La Galeria de Artă Ploiești, „poeme vizuale”, omagiu pentru Nichita Stănescu

2025-03-18Actualitate, Social, Timp liberT F

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Atunci când vorbim, o facem în limba lui Eminescu. Atunci când ascultăm, auzim „necuvintele” lui Nichita Stănescu.
În ambele cazuri, ele ne șoptesc despre tristeți cât lumea-ntreagă, despre iubiri….
31 martie, ziua de naștere a lui Nichita Stănescu.
Și probabil că lucrările expuse la Galeria de Artă Ploiești, în perioada 20 martie – 3 aprilie, vor căpăta, măcar în ultima zi a lunii ( 31 martie, când s-a născut Poetul) o nuanţă de albastru.
Sigur e doar că la Galeria de Artă Ploiești va fi un regal de „poeme vizuale”.
„Filiala Prahova a Uniunii Artiștilor Plastici din România organizează, conform tradiției, o expoziție omagială dedicată Poetului Necuvintelor, reunind sub același acoperiș expresii plastice diverse de la pictură și sculptură, la grafică și arte decorative. În fiecare lucrare expusă, amprenta personală a artistului, este evidentă însă cu toții, împărtășesc un numitor comun – universul poetic nichitian și fascinația pentru ideea de «necuvinte», concept emblematic al creației stănesciene.
Expoziția invită publicul la o transpunere vizuală a lumii lui Nichita, a limbajului inedit al poetului în linii, forme și culori”, acesta fiind unul dintre argumentele Lilianei Marin, președintele Filialei Ploiești UAPR.

Iar pe mai departe, detaliază: „Artiștii expozanți au preluat provocarea poetului de exprimare a gândului și au transpus-o în limbaj vizual astfel, ceea ce Nichita comunica prin metaforă și ritm este redat fizic, de pictori prin nuanțe și contraste în compoziții , de sculptori în volume care «vorbesc» în tăcere, de ceramiști prin forme cu texturi ce conferă obiectelor o valență enigmatică, de graficieni prin linii într-o cartografiere a ideilor. Diversitatea acestor expresii plastice – de la abstract la figurativ, reflectă universul nichitian, așa cum l-a perceput personal, fiecare artist în parte. La fel cum în poeziile sale Nichita îmbină imagini cosmice cu detalii intime și jocuri de limbaj, în expoziție întâlnim lucrări extrem de diferite ca stil, inspirate de eternele teme precum iubirea și trecerea timpului, condiția umană și cosmosul, cuvântul și tăcerea lui.
Așadar, parcurgând expoziția, vizitatorul este invitat să trăiască o experiență similară lecturii unei poezii de Nichita Stănescu – însă de data aceasta, vizuală. Privită de aproape, expoziția nu dorește să ofere răspunsuri definitive, ci să deschidă o fereastră între creațiile plastice și versurile mut(e) ale poetului și, lasă libertatea de a descoperi propriile semnificații. În spiritul lui Nichita, care ne-a arătat că există cuvinte nespuse ce pot spune infinit mai mult, publicul este invitat să găsească legăturile dintre cuvânt și imagine”.

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Templu al cărţii – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, respect cui te-a zidit!

2025-03-16Actualitate, Timp liberT F

Marian DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
Poate că din cenuşa fostei Biblioteci din Alexandria au renăscut litere care mai apoi au devenit cuvinte. Iar după aceea ca „un şirag de pietre rare”, acestea s-au cuibărit în cărţi.
Pe mai departe, ultimele şi-au găsit câte un adăpost. Acesta se numea şi se numeşte templu, iar Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploieşti este unul dintre ele.
„Născută” la data 21 martie 1921, clădirea este opera unor oameni de cultură de care Prahova nu a dus niciodată lipsă. Amintim aici doar pe arhitectul Toma N. Socolescu sau pe scriitorul I.A. Bassarabescu.
Se împlinesc, aşadar, zilele acestea 104 ani de existenţă a Bibliotecii „Nicolae Iorga” Ploieşti.
Mai mult decât „Un veac de…” nesingurătate, fiindcă pragul instituţiei a fost călcat zi de zi, an de an, sfidând tehnologia vremurilor de ieri, de azi şi – suntem siguri! – de mâine.
Tocmai de aceea, „întru cunoaşterea limbii româneşti”, şi a culturii prahovene cinstire, în perioada 20 – 22 martie 2025 vor avea loc Zilele Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”.
Răstimp în care în acest templu al cărţii vor fi conferinţe despre oameni de cultură a căror anvergură a depăşit graniţele judeţului şi ale ţării.
Vor fi, de asemenea, lansări de carte, vor fi prezente nume de rezonanţă ale culturii prahovene.

Poate din respect pentru amintirea unei cărţi care ne-a plăcut vreodată, poate din nostalgia primei poveşti pe care am citit-o, poate din peste 1001 de motive sau doar unul, vom merge să vedem ce se petrece într-una din zile de 21, 22, 23 sau 24 martie, într-o astfel e clădire.
Mai jos, programul dedicat marcării a 104 ani de la naşterea Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” Ploieşti.

Meserie din suflet pentru suflete. La Școala de Pompieri Boldeşti-Prahova

2025-03-14UncategorizedT F

14 martie 2025: Ziua care va rămâne în memoria celor 296 de noi elevi ai Școlii de Subofiţeri Pompieri şi Protecţie Civilă ca fiind un nou început: acela de a desluşi tainele de a deveni salvator. Aceea de a învăţa că nu de secundă, ci o fracţiune din ea depinde viaţa cuiva. Sau a mai multora.
„A deveni salvator nu înseamnă doar a urma un traseu profesional, ci a îmbrățișa un mod de viață în care fiecare intervenție poate face diferența dintre viață și moarte. Această meserie este una din suflet pentru suflet”, a sintetizat în câteva cuvinte, această nobilă profesie inspectorul general al IGSU, Dan-Paul Iamandi.
Sau „o meserie din suflet pentru suflete”, am zice noi.

Iar purtătorul de cuvânt al Şcolii de la Boldeşti, plutonier adjutant şef Viorela Nicolescu-Sava a mai amintit că „alături de cei 296 de elevi ai seriei februarie-decembrie 2025, a depus jurământul militar și eleva Poliec Alexandra-Carla, de origine din Botoșani, care a reușit să treacă cu succes probele concursului de admitere. În vârstă de 23 de ani, Carla a absolvit Facultatea de Bioinginerie Medicală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Iași și s-a hotărât, din multă admirație și pasiune pentru această armă, să urmeze cursurile școlii noastre”.

Cuvintele acesteia, rostite azi, 14 martie, 2025, la început de un nou drum: „Această schimbare de carieră m-a făcut să înțeleg mai profund valoarea vieții umane și importanța de a fi acolo, în mijlocul acțiunii, pentru a proteja viața și siguranța celor din jur”.

Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova

2025-03-11Actualitate, Despre noi/Despre voi, SocialT F

Așa a fost, așa va fi mereu: bisericile sunt și vor fi raiuri suspendate pe pământ. Iar timpul nu schimbă nimic din ceea ce e sfânt în viața la țară. E drept, azi, bătrânilor nu le mai tremură mâna cu bănuții puși în batistă. Poate doar atunci când pun mâna streașină la ochi, doar-doar or vedea în zare vreun fiu „rătăcit” în căutare de un trai mai bun.
Tocmai de aceea gândul la smerenia unor pământeni ne este adus de o postare a Parohiei Valea Cricovului (comuna Apostolache) – Prahova. „Iubiți credincioși! S-a afișat și cea de a doua placă comemorativă și ultima cu cei care au contribuit cu 2500 lei pentru restaurarea bisericii, avem și listele cu cei care au contribuit după puterea lor financiară: «așa cum a contribuit și femeia sărmană care și-a dat cei doi bănuți pentru Templu, poate toată averea ei», cum scrie în Scriptură și apreciată de Mântuitorul în pilda Lui. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit financiar pentru restaurarea bisericii din Valea Cricovului și la finalizarea acesteia.

„Poate toată averea ei”, a acelei femei sărmane… Poate toată povara adunată pe umerii din ce în ce mai fragili ai oamenilor care au mai rămas să păstreze veșnicia acelor locuri.
Și probabil că nimic nu s-a schimbat de pe vremea când în bisericile de pe Valea Cricovului, lumânările din policandru erau stinse cu ceva care semăna cu o prăjină. Mătăniile sunt aceleași, semnul crucii la fel.
Sigur este că era la vremea când nici curentul electric nu catadicsea să treacă de ultimul stâlp, acesta fiind într-un sat cu nume predestinat Priseaca, în bisericile de pe Valea Cricovului fumegau lumânări.
Valea Cricovului – Apostolache – Mârlogea – Sângeru – Mireș – Lapoș…
Și se spunea, cum de altfel se mai zice și acum, că atunci când sufli într-o lumânare, stingi o viață. Iar dacă o prinzi între degete, strivești «corola de lumini a lumii». Superstiții!
Superstiții nevinovate transformate, mai degrabă în tradiții. Iar acestea din urmă nu au păcate, nu sunt condamnate la pieire, cât timp semnul crucii a rămas același.
La fel de adevărat, deci nimic nu s-a schimbat și nu se va schimba – e că mulți dintre cei care luau în zi de duminică calea bisericii, acolo odihnesc. Fiindcă drumul acela este, nu-i așa, cinstite fețe Bisericești, Calea, Adevărul și Viața…
Iar sunetul acela de clopote e același. De cât timp, nu întrebați! Nu de alta, dar pe Valea Cricovului, poate că ele, clopotele, au apărut odată cu Facerea Lumii.

Acesta este, probabil, răspunsul la nedumerirea lui Nichita Stănescu «La început a fost cuvântul. Care a fost acela, nimeni nu știe».
Sau un altul: La început au vorbit clopotele, iar mai apoi oamenii au spus «Tatăl Nostru». Sau «Crezul».
Poate, fiindcă «nimeni nu știe»”… Și e mai bine așa!
E mai bine pentru că acolo, lângă și pe drumul dintre biserici este o taină. Și-o veșnică trăire în nădejde și-n nemurire. Nu de alta, dar cine se gândește, purtând în mâini „O făclie de Paște”, că-i muritor? Nimeni, că-i Învierea.
Că nu degeaba spune preotul „la vremea ceea”. Iar noi nu știm dacă sunt timpurile de azi sau cele din urmă cu sute, mii de ani. Poate că răspunsul este chiar clipa-respirație când bate toaca.
Poate fi momentul în care unii dintre noi plecăm așa, fără să anunțăm pe nimeni.
Discreți, cum am venit pe lume prin dispensare comunale.

Bisericile – și nu numai de pe Valea Cricovului – sunt raiuri suspendate pe pământ.
Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova, sunt oameni care din puținii lor bănuți, cu ultima lor respirație, cu mâna streașină la ochi, țin viața la țară în matca ei firească.
E ceva soft, în toată această rezistență, e un ceva ce nu se poate explica.
Poate doar crezând că-i așa și nicidecum altcumva:
Precum în Cer, așa și pe Valea Cricovului – Prahova. Și-n toată țara.

(Foto, Parohia Valea Cricovului)

Gabriel Pătrașc. Prin lemn preschimbând vieți și rescriind tradiții

2025-03-04Actualitate, SocialT F

Să faci o tapă la un arbore, pentru ca mai apoi să strigi „Cade!” este sau nu ușor. A readuce însă lemnul la viață… Ei bine, aceasta este o artă. Și nu la îndemâna oricui!
Să realizezi o sală de clasă intitulată „Școala din pădure” este darul unui om nu numai pentru Muzeul Cinegetic Posada, ci pentru lumea asta care a uitat să mai ia aminte la cuvintele „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”.
Iar noi îl parafrazăm pe Arghezi, scriind: „Felicitări Gabriel Pătrașc pentru inițiativă!”.
Fiindcă acestui artist care sculptează în lemn cu motofierăstrăul este ideea, nu a vreunui ministru al Educaţiei!
Iar dacă orice profan crede că știe să calculeze anii de viață ai unui arbore căzut la pământ, în cazul de faţă, se înșală. Nu de alta, dar dacă a citi înseamnă a trăi mai multe vieți, artistul despre care scriem chiar transpune parabola în realitate.
Fiindcă, ce altceva înseamnă „Şcoala din pădure” de la Muzeul Cinegetic Posada decât o invitație la lectură. Şi, implicit, de a trăi mai multe copilării.

Firește, acest nume – Gabriel Pătrașc – nu ține capul de afiș al ziarelor sau al emisiunilor televizate, precum al fotbaliștilor sau al vedetelor de carton.
Cu atât mai puțin al politicienilor, care se bat cu pumnii în piept că schimbă sistemul de învățământ românesc.
Deci, cine este Gabriel Pătrașc? Păi, omul care dă suflet lemnului.
Că este o vocație un astfel de lucru, lesne de ghicit. Că este, de asemenea vorba despre talent – dublat sau triplat de o muncă pe care numai dumnealui o știe – aceasta este o altă poveste asupra căreia vom reveni.

Am amintit despre lemn, viaţă, lectură la invitaţia creatorului digital. Am uitat însă ceva: păstrarea tradiţiilor, rescrierea – în sensul bun – al istoriei.
Stă dovadă în acest sens expoziţia găzduită în parcul Muzeului Cinegetic Posada, în care sunt prezentate 12 sculpturi înfăţişând animale simbol ale României.
În fapt, despre acestea se scria pe pagina de Facebook a muzeului: „Lunga istorie a poporului român în spațiul carpatic și apropierea lui de natură au făcut ca animalele sălbatice să capete valoare de simbol, influențând astfel tradițiile populare românești. Vă invităm să descoperiți animalele-simbol ale culturii noastre, într-o formă originală și atractivă!”.
Deci, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Gabriel Pătraşc ce este al artistului: har, dar, originalitate şi măiestrie.
Toate acestea într-un timp în care şcoala parcă nu mai este şcoală, iar istoria se clatină sub priviri mai mult sau mai puţin indiferente.
Poate, doar interesate!
De la astfel de oameni cum este Gabriel Pătraşc, poate-poate vom învăţa odată şi-odată că-ntr-adevăr, „codru-i frate cu românul”.

Şi că istoria noastră poate fi repusă în matca firească.

(Foto, Gabriel Pătrasc, Facebook)

„Cu smerenia pictorului dăruit”, expoziţie Daniel Toader la Galeria de Artă Ploieşti

2025-03-02Social, Timp liberT F

Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
E greu – dacă nu imposibil – să încadrezi un artist într-un anume curent. Cu atât mai puțin în niște canoane.
Și atunci, ce altceva îți rămâne de făcut decât să-ți pui mai întâi întrebări, pentru a găsi un numitor comun al talentului său.
Riscant și acest din urmă lucru, dar…
Cine este Daniel Toader? Iar un răspuns ar fi acela că „a lucrat cu dăruire și talent pentru cinematografia românească și internațională, obținând, în 2012 două premii naționale, Premiul Uniunii Cineaștilor și Premiul Gopo pentru scenografia filmului „Dacă bobul nu moare”, și două nominalizări la festivaluri internaționale de film”.
Și-atunci, te oprești aici?
Nu, fiindcă mai este și „omul care construieşte imagini de-o fracţiune de secundă, pentru scene cât un peisaj şi poveşti de ore. Descoperă, de fapt redescoperă, într-o pauză de respiraţie, vibraţia ancestrală a picturii de şevalet, a furtunilor pline de culoare aduse pe pânză, a amintirilor în clarobscurul recunoştinţei, a compoziţiilor de atelier cu planuri în desprindere” (Marius Tiţa, critic).
Deci, cine este artistul Daniel Toader?

Provizoriu, dilema pare rezolvată, cât timp joi, 6 martie, ora 17.00, la Galeria de Artă Ploiești va avea loc vernisajul expoziției de pictură intitulate, deloc întâmplător, „Rădăcini”, care înseamnă nu mai puțin de 120 de picturi realizate în numai trei luni din cursul anului 2024!
Acolo, așadar, vom putea lua cunoştinţă cu mărturisirea lui Daniel Toader: „Rădăcini este titlul unei expoziţii-manifest prin care îmi mărturisesc apartenenţa culturală”.
O mărturisire nu doar de o zi, ci în perioada 6 – 19 martie 2025, cât timp lucrările artistului vor fi expuse pe simezele Galeriei de Artă Ploiești.
Acolo unde putem privi, după cum spune tot criticul Marius Tiţa, „opera plastică a lui Daniel Toader în toată complexitatea sa şi vom ajunge să vedem întreaga dedicaţie a unui om talentat care şi-a făcut destin din această menire. Vedem întregul ca pe un peisaj tumultos, în care artistul este nerăbdător să spună cât mai mult, chiar să vorbească pe mai multe voci în acelaşi timp. Cu smerenia pictorului dăruit, a creat armonii şi spaţii”.

Născut în Teleorman, urmează cursurile Liceului de Artă „Nicolae Tonitza” din București. Din 1987 își continuă pregătirea în domeniul scenografiei, la Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”, viitoarea UNARTE, cu Ion Bitzan, Vasile Roman, Dan Jitianu, Nicolae Ularu. De la absolvire, în 1992, până în 2020, a lucrat ca scenograf de film, fiind atât membru al UCIN – Uniunea Cineaștilor, cât și al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În acest timp, Daniel Toader nu a întrerupt legătura cu pictura de șevalet și iconografia, pasiuni neîmpărtășite publicului larg, pe simeze, ci doar cercului de prieteni și cunoștințe. Odată cu debutul pandemiei, în 2020, și limitarea colaborărilor în domeniul cinematografiei, se retrage în atelier și se dedică studiului iconografic și picturii de șevalet.

Ziua când au murit poveștile nemuritoare

2025-02-26Actualitate, Despre noi/Despre voi, SocialT F

Fata – Poveste, care semăna ba cu „Fetiţa cu chibriturile”, ba cu Ileana Cosânzeana, ba cu Cenuşăreasa, mi-a dat întâlnire lângă o mănăstire.
– În lumea voastră nu mai e loc şi de mine?
În principiu, da! De ce eşti pesimistă? Uită-te-n jur! Lumea e veselă, nu tristă.
– Lasă-mi fata în pace!, se răsteşte, la mine, numitul Ispirescu. Petre Ispirescu. Te dai la ea? Şi tu şi toţi netrebnicii din iarmarocul ăsta?
Da, bag de seamă că lângă amintita mănăstire era un fel de parastas-iarmaroc. „Înghiţitorul de săbii”, „Femeia cu barbă”, „Scuipătorul de flăcări”, iluzionişti de unde vrei și, mai ales, nu vrei. Fiecare cu basmul-promisiunea lui.

Apar şi Fraţii Grimm, dar în costum de doliu. Fiecare ţinea în mână câte două flori. Două pentru Hans, celelalte două pentru Gretel. Şi ei urmau să moară. Respectuos, lumea le face loc să treacă.
Domnul Andersen ține în mână o jerbă.
– Este pentru «Fetiţa cu chibriturile», care are de gând să moară a doua oară aici, îngheţată. Vin să-i aduc un nou omagiu, îşi justifică prezenţa domnul Hans.
Prima Poveste se sinucide, trăgându-şi singură scaunul de sub picioare. La fel fac Hansel şi Gretel. Fraţii Grimm pun florile la căpătâiul lor şi-apoi pleacă repede cu o cursă charter. Lui Păsărlăţilungilă îi cade o lacrimă. Îi cade şi-a doua văzând-o pe Ileana Cosânzeana atârnând în ştreang, taman când „Femeia cu barbă” zicea că-ntr-o Românie de poveste va exista tinereţe fără bătrâneţe, iar inflația se va domoli. De-atâta zgomot, „Frumoasa din Pădurea adormită” se trezeşte. Vede mulţimea, priveşte iarmarocul şi face infarct. Moare pe loc, nu-i nevoie să mai ajungă la eşafod.

Numai Cenuşăreasa mai trăieşte încă. E nevoie de ea. Când „Bâlciul deşertăciunilor” se va termina – dacă se va întâmpla așa ceva! – va trebui să strângă toată mizeria lăsată în urmă de „Femeia cu barbă”, „Înghiţitorul de săbii”, „Scuipătorul de flăcări”.
Apoi, ca orice poveste, va muri şi ea. Cenuşăreasa este, aţi ghicit, România.