploiești, în perioada 13- 26 noiembrie va găzdui „Salonul de toamnă”, la care vor participa 54 de expozanți.
Un alt argument se regăsește în cuvintele Lilianei Marin, președinta Filialei Ploiești a Uniunii Artiștilor Plastici din România: „Într-un context social și cultural ce are tot mai mult nevoie de reflecție și armonie, artiștii propun o redescoperire a figurativului, a frumuseții naturii și a echilibrului compozițional. În orașul lui Nichita Stănescu, arta se așază firesc sub semnul poeziei vizuale și creează un dialog tăcut între culoare și emoție, între formă și spațiu.”
Iar dacă toamna vine fără să fie strigată „la catalog”, totuși în paginile acestuia – scos special pentru evenimentul al cărui vernisaj va avea loc joi, 13 noiembrie, începând cu ora 17.00 – vom regăsi, după cum ne garantează tot artista Liliana Marin, „atât măsura unor reflecții asupra lumii înconjurătoare, cât și o privire sensibilă asupra modului în care creatorii transfigurează realul în expresie plastică”. În fapt, prin diversitatea limbajului plastic și unicitatea spiritului creator, Salonul de Toamnă 2025 oferă continuitate unei tradiții și vitalitate prezentului artistic ploieștean.
Firește, cum scriam, toamna s-a instalat fără să fi fost strigată, chemată. Și totuși, pentru a fi nu doar a naturii, nu doar a trecerii timpului, ea mai zăbovește și își dezvăluie privitorului valențele artistice datorită Primăriei Municipiului Ploiești, cât și a sponsorilor: BES Beauty & Science – Martha Maria Mocanu, Cabinetul Individual de Avocatură Cristina Dobre, PECEF Tehnica – Constantin Purghel și Nitz’Art & Book SRL.
O toamnă, așadar, ca o adevărată a doua primăvară. Dar numai la Galeria de Artă Ploiești!
Mariana DĂSCĂLACHE – NIŢICĂ Câtă vreme artista Carmen Bălan își sprijină demersul artistic pe natură și dinamica peisajelor, este de înțeles de ce lucrările sale vor fi expuse începând de sâmbătă, 8 noiembrie, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, sub simplul titlu „Expoziție de pictură”. Iar dacă Ion Frunzetti o caracteriza în urmă cu ceva vreme drept un „rapsod al peisajelornatale”, evoluția în timp a pictoriței avea să confirme acest lucru. Amintim aici doar despre pictura „Lunca Doftanei” (în foto, mai jos) și avem profilul artistic al pictoriței stabilite la Câmpina. De altfel, în arhiva „picturală” a artistei, natura de afară este în perfectă simbioză cu interiorul unei încăperi la fereastra căreia se găsesc ghivece cu mușcate. „Carmen Bălan își sprijină demersul artistic pe tradițiile marilor clasici români ale căror constante sunt soliditatea construcției spațiului plastic, expresivitatea cromatică și tactilă, lirismul conținut”, mai spune același Ion Frunzetti. Și nu ai cum să nu ajungi la aceeași concluzie, când vezi fotografia reprezentativă, luată de pe pagina de Facebook a artistei. Pe care, privind-o, gândul te duce la faptul că, dincolo de ceea ce ni se relevă nouă, ca simpli privitori, se mai ascund „și câmpiile asire, și întunecata mare”.
Născută la Drăgășani (județul Vâlcea) este licențiată a Universității de Arte București, fiind membră a U.A.P.R., Filiala Ploiești. Printre expozițiile naționale, se numără cele de la Muzeul Național de Artă București; Galați – Muzeul de Arte Vizuale, Galeria ARTEXPO a Teatrului Național București. Lucrările sale pot fi, de asemenea, regăsite în colecții de stat și particulare din România, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, Danemarca, Germania, Franța, Canada, Republica Moldova, Suedia, Casa Regala a României, Anglia.
Stabilită, după cum aminteam, încă din copilărie la Câmpina, putem spune, fără teama de a greși, că artista Carmen Bălan face parte din patrimoniul cultural al oraşului, datorită devotamentului arătat pasiunii sale, căreia şi-a dedicat întreaga viaţă de până acum.
Vernisajul expoziției va avea loc sâmbătă, 8 noiembrie 2025, ora 12, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, iar cuvântul de deschidere îl va avea prof. dr. Christian Crăciun.
prof. Simion Pelmuș Peste ceva timp, nu prea mult, copiii aceştia din clasele V-VIII de la Școala Gimnazială Apostolache vor spune – să nu ne ferim de cuvinte – „Je t’aime”. Sau vor avea dezamăgiri, deci vor rosti un „Adieu!” pe cât de scurt, pe atât de dureros. Fiindcă şi-n franceză, şi-n română, sentimentele sunt aceleaşi. Nu va curge prea multă apă pe Sena, iar unii dintre ei vor pune pe podurile ce-o traversează un lacăt al dorinţei. Şi vor dansa. De bucurie, evident. Și poate vor ajunge la Paris. În călătorie, deci, „Voyage, voyage”, cum sună melodia în franţuzeşte. Iar dacă la plecare vor rosti „Au revoir”, la întoarcere: „Bonjour, mon amour, Apostolache!”. În româneşte, fireşte. Numai că într-o zi de miercuri, 5 noiembrie, timp de trei ore, la Şcoala Gimnazială Apostolache s-a vorbit și s-a cântat în Limba franceză. Iar preț de câteva minute, chiar s-a dansat. Sau s-a fredonat „Sur le pont d’Ávignon/ On y danse, on y danse”.
Melodie din secolul al XV-lea, mai valabilă ca niciodată, în zilele noastre. Fiindcă, nu numai în Franța trebuie să danseze și să se bucure lumea, ci peste tot. Iar în loc de pod – fie el de la Avignon sau nu – poate elevii școlii vor construi ce-au dărâmat alții: „punțile” dintre noi. În fapt, la Apostolache – Prahova s-a vorbit, s-a cântat și s-a dansat pe melodii ale gintei nobile latine în contextul organizării Cercului pedagogic cu tematica „Comment favoriser la prise de parole en clase FLE”, responsabil Alexandra Daniela Lixandru. La program au mai participat, de asemenea, în afara elevilor din clasele V-VIII, și copii dintr-a III-a, coordonați de prof. Liliana Vlăduță, asistența tehnică fiind asigurată de către prof. Irina Andreea Oncescu. „Avec des emotions”, fiindcă, nu-i aşa, emoţii au doar cei care pregătesc temeinic un eveniment şi au totuși teama că nu va ieşi bine. Dar totul s-a terminat „tres bien”. O poate confirma şi inspectorul şcolar de Limba franceză, prof. Georgiana Coman.
Așadar, „Au revoir!” și „Bonjour!”, Apostolache, mon amour!
Jarul încă arunca diamante în soba clasei unde intrasem prin efracţie. Cataloagele de la „Școala din plai”, de la Valea Cricovului – Prahova (mai jos, în galeria foto),aveau chef de scandal. De-o parte era tabăra cu note rusești. De la 1 la 5, deci. Cealaltă – prinsese avânt de când cu sloganul „Elevul este cel mai preţios capital”. Note de la 1 „din oficiu”, la 10! Îmi venea să râd, să le spun că omul – nu elevul – e corect. Îmi iau seama şi tac. Intrasem pe şest, precum Umberto Eco în Panteonul din Paris, să vadă „Pendulul lui Faucault”. Dispozitivul care-ţi arată cum se roteşte Pământul. Şi cum trece viaţa noastră. Afară, în frig, mă aştepta „Fram, ursul polar”. Ştiu de ce era ca un câine credincios: fiindcă îi citisem CV-ul de vreo trei ori. El zicea că am şi plâns, dar l-am contrazis: „Probabil să vărs vreo lacrimă în caz că citesc «Întunecare». Tu eşti doar preambulul!”. Gâlceava cataloagelor continua. Câteva s-au şi păruit, unele file s-au rupt… File din trecutul şcolilor de pe Valea Cricovului, Prahova: Apostolache, Mârlogea, Buzota, Udreşti…
Se face linişte când intră Tanti Tanţa. Începe să miroasă a petrosinul tinereţii unora dintre noi. Se face şi cald; peste jarul cu sclipiri de diamant, pune cărbuni. Huilă, cred. Nu mai ştiu! Doar ea ştie că sunt acolo şi-mi pune în ghiozdan câţiva cărbuni. Aşa făcea mereu Tanti Tanţa, femeia de serviciu de la Şcoala din Apostolache: ne punea brichete să avem căldură şi-acasă. Că erau vremuri grele. Că ne vedea cum mâncam untură pe pâine. Sau magiun! Sau zahăr umezit, probabil, de lacrimile alor noştri, care nu aveau ce să ne dea mai mult.
Se crapă de ziuă. Stau în staţie vreo douăzeci de minute. Cât o recreaţie mare. Vasile Paapa, care a pus bazele Şcolii de Meserii se uită cu reproş la mine. Ştiu de ce: Că doar din An în Paşte pun o floare la statuie. În rest, nici nu ştiu cine e. RATA de la „Autobaza 6 Călători” Ploieşti opreşte. E goală, iar în loc de canapele are bănci de şcoală. Vreau să-i dau ceva mărunt lui nea Tudorică Băloiu, şoferul. Se uită la mine flegmatic şi-mi zice: „Alunecă mă, pe interval”. Mă simt dator şi strig şi eu „Gata, la spate!”. Zâmbește de naivitatea mea nea Tudorică. Apoi se uită concentrat la GPS… Lângă şofer urcă profi navetişti. Unii încearcă să mă-nveţe de la ora aia matinală ceva matematică. Unul, de Matematică, umplea parbizul – scuzaţi, tabla – „cu sin pătrat de x plus cos pătrat de x egal cu unu”, mediane, mediatoare, linii paralele… Iar eu, între două lumi paralele pendulam, ca în romanul lui Umberto Eco.
Cobor cu ghiozdanul de carton în spate. Aveam de toate: călimară, toc, gumă, penar şi – doar v-am spus – câţiva cărbuni pentru soba cu plită de acasă. La Apostolache, nu văd școala. Scot telefonul şi-ntreb Meta AI: „Unde e clădirea de lângă biserică?”. Meta, deștept, îmi spune: „A căzut la cutremurul din 77”. Ceva se dărâmă și-n mine. „Fram, ursul polar”, de care nu scăpam, așteaptă o lacrimă de la mine. N-o vede. O păstram pentru alte vremuri ce urmau să vină. Vremuri despre care exact acum a terminat de scris Cezar Petrescu. Și se numesc „Întunecare”, chiar dacă luminile Parisului strălucesc la fel de tare.
Îmi iau inima-n dinți, mă urc iar în RATA de la „Autobaza 6 Călători”. Băncile sunt la locul lor, doar că nea Tudorică – îmi explică cineva – a plecat. „N-ai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Tanti Tanța, nici pe profesorii tăi care te enervau când îți dădeau extemporal. O iau pe jos, cu gândul la Școala de la Mârlogea. Fram, care a mai îmbătrânit și el, șchioapătă pe lângă mine. „Ați ajuns la destinație! Unitatea de învățământ a căpătat altă destinație: va fi amenajată pentru persoanele vulnerabile”. Fram îmi spune că nu mai poate. Că, de când cu încălzirea asta globală, transpiră și-n decembrie.
Îl las, mă-ntorc la „Școala din plai” de la Valea Cricovului – Prahova. Intru tot prin efracție în Panteonul cataloagele-monografii. Jarul mocnește. Gândul ațipește. Aștept să se crape de ziuă, să stau iar în stație – „vreme cât o recreație mare” – , să iau la rând școlile-amintiri de pe Valea Cricovului.
Meta AI pare om, și mă anunță: „Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare! Ele sunt ca troițele; trăiesc prin tine, prin toți care le-au trecut pragul”. Și-o strig pe Tanti Tanța să-mi dea lumină de la jarul care mocnește. Încă!
