Nici în gara noastră mică, nici la cinci și jumătate, la Universitate, nu vreau să te întâlnesc, iubito. Nici măcar, chiar dacă ţi-este mai ușor, în faţă la Conservator! Mai bine, vii tu pe la mine.
Ce zici, sub Turnul din Pisa, ce se-înclină la fel ca tine – iar tu și el veţi fi, mai devreme sau mai târziu, ruine – îţi convine?
Mai bine, nu, deci vino, madam, la Catedrala Notre-Dame!

Cum, ai și tu o Catedrală? Mare scofală! Nu vezi că nu doar clopotniţa ce-ar trebui să bată ceasul deșteptării, ci și prea – curioșii și preacredincioșii care așteptau nu Judecata de Apoi, ci să se roage, au îngheţat de-atâta așteptare?
Ce-mi spui? C-așa-i normal, ca pân’ la Dumnezeu să te mănânce nu doar sfinţii? Pardon!
Da, aș fi în stare să mă-nchin pân’ la pământ în faţa ta! Da, chiar în genunchi m-aș întoarce eu, la tine, dacă aș ști că i-ai da – hai, nu azi, nici mâine, dar poimâine –  Cezarului ce-i al Cezarului, omului ce este al omului, nu doar tăiere de salarii, surplusus de taxe și impozit. 

E prea târziu, acum, să vin chiar și-n Cișmigiu! Știu, o să mă-ntrebi: „Ce s-a-ntâmplat cu tine, ce s-a-ntâmplat cu noi?”. Să îţi explic, dacă ai uitat; a fost așa: un 21 spre 22 decembrie – ultima noapte de dragoste. A urmat, apoi, întâia zi de pacoste și de război. Au urmat apoi nu un an, ci treizeci și cinci de râcă între noi. Și, da, ne-ar trebui nu unul, ci zece centenare să reparăm, ce-am dărâmat de-atunci cu ignoranța noastră.
Zici c-ai veni la Notre-Dame, dar sunt  scandaluri și pe la  Paris? E-adevărat, nici pe aici nu-i paradis. Dar la tine, în fiecare zi, se-aprinde fitilul dezbinării. Aleșii tăi? În vârful ţării stau și-ţi scuipă seminţe-n cap.

Sau ai îmbătrânit, madam, și suferi de orbire ?
Eu nu vin iar să te caut, ăsta e destinul tău. Nu m-aștepta nici tu, că-ţi pierzi timpul în zadar la Universitate, la Ateneu sau în Catedrala unde crezi tu că l-ai adus mai aproape de ţară pe Dumnezeu.
Sunt la Notre-Dame. Te-aștept, madam. Se intră încă fără buletin.

La tine, nu mai vin. Mă simt, în ţara mea, străin.

(Imagine: Mariana Dăscălache-Nitică, DTP Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

Repunerea naţiei de pe butuci pe roţi se poate face nu doar practic, ci  musai însoţită de o îmbinare cu mentalul colectiv. Zicem şi noi, nu dăm cu TVA-ul de 21 la sută. Adică înghesuim 30 de elevi într-o sală, tăiem din burse, alocații şi altele de genul, dar mai trebuie ceva.
În plan ideatic e de umblat, pentru armonizarea practicii de austeritate cu teoria, drept pentru care exemplificăm.   

Apa nu trebuie să aibă formula H2O, că prea multe molecule de hidrogen fac gaură-n PIB. Aşa că „Nişte ţărani” de la Lunguleţu trebuie reorientaţi profesional. La obiect: ei trebuie să-nveţe că o singură moleculă de Hidrogen are apa Dâmboviţei, iar de mai ciordesc apă, iese ţara pe deficit de H, soro!
Iar sora e ilustra ministră de la Mediu, care face apele să curgă, curcile să stea plouate, că doar ea-i stăpână pe fenomenele meteo.
Tânguirea populară „De-oi mai duce-o pân’ la vară cu cartofii din cămară”, trebuie adaptată măsurilor de austeritate. Aşa că-n loc de cartofi, se va folosi substantivul comun cartof. Vara rămâne, că-i la singular. 

Muzica populară se pretează şi ea la schimbări. Astfel, dacă rapsodul cântă „Sanie cu  zurgălăi/ Du-mă la mândruţa, măi!”, se naşte fireasca-ntrebare: „Ce-i trebuie mijlocului de transport atâta zdrăngăneală, care poluează sonic de bagă-n speriţi şi câinii? Unu-i suficient, deci modificarea ar suna cam aşa: „Sanie cu zurgălău…”.
Tot la nivel folcloric-legendar, să ne gândim la Balada Meşterului Manole. Nouă meşteri mari, calfe şi  zidari”? Pen’ ce atâţia, şefu’?, că tot Ana a rezolvat problema, nu muncitorii. Doi – hai, trei! – nu sunt suficienţi? Iar ceilalţi, redistribuiţi  care pe unde s-o nimeri.

În  plan literar-istoric,  modificarea ar aduce chiar îmbunătăţiri NATO. Că zice Poetul: „Plecat-am nouă din  Vaslui/ Şi cu sergentul, zece”. Da’ fără sergent nu se putea, că-i plătim de la 1877 până-n ziua de azi pensie militară de-a ajuns pe butuci biata ţară? Şi fără atâţia soldaţi?, că numai unul a-nfipt steagul franţuzesc – scuzaţi, românesc! – „pe  crâncena redută”.
Evident, reducerea de personal trebuie să vizeze şi SC Balada „Mioriţa” SA, în sensul că-n loc de „trei ciobănei”, e suficient unul. Aşa am avea şi reducere de personal şi lipsă de scandal cu tendinţe de degenerare în tentative de omor.
Încheiem prin a-l critica şi pe Camil Petrescu. Ce trebuia să  zică el „Eu am văzut idei”? Una nu-i suficientă? 

Iar aia ar fi: Şi câini v-am fost, şi câini vă suntem. Încă!    

Clapele pianului nu se mişcau. Nici frunza, nici iarba, nici oamenii. Arogant, pun titlul unei cărți pe care n-am s-o scriu vreodată: „Eu, Iulia Hasdeu şi Dumnezeu”.
În castelul din Câmpina se speră-n franţuzeşte. Doar muţenia e românească.
– „Moi, Iulia Hasdeu et Dieu”. Aşa se traduce titlul pus de tine, în franceză, râde domnişoara copilă de mine. Devine serioasă:
– Ce mai e pe-acasă?
– Aceleaşi umbre. Aceeaşi muţenie pe clapele destinului. Doar toaca s-aude.
– Nu vă-nţeleg! Eu nu mai am speranţe de la viaţă. Dar la voi nu-şi „cântă ţara dorul/ Surorile de-acasă”?

Nu-i răspund. De ce să o-ntristez pe biata copilă? De ce, când Iulia urma să moară la 19 ani, iar noi, surorile, fraţii – deci ţara – încă existam, dară nu trăiam nici la 35 de ani?
– Aud şi la tine aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Sunt şi eu român!
– De ce l-ai trecut pe Dumnezeu al treilea?
– Poate că, numai aşa, mânia lui să ne ajungă. Să-şi întoarcă faţa, chiar şi cu ură, dar să se uite la noi. Să mişte ceva! Să nu se mai audă aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Şi dacă neamul ăsta are „darul lacrimei”?

– Îţi faci reclamă la poezii? Vrei să le vinzi? Ca tot ce s-a vândut prin ţara asta? Te-ajut eu. Uite, scriu: „În turla-nsingurată/ Sărmana fată şade/ Cu lacrime în glas”…
– „Nu cunoşti rana mea profundă/Care, încet, încet, e-n inima mea/. Sunt rele pe care nu le poţi scrie”. Poți să adaugi și versurile astea în cartea ta. Nu-ți cer drepturi de autor.
 – Nici tu nu ştii relele care bântuie neamul ăsta. Și nu scriu nicio carte! 
Iulia îmi face semn să tac. Se crapă de ziuă. Dispare. 

Plec ascultând la căşti „Dimineaţă de Iulie”. Mă întâlnesc cu Labiş. Mă întreabă: 
– Ce mai face? Suferă? E bine?
– Stai liniştit. E mai bine. Ea mişcă clapele destinului. Pe când noi…
Ajung acasă. Trebuie schimbat şi  titlul cărții nescrise vreodată: „Dumnezeu, poporul român şi eu”. Nu pot. Clapele tastaturii sunt anchilozate.

Blocate sunt şi clapele destinului românesc…

(Imagine: Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ, DTP Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)

În fiecare dimineaţă, în drumul meu, îl salut pe Simache. Uneori, când timpul îi permite, mă invită pe soclul său din Ploiești să mai vorbim despre „Băieţii de pe Strada Pal”.
– Profesore, îţi mai aduci aminte cum m-ai ţinut pe genunchi şi m-ai pus să zic „o-i, Oi !”? Cum am început să ud coada pisicii, speriat de nasul tău?
Profesorul Simache coboară de pe soclu. Evident, nasul îi creşte şi mai mult fiindcă, ştiţi cum sunt făcute statuile; s-arate omul cât mai frumos.
– Mergem din nou la tine, la Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești?!, se autoinvită statuia vie.

Plecăm. Ne urcăm în RATA de „şi jumate”. Mă lasă să stau la geam. O tovarăşă se uită cu reproş spre noi. Simache mă ţine, pentru a doua oară, pe genunchii săi. Nu-mi mai e frică acum. Mi-e teamă doar de aşa zisele vremuri noi.
Ajungem în comuna Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești.
– Unde sunt icoanele scuipate?
De întrebarea asta m-am temut. Simache zicea, la vremea aia că vrea să facă un muzeu cu şi icoane scuipate! Ce idei ciudate! Şi monografia comunei Apostolache din vremea aia, când era Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești. Ambele s-au făcut. Numai că, în numele lui Dumnezeu, atunci nu se găseau icoane scuipate. Azi, da! Aprind şi lampa cu gaz. Să fie ca pe vremuri. Dau drumul la radio. Aud crainicul spunând: „Azi, florile joacă pe mormântul lui…”. Îl închid.
– Pe-al cui mormânt?, întreabă oaspetele meu.
– Naiba ştie, Profesore! Probabil pe viitorul nostru.
Simache își bagă nasul prin bibliotecă. Răsfoieşte cartea lui Ilya Ehrenburg: „Oameni, ani, viaţă”. Apoi ia o alta: „Alte glasuri, alte încăperi”.
– Îl citeşti pe Capote? Ce găseşti la el?
– Vremurile care or să vină. Alte cârâituri, alte promisiuni, şi-o caricatură de ţară.
Evident, profesorul se miră şi crede c-am dat în dileală. Răsfoieşte gânditor din nou monografia „File din trecutul comunei Apostolache”.
Lampa cu gaz pâlpâie. În penumbră, Simache pare venit dintr-o altă lume. O lume care a fost cândva şi-a mea.

S-aude cocoşul cântând a treia oară. Zici că se leapădă cineva de ţară…
– E cazul să plec!, îmi spune depăşit de Breaking News-ul timpurilor astea, Simache.
– Mai stai, Profesore , să-mi povesteşti despre „o-i, oi” şi despre boi. Eu îţi aduc icoana scuipată a ţării.
– Îmi pare rău. Trebuie să urc înapoi pe soclu.
Rămâne lampa cu gaz, pâlpâind. Plec şi eu. În casa mea, rămân două umbre: a celui care a fost cândva Nicolae Simache şi, cu voia dumneavoastră, a mea.
Merg la serviciu. Trec pe lângă statuia lui Simache, care citeşte din Truman Capote. Profesorul îmi face cu ochiul. E semn că am avut dreptate.
Azi, florile nu joacă. Se ofilesc pe mormântul lui. Şi-al ţării.

„O-i. Oi !”. Boi nu se desparte-n silabe.

Să te trezeşti cu un musafir nepoftit în casă, mai treacă – meargă. A fi vizitat de o linie continuă, care desparte sensul dus de întors, urcarea de coborâre, asta da surpriză!
A intrat plină de var. Nu şi-a cerut scuze că a lăsat murdar în urmă. Mi-a explicat şi de ce-a intrat:
– Să-mi trag sufletul. O oră. Poate două. Poate, prin vreo minune, chiar o zi!
M-am uitat urât la ea.
– Nu privi chiorâş, nu te strâmba, nu te enerva pe ţara ta!

Deci, despre asta era vorba. Ţara se odihnea când şi pe unde apuca. Într-o zi la mine, poate în alta la altcineva. Dacă o mai apuca. Dac-o mai avea unde.
– M-au plictisit de moarte sensurile giratorii. Sunt cele mai enervante. Mă ameţesc. Nu mai ştiu pe ce lume trăiesc.
Cum era şi firesc, am întrebat-o dacă nu este cazul să-şi mai ia şi ea o vacanţă, să se odihnească.
A râs:
– Pe plaiurile mioritice, sensurile giratorii sunt cam singurele care mai cresc. Aş zice chiar că se-nmulţesc. Și m-au obosit de moarte. Și-mi vine câteodată să zic…
De data asta, i-am luat-o eu înainte. Și-am pus placa:
– Deci, nu privi chiorâş, nu te strâmba, nu te enerva pe ţara ta! Adică pe tine. N-ai nicio vină, nu-ți face inimă rea!

Într-un târziu, a plecat, lăsând în urmă ceea ce credeam eu că este var.
Doar că era moloz în drumul ei, nici către dus, nici către-ntors.
Totul pe dos făcea şi-n intersecţia unde am văzut-o. Acorda prioritate şi altor linii continue ce veneau din stânga, şi celorlalte – care soseau din dreapta.
Stătea cuminte linia continuă, ţara mea.
Mâine, cu siguranţă, va intra în casa altcuiva şi îi va spune aceeaşi poveste. Acel cineva se va mira , la fel ca mine, că treizeci de ani, nu şi-a luat o zi de concediu.
– La câte sensuri giratorii se-nmulţesc, la câți mi-au vrut binele, apoi s-au răzgândit… Sau și mai rău; la câți m-au trădat, la câte nopți am plâns, n-am avut timp!”, va suna, probabil, răspunsul ei.

Iar unii dintre noi au început deja să-şi scrie memoriile. Cărţile au aceleaşi titluri, oarecum plagiat: „Ce verde era valea mea”. La câtă oboseală de moarte este pe ei, ce rost, ce sens mai are să caute alt titlu? Pentru ce, pentru cine să-și frământe mintea?
Linii continue, linii discontinue…

În drumul lor, nici către dus, nici către-ntors, un singur semn: „Drum înfundat”.
Păcat!

Multe prostii am făcut la viaţa mea. Dar asta le-ntrece pe toate. Expediez scrisori Domnului Viitor, prin care-l rog să salveze sufletele noastre. Dacă se poate, dacă nu-i prea târziu. Veţi spune că azi nu se mai trimit scrisori! Aiurea. Se trimit, fiindcă eu – şi alţii ca mine – trăim în alt secol.
Secolul normalităţii. Cât de cât!
Trăiesc la timpul trecut, prin anii ’80. Scrisorile le-aş fi trimis cu poştalionul, dar drumurile sunt cum sunt. Adică aşa cum vor fi şi-n viitor. Proaste rău, mai sigur, deloc! Până ajung la destinatar, se irosesc generaţii. Aşa gândeam – adică gândesc, când trăiam – adică trăiesc, ca mulţi alţii, în trecut.
În secolul normalităţii. Cât de cât.

M-am reorientat la porumbeii călători. Fiinţele astea, mai realiste ca mine, îmi spuneau: „Să nu crezi că tot ce zboară se mănâncă. Să vezi ce vremuri vor veni!”.
Adică?, am întrebat eu, care, repet, trăiesc – împreună cu alţii – în anul 1980 – făcându-mi iluzii, atunci, că va urma şi altceva.
Atunci, în secolul normalităţii. Cât de cât.
„Vor fi promisiuni electorale. Vorbe-n vânt. Scrisorile tale nu vor avea destinatar”.
Cum, fără destinatar? Adică, eu trimit scrisori nimănui? Cer să ne salveze cineva sufletele, dar n-am cui? Asta era nedumerirea atunci…
Atunci, în secolul normalităţii. Cât de cât!

Cu acordul contemporanilor mei, am pus scrisoarea-ntr-o sticlă. Ca naufragiaţii.
Se întâmpla, cum ziceam, prin ’80-’90. Obsedantul deceniu, secolul trecut.
Și-atunci erau multe anapoda. Dar, orișicât…
Ieri, sticla s-a întors, sub formă de pet, înapoi. Pe ea scria: „Destinatarul nu locuieşte la această adresă.”
Trăiesc în prezent. Mă gândesc că multe prostii am făcut la viaţa mea. Mai fac încă una azi, 28 mai.
Bat la calculator un email. Destinatar: Domnul Viitor. Am aceeaşi rugăminte din secolul trecut: Salvează ce a mai rămas din noi. Cât de cât.

Sufletele noastre. Atât! Măcar atât...

(Imagine: Mariana Dăscălache-Nițică, DTP Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” Prahova)

Cândva, mă consideram Narcis. Şi eram ofticat pe câte unii care te lăudau, îţi făceau curte, te ridicau în slăvi. Îţi scriau misive gen „Viitor de aur, ţara noastră are”. Mă consideram frumos, dar mai aveam o răfuială cu unul care scria „Între Dumnezeu şi neamul meu”. D-aia nu m-am aruncat atunci, ca închipuitul Narcis, în prima fântână.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
„Pământul pe care îl calc, văzduhul pe care îl respir”. Erai „Nimic pentru tine, totul pentru toţi!”. Eu, fraierul de-atunci, tot amânam să m-arunc în fântână. Nu bănuiam că de fapt ciuturile vor scoate, din fântânile tale, nămol. Eram visător.

Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Eu, naivul, nu ştiam ce va urma. Eu, ca orice Narcis al neamului ăsta – mândru de sine şi de tine – vedeam doar „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini”.
Târziu am înţeles că trebuie să citesc „Biată ţară, ce limpede te duci”.
Erai „la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe. Erai cât istoria noastră”. Iar eu amânam s-o iau razna pe „câmpiile asire şi întunecata mare”, fiindcă începusem să am îndoieli când auzeam despre „istoria noastră”.

Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Azi? Azi mă întreb de nu cumva am trăit viaţa altcuiva într-o altă ţară. Acum, stau ca fraierul şi te aştept. Unde? Păi, habar n-am!
Doar că nu mai cred în vorbe. Şi mă-ndoiesc că „ginta nobilă latină şi-adună copiii ei”. Sunt departe de tine, departe şi tu de ei. N-au casă, n-au masă. Şi nu prea au de gând să vină nici mai devreme, nici mai târziu, acasă!
Acasă, „pe-un picior de plai, pe-o gură rai”. Acum, mi-e teamă să zic: „Te-am aşteptat te-am aşteptat”…
Fiindcă tot eu îmi zic: „Tu n-ai venit, tu n-ai venit!”.
Şi ce mulţi fraieri ca mine te-au iubit! Pe tine, „Ţara mea de visuri, ţara mea de dor”.

Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…

Camerele de supraveghere din staţia metroului parizian Alesia au aţipit. Aprind un Gauloises blondes şi trag fumul în piept, precum ultima ţigară a condamnatului la moarte. În mână ţin radiografia unei fete. Pentru mine reprezintă scheletul unei domnişoare din „Muntele Vrăjit”. Sau poate al unei ţări de la nord de Dunăre.
O cameră de supraveghere, care băuse cam multă cafea şi nu aţipea, se uită urât la mine. Fumez, iar obiceiul ăsta urât nu cadrează nici măcar cu subteranele pariziene, darămite într-o staţie Paris şi Paradis: Alesia!

Am judecat-o greşit. Îmi face cu ochiul, complice, apoi îmi şopteşte în româneşte: „Stai liniştit şi fumează! Ştiu şi eu ce-nseamnă să fii străin. Străin în România, nu aici, în Franţa.” Mă uit pe coperta tabloidului «Le Canard enchaîne» (Răţoiul înlănţuit). Radiografia fetei, scuzaţi, a Alesiei, pardon, a României, o scap pe peron.
„Pot să m-aşez lângă tine?”, mă-ntreabă fără să ia seama la stânjeneala mea, domnișoara. Dau să mă mut de lângă ea, e prea târziu. Deja şi-a pus capul pe umărul meu. Aţipeşte. Radiografia României – schelet este la ea în mâini. O ţine strâns.
După 35 de ani – ştiţi, pe la Paris, timpul trece precum un vis – se trezeşte. Mă-ntreabă: „Scheletul este al iubitei tale”?

„Oh, da, răspund”, ca să nu las loc de vreo interpretare… „N-am verigheta la mână fiindcă, aşa cum vezi, sunt slăbit. Şi-mi cade printre şine”. Aprind alt Gauloises.
„Îmi dai şi mie să trag un fum?”, întrebă absentă, după ce se prezintă: „Je m’appelle Alesia”.
Rimează cu România, deci îi ofer pachetul de Gauloises, dar ea mă-ntreabă din priviri: „Pardon ?!?”. Şi-apoi vorbeşte: „Nu vreau ţigară. Vreau fumul expirat din plămânii tăi să îl inspir şi eu”.
„Este nebună!”, îmi zisei.
Camera de vedere îmi şopteşte: „Nu e nebună, e din România. Şi vă ştie pe de rost obiceiurile. Cum foştii deţinuţi ai voştri făceau poştă o ţigară, trecând fumul de chiştoace din gură-n gură. Nu-i vorbă, şi azi, la voi acolo, poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi să minţi că există ceva care, în fapt, nu există”.

Se crapă de zi în Franţa, e întuneric încă în România. Alesia trebuie să plece cu primul metrou. Mă roagă să-i mai las un minut radiografia şi scoate din poşetă rujul, rimelul. Se uită la oglindă. Adică la radiografia – schelet. Se recunoaşte în ea, râde tembel şi se transformă într-o babă stafidită.
Eu, cerşetorul de la capătul Orientului, care speram într-o ţară frumoasă ca Alesia, mă-ntorc în România. Îmi pun verigheta condamnaţilor pe deget.
Radiografia este CV-ul ţării mele cu unghii murdare de pământ.
Încă trăiesc. Cu dor de tinerețea mea și de Alesia.

Și la o țară normală – România – visând.

Au venit așa, pâș, pâș! Sunt deja precum o boare pe deasupra rapiței. Bat la ușă și-apoi cântă: „Deschide ușa creștine, că vreau votul de la tine!”.
Astrologii au descris fenomenul ca fiind ceva ciclic – o dată la cinci ani – cu marja de eroare cauzată de un eventual referendum. Apoi i-au liniștit pe toți, spunând că e vorba despre 11 parașutați care vorbesc românește. Zece dintre ei, pe limba lor vor pieri. Unul rămâne viu.
Și să vezi hai, în luna lui mai!
Cu ocazia asta, Academia Română a simțit și ea că-i timpul să iasă în public cu o poziție. Asta a fost: „În luna mai vom auzi cuvinte sfinte precum «Bună ziua!», «Bună seara!» și pe ici, pe colo, câte-un «Sărut-mâna»”. Finalul, apoteotic, i-a aparținut: „Iar pe 18 ale lunii, toate dorurile noastre fi-vor strânse la un loc”.
Oameni deștepți p-acolo, ce să mai fâlfâim-răsfoim „Orbitorul” lui Cărtărescu!
Nici membrii Uniunii Scriitorilor – Secția „Poeți” nu au rămas datori față de societate civilă. Unul de-al lor a-nceput să recite: „Rafael, pierdut în  visuri, ca-ntr-o noapte înstelată/ Suflet îmbătat de raze și un mandat la Cotroceni”. 
Întrebat cine e respectivul suflet, respectivul a refuzat să nominalizeze, lăsând loc de interpretări. Una dintre ele ar fi că Rafael ar fi, de fapt, Rafaela. 

Deci să vezi hai în luna mai!
Au confirmat lucrul ăsta și ghicitoarele care n-au zbârcit-o niciodată când a fost vorba despre fenomene d-astea, paranormale. Lidera lor chiar a zis la o emisiune televizată ceva de genul: „Nu-i  lucru curat, maică, cum n-a fost de peste 35 de ani  încoace. Ăștia apar din senin, apoi dispar în ceață. Nu s-a găsit încă leacul pentru ei. Și nu se va găsi. Că unul rămâne și se-nmulțește prin vot”.
Sunt deja precum o boare pe deasupra rapiței. Zece dispar, unul rămâne: „Suflet îmbătat de raze și-un mandat la Cotroceni”. 

Noi? Popor „pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”.