Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”, Câmpina: Foaie de temperatură a spiritului în culori, a artistei Vali Irina Ciobanu


Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Care este cartea de vizită a unui artist, dacă nu opera? Ce înseamnă un CV pentru el? O foaie de temperatură a spiritului în culori. Astfel stau lucrurile şi cu Vali Irina Ciobanu, ale cărei picturi vă aşteaptă, nerăbdătoare, parcă, să le vedeţi, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”, Câmpina, în perioada octombrie-noiembrie 2026. Cum se prezintă un artist? În puţine cuvinte, reunite sub titlul expoziţiei intitulate „Locuri, ceruri, întâmplări”.

Evident, Vali Irina Ciobanu simte nevoia şi a unei „traduceri” a picturilor sale. Dar, cum spuneam, în puţine cuvinte, stârnind curiozitatea vizitatorului să-i descopere ceea ce îi scapă, trecând grăbit prin anotimp. „Orașe, străzi, peisaje, ceruri și personaje devin fragmente ale unei geografii personale, în care călătoria nu este doar deplasare, ci și memorie”, spune artista. Sunt un fel de „refugii-memorii”, dar nicidecum o izolare în Turnul de fildeş, cum spune legenda despre creatori. În fapt, artista recrează arhitectura trecerii sale prin lume „printr-un un loc, alteori printr-o lumină, un cer, o ploaie sau o întâlnire”, după cum se destăinue. Şi mai adaugă, spre a fi tabloul cuvintelor complet: „Realitatea văzută se amestecă inevitabil cu ceea ce memoria alege să păstreze, iar pictura devine spațiul acestei transformări.

Expoziția urmărește trecerea de la locul real la locul păstrat în memorie și, mai apoi, la locul transformat în pictură. Lucrările nu își propun să documenteze călătoria, ci să recupereze ceea ce rămâne din ea: o atmosferă, o culoare, o stare, o întâmplare”. Paradaoxal, artista ne propune şi o geometrie a expoziţie, atât timp cât încheie sus-amintita foaie de temperatură a spiritului, astfel: „«Locuri, ceruri, întâmplări» este, în fond, o cartografie afectivă a drumurilor parcurse și a lucrurilor care au rămas cu mine”. Drumuri parcurse, locuri rămase în memoria artistei…

Deloc puţine şi cu multă culoare mai mult sau mai puţin împrumutată de la natură. De la o toamnă cu cerul galben, parcă!

Cum m-am apucat de croşetat la rece.  Şi de pedalat la cald

Fiecare are o dambla, iar asta se numeşte adicţie.  Şi se mai spune că de spovedeşti  pe „social media”, te vindeci mai repede decât ai zice „alegeri anticipate”! A mea e aia cu pariurile.
D’aia  vă zic că-ntr-o zi cu soare am luat-o agale prin oraş. Ăsta se numeşte Ploieşti. Îi dau o hârtie unui cerşetor. Nu  contează  valoarea, miolstivenia e mare de când cu raportul  euro/leu. Îmi urează multă sănătate, de care avem, altfel, toţi nevoie. 
Mângâi pe creştet un copilaş care zbiera ca din gură de  şarpe că vrea ciocolată. Bine, îmi venea să-i  trag cinci pumni în cap, dar de când cu „Stop bulling” şi altele gen, îl mângâi pe cap. Maică-sa, recunoscătoare, îmi  zice: „Eh, e şi el  mic”.
De parcă ar fi fost  Gogea Mitu, Ghiţă Mureşan  sau  „ditamai coblizanul”, iar eu  –  chior!

Trec peste  aceste aspecte domestice, că miza mea erau pariuririle, d-aia făceam acte de cvasi-caritate. Văd o agenţie deschisă, îmi creşte pulsul. Mai să leşin chiar, deci iau un concor forte.  Citesc pe uşă: „Acest local are dreptul de a-şi selecta clienţii”. Intru la idei, mă gândesc că-mi trebuie costum, dar o implor pe  zeiţa Fortuna să  zică ceva gen „Sesam, open the door!”. Şi s-a deschis.
„Scopul şi durata vizitei?”, mă ia-n primire o domnişorică. Îi spun scurt, sacadat şi la obiect,  ca Luca Niculescu, desemnat premier: „Vreau să pun un bilet că bate Ungaria la Ucraina”.
E henţ, e chestie de  dat cu săruri pe la nas,  soro! Că mă ia cu rău.  Pentru că nu se poate juca decât la păcănele.  Iar eu „nu obişnuiesc”, vorba lui Ilie Moromete.

Alte zgomote de aparate, alte-njurături că nu câştigă  clientela selectă, altă încăpere.  Acelaşi răspuns şi cu un sfat prietenesc: „Încercaţi la  Loteria Română”.
Intru sfios la  prima-ntâlnită-n cale. O tanti  – scuzaţi, doamnă – se bate de muşte. Întreb dacă pot juca 1, X, 2. Adică ştiţi dumneavoastră, cum era pe vremurile de tristă amintire, când la radio  anunţa crainicul:  „Pescara – Bari: zero la unu, pronostic, doi”.
Sufletul lui  Avram  Iancu, că  nu! Adică nu se poate decât „6 din 49” şi nu mai ştiu ce alte chestii cu numere. De parcă  ar fi  în discuţie câte voturi trebuie să fie învestit guvernul.  „Poate mai pe la sfârşitul anului să se reglementeze acest aspect, mă consolează doamna”. 

În sevraj fiind, nu ştiu cum nimeresc la un  cabinet de duşi cu capul. Psihiatrul îmi spune că viaţa e frumoasă, că  trebuie să am răbdare până-mi trece adicţia. Şi sfaturi: fie să citesc o carte ilustrată , fie să mă apuc de traforaj. Dar cel mai  bun medicament  e să croştez mileuri.  „Două pe faţă, una pe dos”. Sau invers! Şmenul e să găsesc sculul  de  macrame, drept pentru care îmi prescrie şi o reţetă la „Macramergerie”.  
Convins fiind că dom doctor – care are o diplomă cu nişte studii făcute la universităţi celebre din lume (Valul lui Traian, Sânnnicolau Mare și ăl Mic etc) – are la rândul lui nevoi de un consult la cap, ies de-andăratelea. Adică merg cu spatele, ceea ce nu-l miră deloc. Ba, chiar îmi trimite şi-o bezea. Că, na! E bucuros nemernicul că mi-a luat nişte bani din buzunar în timp ce mă hipnotiza cu vrăjeli din astea.

Caut pe net şi localizez „Macramergeria”. E undeva pe traseul Ploieşti – Cocorăştii Mislii. Urc pe bicicletă şi bag „gonetă”. Îmi trag sufletul pe la Băicoi. Trece un megieş cu un cerceaf de bilete. „Le duci la gunoi, bre?”, întreb în dorul lelii.
Omul – să îi dea Dumnezeu  câştig la pariuri şi multă sănătate (asta e ordinea) –  îmi spune că  în oraş se poate paria. O iau „prima la dreata”, după  indicaţii, şi … Şi nu aveţi dumneavoastră idee ce bucurie!
Fortuna e deschisă!  Mai că-mi vine să mă descalţ.  Din respect, vă daţi seama, nu de alta!

Şi uite aşa îmi trecu adicţia. Sau s-a adâncit, dar ce contează?  Pariez, împachetez  frumy, fac plecăciuni la ieşirea din agenţie – mai să bat şi mătănii, Doamne iartă-mă! – şi gata, mi-am făcut damblaua.  Mai adaug ceva gen  „Mulţumiri triplu-infinite!” şi „Preţuire la puterea a patra!” pentru cine a avut mintea zdravănă. Adică să-nţeleagă că nu pariurile  sunt  problema-n ţara asta, ci altceva. Sau altcineva…

Later Edit, că-i treaba naşpa la iarnă: 
Nu voi putea merge cu bicicleta când va veni, vaaaaai, urgia albă peste România, deci trebuie să fiu om gospodar.  Deja am făcut rost de  sanie;  scuzaţi, andrele (sau undrele, or cum s-o zice ), ace, chestii-balamale. Croşetez la rece, să-mi intru în mână. 
D-aia întreb: Nu vă  supăraţi, n-aveţi un scul de macrame?. Şi un televizor „Opera” să pun viitorul mileu pe el?
Aştept provincia stând cu urechea lipită de tranzistor, sonor dat la maxim. 
Doar-doar oi auzi: Pescara – Bari: zero la unu, pronostic doi.
Sau Luca Niculescu – Restul  lumii… Aici nu mă bag, că-mi  pun o parte din electorat în cap! 

Un „ambasador-voiajor”, Imre Égerházi, pe simezele Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”  

  Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
A simţi profund că aparţii unei ţări, că te exprimi într-o limbă, pentru ca după aceea să-ți fie recunoscut acest merit peste graniţe, este doar apanajul oamenilor aleşi. Iar unul dintre acesștia este pictorul Égerházi Imre, despre care un compatriot de-al său, criticul de artă Feledy Balázs, afirmă că „activitatea și operele sale sunt extrem de emoționante prin dragostea sa nemărginită pentru pământul natal, unde a trăit, unde și-a întemeiat familia, unde a  studiat și a creat, fiind cea mai importantă sursă de inspirație a lui”.
Iar dacă Câmpia Ungariei şi regiunile în care a trăit par să-i pună eticheta „legat de glie”, aceasta este doar o aparenţă.
Nu de alta, dar tot potrivit criticului mai sus-amintit, „artistul iubea foarte mult să călătorească, să vadă lumea, să obțină impulsuri proaspete. Așa a devenit un fel de «ambasador voiajor» al artelor plastice maghiare”.

În această din urmă calitate, Égerházi Imre ajunge la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” începând cu data de 1 octombrie 2026, când are loc, începând cu ora 17.00, şi vernisajul expoziţiei de pictură „DE LA HORTOBÁGY LA LĂZAREA”, curatoriată de către fiul său, Attila Égerházi (muzician, membrul trupei de jazz-rock Djabe) şi Alice Neculea – șef Secție Artă la Muzeul Județean de Artă Prahova.
Lucrările artistului pot fi văzute toată luna octombrie, pentru ca după aceea, aidoma creatorului, să devină şi ele un fel de „ambasadoare-voiajoare” către alte muzee, aşezându-se cuminţi pe alte simeze.

Alte muzee, alte simeze… Dar atât timp cât „întreaga lume imagistică a artistului ne extrage din timpul concret”, putem spune că urmele artei sale rămân – nu neapărat „legate de glie” – ci de memoria noastră, a celor care vom trece pragul Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Iar drept argument a celor afirmate, mai amintim faptul că întreaga operă a artisului este pătrunsă de un lirism solemn, fără a fi, însă rigid. Am putea spune un artist care „afişează” solemnitatea, care ascunde, de fapt, modestia culorilor, coloristica specială, caldă și fină a picturilor sale.

Artistul s-a născut pe data de 1 septembrie 1925 în localitatea Hajdúhadház (Ungaria). Începând cu anul 1962 a avut mai bine de o sută de expoziții personale și a participat la peste patru sute de expoziții de grup atât în ţara sa, cât şi în Europa, în SUA şi Japonia.
Demn de remarcat este faptul că a fost unul dintre membrii fondatori ai Taberei Internaționale de Artă din  Hajdúböszörmény (1964), unde a lucrat timp de treizeci de ani. Iar datorită originalităţii creațiilor sale, în anii ′90, în St. Michel (Franța) a fost ales președinte onorific al Les Européennes de l’Art en Thiérache.

O întreagă lună octombrie, în care pe simezele sale, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, îl găzduieşte pe un „ambasador-voiajor”.

ISU

Vrei să devii pompier? Acum este momentul să faci primul pas! Înscrie-te până la 4 octombrie 2026 pentru unul dintre locurile scoase la concurs la Școala de Subofițeri de Pompieri și Protecție Civilă „Pavel Zăgănescu” Boldești.
Persoanele care îndeplinesc condițiile și criteriile de recrutare pot transmite cererea de înscriere exclusiv în format electronic, până la 4 octombrie 2026 inclusiv, chiar și în zilele de sâmbătă și duminică.
Cererea se transmite la adresa de e-mail a unității de recrutare competente, respectiv inspectoratul pentru situații de urgență județean sau ISU București-Ilfov, în funcție de domiciliul sau reședința înscrisă în cartea de identitate.
Nu lăsa înscrierea pe ultima zi! Verifică toate condițiile de recrutare și pregătește-ți documentele din timp.
4 octombrie 2026 – termen-limită pentru depunerea cererii de înscriere;  21 octombrie 2026 – termen pentru depunerea documentelor necesare constituirii dosarului de recrutare și finalizarea evaluării psihologice; 28 octombrie – 4 noiembrie 2026 – evaluarea performanțelor fizice; 7 noiembrie 2026 – proba de evaluare a cunoștințelor;  11 noiembrie – 11 decembrie 2026 – examinarea medicală pentru candidații care se încadrează în numărul de locuri disponibile, în ordinea descrescătoare a notelor finale;  21 decembrie 2026 – afișarea rezultatelor finale pe site-ul unității de învățământ.

„Grădina magică cu flori” la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus Ploieşti”

Mariana DĂSCĂLACHE
Este vorba despre bunici şi nepoţi, este, până la urmă vorba despre noi toţi. Se doreşte – şi cu siguranţă aşa va fi – ca o punte de legătură între generaţii. Sau ca o retrăire a vremurilor în care fiecare dintre noi, cei mari, am avut sau mai avem încă bunici.
Tocmai de aceea miercuri, 30 septembrie 2026, între orele 16.30 – 18.00, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” marchează Ziua Internațională e a Persoanelor Vârstnice prin organizarea unui ATELIER PENTRU BUNICI ȘI NEPOȚI.

Sunt aşteptaţi să participe la sediul instituţiei din Ploiești, Bulevardul Independenței nr.1, atât bunici cât şi nepoți, pentru petrecerea unor momente de neuitat, împreună. Atelierul are ca temă „Grădina magică cu flori”, iar participanții sunt rugați să aibă asupra lor următoarele materiale: carton negru A4, aracet școlar, sare fină (6-7 linguri), acuarele, recipient pentru apă, paletă culori, pensule groase cu păr fin.
În plus, coordonatoarea proiectului, doamna Gabriela Postelnicu, va efectua şi un tur ghidat, în care participanţii vor afla lucruri inedite despre muzeu, colecții și patrimoniu.
Este vorba, aşadar, şi despre bunici, şi despre nepoţi. Şi, la urma urmei, despre noi, toţi, indiferent de vârstă!

GLOCAL – un mod de a simţi universal, fără a-ţi „trăda” locul natal. La Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”

Mariana DĂSCĂLACHE- NIŢICĂ
Teoretic, a fi european înseamnă să trăieşti în România şi să ai aproape aceleaşi sentimente cu cineva care trăieşte în Danemarca. Şi invers: Cineva din Danemarca să simtă oarecum româneşte.
Astfel pusă problema, este greu de crezut că acum sau peste ani şi ani, cineva îşi poate alinia trăirile la acelaşi standard, cât timp acestea apaţin oamenilor.
Pe de altă parte, singurul numitor comun care ne poate aduce la aproximativ acelaşi standard de simţire este, însă, arta. Iar în cazul de faţă, expoziţia GLOCAL, de la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, ce se încadrează într-un proiect mai complex, cu același nume, ce își propune o investigație tematică pornită dintr-o simplă formulă: Global + Local = GLOCAL.

Expoziţia reuneşte lucrări de pictură, grafică, sculptură, tapiserie, video-art, eseuri fotografice, putând fi vizitată până la data de 28 septembrie, între orele 9.00 – 17.00. Problematica abordată este, însă, nu atât europenizarea, cât globalizarea – o stare ce presupune un nou sentiment de conștiință și, implicit, schimbare.
„Mă transform în glocal!” – ar însemna să aparţii, simultan şi locului în care te-ai născut – sau trăieşti – şi planetei.
Iar la o întrebare de genul „Este globalizarea bună?”, primul impuls este acela de a spune „Nu!”
Pe de altă parte însă, un eventual „Da!” ar însemna a lua în calcul impactul, deloc de neglijat, al globalizării asupra vieții personale din punct de vedere politic, economic, cultural etc.

Îţi spui, deci, „Devin Glocal!” şi automat, capeţi o carte de identitate de cetăţean universal? În viaţa de zi cu zi, fireşte că nu. În artă însă, acest lucru devine o provocare, ceea ce înseamnă reflecţie, gândire sau răscolirea conştiinţei individuale.
Tocmai acest din urmă aspect, răscolirea conştiinţei locale ne propune expoziţia. Răscolirea, iar nu răvăşirea! Fiindcă proiectul artistic creează o serie de imagini ce investighează tematic și îndeamnă la reflecţii asupra subiectului globalizării și al efectelor acesteia prin proiecții, happening-uri, performance-uri, instalații specifice locului și ateliere. Cât despre artiştii implicați în proiect aceştia au rolul de „mediatori””. Sau un fel de ambasadori culturali într-o Europa care, în acest moment, se confruntă cu diverse dileme și, mai nou, criză.

Proiectul reuneşte artişti români şi danezi, respectiv: LISBETH HERMANSENN – Danemarca; JAN SCHACHT HOLMGAARD  – Danemarca; SØREN TOUGAARD – Danemarca; MARIELLA BRÂNDUŞA – România; OCTAVIAN – Danemarca; DORU LUCHIAN – România; VERA IORGULESCU-LUCHIAN – România; MARIANA GRUMĂZESCU VOICU – România; ALICE NECULEA – România, IOANA VOICILAȘ – România.

Altfel spus, sunt din Danemarca, dar împărtăşesc sentimente româneşti.
Şi invers…

„Arhiva vie a picturii românești” – Galeria de Artă „Dan Platon”, Ploiești

Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
S-au împlinit 20 de ediții ale Taberei Internaționale de Pictură „Dan Platon”, timp în care creația artistică a fost, pe măsură ce timpul trecea, tot mai efervescentă.
Tocmai de aceea „nașterea” unei galerii de artă purtând numele omului și artistului care și-a pus amprenta pe viața culturală a Ploieștiului merita marcată. Și nu oarecum, ci printr-o galerie. Sau precum o „Arhivă vie a picturii”, după cum a spus la inaugurarea acesteia, Liliana Marin, președinta Filialei Ploiești a Uniunii Artiștilor Plastici din România.
„«Arhivă vie», fiindcă numele lui Dan Platon reprezintă, tot potrivit Lilianei Marin, mai mult decât identitatea acestei galerii. El este legat de o tradiție artistică pe care Ploieștiul a reușit să o păstreze vie și să o dezvolte de-a lungul timpului, cât timp tabăra internațională de pictură care îi poartă numele a devenit un loc al dialogului artistic, reunind artiști din România și din străinătate”.
Demersul constituirii acestei pinacoteci îi aparține artistei Marilena Ghiorghiță, a cărei inițiativă oferă acestui patrimoniu cultural al orașului o nouă identitate: un loc al memoriei și, ce este mai important, al continuității.

Galeria „Dan Platon” a devenit, așadar, o arhivă vie a picturii, un spațiu în care trecutul artistic al taberei este păstrat, iar întâlnirea cu publicul îi conferă permanent noi semnificații.
S-a realizat așadar un proiect cultural clădit pe bazele parteneriatului de peste două decenii dintre UAPR – Filiala Ploiești și Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești, construit de-a lungul acestor douăzeci de ani, se concretizează astăzi într-un proiect cultural permanent.
Dincolo de inițiativa Marilenei Ghiorghiță, un rol important în realizarea acestei „Arhive vii a picurii românești” au avut-o și alți artiști implicați în viața culturală a orașului, respectiv Valter Paraschivescu și Alice Neculea.

Sunteți, deci, invitați permanenți în a vizita „Arhiva vie a picturii românești” – Galeria de Artă „Dan Platon”, Ploiești.

Gunoiul-amprentă de după noi… Şi nu doar la Băicoi!

Peste o tonă de deşeuri a adunat personalul din cadrul Ocolului Silvic Doftana, alături de voluntarii ce au participat la acţiunea de ecologizare din zonele Tufeni – Băicoi, Valea Negraşului şi Valea Neagră.
Alte sute de kilograme – sau probabil tot peste o tonă – tot de deşeuri, ca să ne exprimăm elegant (deci să nu zicem zicem „gunoi”) – au strâns silvicultorii de la O. S. Slănic.
Iar dacă este să găsim o scuză pentru mizeriile lăsate de către unii dintre noi, atunci să ne consolăm cu ideea că la toate ocoalele din judeţ şi din ţară s-au strâns, odată cu „Ziua Curăţeniei Naţionale” – zeci (sau sute?) de deşeuri – amprente ale trecerii noastre prin natură.

O astfel de zi – la sus amintita curăţenie facem referire – este, la urma urmei, oglinda civilizaţiei noastre. Se întâmplă să privim, să ne minunăm, să vrem o ţară ca afară, dar să aibă alţii grijă de ce este la noi în ogradă.
Fiindcă noi avem alte „griji”: Vai, se fură pădurea!, Vai, ce vremuri trăim!
Iar câtă vreme nu avem oglinzi să ne privim în ele, stânjeniţi, ne consolăm cu ideea că „Infernul sunt alţii”.
Nicidecum, noi!
(Foto, O.S. Doftana şi O.S. Slănic)









Bâlciul de la Apostolache, Prahova. „Exilul şi Împărăţia”. La mulţi ani, Maria!  

Am toate motivele să fiu mândru de mine: am copiat de-am rupt la  „Pedologie”, am trecut anul doi la Braşov, urmează deci a doua vacanţă, după chinurile prin care trecusem prin august: materie neterminată, făcut copiuţe, chestii-balamale. Şcoala începe pe 1 octombrie, deci mai e. 
Alt motiv erau pantalonii raiaţi. Adică nu blugii vechi, evazaţi a la Elvis Presley. Cu ăştia din urmă  dormisem sub pernă, la cămin, la Brăneşti, „a cote de Bucureşti”. Bănuiţi de ce: să nu mi-i ciordească careva.
Da tot nu mă văitam ca ştim noi cine: „Liceu, cimitir al vieţii mele”. 

Roata norocului! Adică apeşi pe trăgaci, în ceva circular pe care sunt scrise numere. Meseriaşul care avea dispozitivul striga de răsuna valea până mai sus, spre Udreşti: „Număraşul 5, o călimară cu cerneală!”.
Şi se-nvârte roata, se-nvârte pământul, trece „Timpul trăirii”. Cel al mărturisirii n-a venit încă. Sau poate da, dar nu-mi dau eu seama. Policioara comediei era goală. Motorul duduie. Să mă sui, sau să nu? Mai pe seară, îmi zic, când o apărea… Ştiu eu cine, nu vă spun. Nici măcar ea nu ştia şi nici că va şti „c-am iubit şi eu odată/Doi ochi negri la o fată”. În fine, vraja mării… 

Trag o fugă-napoi acasă să văd care-i mişcarea. Toate-s la locul lor. Doar cineva îmi spune să nu carecumva să fumez, că dă dau exemplu urât. Plus că nu face bine la sănătate. Că plămânii, că arterele, că inima…
Fireşte că nu ţin cont de sfatul ăsta, cum n-aveam să ţin niciodată cont de prea multe reguli în viaţă. 
Întotdeauna am traversat pe galben, deci nici pe roşu şi cu atât mai puţin pe verde.

Citesc acum că tutunul dăunează grav sănătăţii. Iar pachetul de Pall Mall se va scumpi iar. Şi nici c-am încercat să mă las de acest obicei. Urât!
În fapt, dacă mă gândesc bine, tutunul dăunează la fel de rău ca amintirile. Şi tot nu le las să plece. Şi fac din ele cerculeţe. Şi m-apucă oareşcum nostalgia că n-am recitit până acum, la distanţă de ani buni, „Magicianul” lui John Fowles. „La beaute”, a lui Baudelaire, mă credeţi sau nu, o recit şi-acum în franceză. „Corbul” lui Poe, în schimb, mai pe sărite, aşa. Doar când mă gândesc la „Anabelle Lee” cu ochii saşii şi alte poeme de vremuri.  Duse!

Unul dintre caii cu care olarii veniseră încărcaţi cu căruţa de zarzavaturi, oale şi ulcele nechează. Are legate picioarele din faţă.  Aşa cum cum şi unii dintre noi suntem prizonierii trecutului unui bâlci de la Apostolache.
D-aia, fan de-o viaţă Metallica, pe 8 septembrie, an de an, ascult Modern Talking. Am eu motivele mele. Ele se numesc nostalgii, dar nu mai spuneţi lumii pe care-o vedeţi în foto, că intră la idei.

Pe seară apare Ilie, de la Gornet Cricov. Îşi încordează muşchii precum Ronaldo, deşi încă nu auzise nimeni de megastar. La modă sunt  Simaciu, Eparu şi Petrolul. Iar prin Apostolache se fredona „Şi-a venit din Bărăgan/ Nicolae Toporan”. Pe chestia asta eram bucuros că aveam un avantaj faţă de Camus – fotbalist ratat. Oarecum mă regăsesc în „Exilul şi împărăţia” lui, dar nu i-o spun. Ofticos şi eu! 
Ştiu că-i rost de cafteală. Ştie şi nea Sorică, miliţianul. Are un pumn greu de te lasă lat mai ceva ca Zinedine Zidane pe Materazzi în Finala CM din 2006, ce-avea să urmeze. 

Câştigasem o călimară la roata norocului, dar îmi mai trebuia un toc. După numai doi ani de când mă liberasem de la  UM 01079 Miercurea Ciuc,  Vânători de Munte – ce ştiţi dumneavoastră? – nu mi-am pierdut dexteritatea. Nimeresc număraşul 7 şi iau tocul cu peniţa. Se inventase şi stiloul, dar vedeţi dumneavoastră, costa 100 de lei şi parcă nu merita.

„Ţiganca mea dă cu ghicocul, ghiceşte la toţi norocul”, l-aud pe unul că strigă. Trag ultimul fum din Carpaţiul fără filtru şi-i zic să-mi spună ce se va întâmpla peste nu ştiu câţi ani.
Nu mi se pare ciudat că îmi povesteşte când îmi spune: „Calul ăsta se va îmbolnăvi. Apoi, în zori de zi, proprietarul, milostiv, îl va duce departe pe câmp, îi va da cu toporul în cap cât să nu se mai chinuie”.
Probabil că de-aici s-a inspirat Marin Preda când a scris nuvela în care un armăsar e dus la margine de sat şi omorât. 
Tot la fel am omorât şi noi nişte tradiţii care, palid, mai oglindesc încă ceva din ceea ce am fost, cândva.

Urc în fugă – aveam condiţie fizică – până sus, la biserica din Apostolache care avea un beci de te apuca groaza, nu alta. Noaptea umblau liliecii p-acolo. Şi cu asta am spus totul.
Pe drum cobora agale Gheorghe. Făcuse o pauză, cât să bată clopotul pentru viitor. Nu l-am întrebat care-i motivul, ce-nseamnă trecut. 
„Passe composee”, vorba aia, că tot mă dădeam eu „the best” că ştiu franceza. Asta  până au venit delegaţii de la Sucy en Brie – comună din Hexagon înfrăţită cu Apostolache – să aducă ajutoare pentru o comună, pentru nişte oameni încă tineri.
Şi încă în viaţă.

Ilie îşi pune muşchii în mişcare. Lumea bună şi aia fricoasă – uneori am senzaţia că se confundă cele două noţiuni – fuge de parcă ar fi revenit Ciuma lui Caragea: adică se răspândeşte pe dealul de sus, printre brazi, care pe la bufet, care prin cârciuma dintre salcâmi. Unii sunt deja plecaţi la „Distrugătorul”, sat Mârlogea. Asta este o cârciumă unde se găseşte bere la sticlă. D-aia verde, că-i mai bună. La Căminul cultural stă să-nceapă „O floare şi doi grădinari”, dar filmul poate să mai aştepte.

Nu ştiu cum se face, dar eroul principal – de Ilie zic – scăpa teafăr din încăierare. Fără nicio julitură. Nici Rambo n-a fost vreodată aşa freş ca el.  Deşi încă nu auzisem de Silvester Stallone, atunci. Doar de Mannix. Serialul ăla în care după o reclamă la „Loz în plic” se punea placa „Joe Mannix în continuare”.

8 septembrie. Stă’Măria Mică la Apostolache. Adică Bâlciul. Cândva, o instituţie.
„Exilul şi Împărăţia”, Camus? Sau invers?
Oricum ar fi, „La muţi ani, Maria!” Şi derivatele, cum se spune acum, când tot ce-a fost aproape că-i scrum.

„Număraşul 5, o călimară cu cerneală”. E timpul mărturisirii. Şi cazul să-mi aprind a nu mai ştiu câta ţigară…

„Vatra neagră” de acasă… la Galeria de Artă Ploieşti

Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ
Oriunde ne-am duce, indiferent cât de departe am fi, întotdeauna ne întoarcem acasă. „La vatră”, cum s-ar spune.
Şi nu este necesară neapărat prezenţa noastră fizică, cât gândurile, sau ideile ori trăirile. Iar în cazul artiştilor – scrisul, sculptura, desenul etc.
Astfel stau lucrurile şi cu Mihai Teodorescu, artistul ploieştean care are drept sursă de inspiraţie, în afara talentului nativ, „orașul construit deasupra materiei prime pe care o arde”, adică Ploieştiul.

Deloc întâmplător, deci, titlul expoziţiei ce va avea loc în perioada 4 – 16 septembrie, la Galeria de Artă Ploieşti: „Vatra neagră”.
Doar că am adăuga că este o vatră ce prinde culoare şi căldură datorită emoţiilor lui Mihai Teodorescu. Acestea fiind căutarea de sine, identificarea propriului eu în mulţime, păstrarea, în ultimă instanţă, a matricei care îşi pune amprenta pe lucrările artistului.
De altfel, în lucrările sale, după cum bine remarcă criticul Alma Sammel, curatoarea expoziției, al cărei vernisaj va avea loc vineri, 4 septembrie, la ora 17.00, „artistul urmărește flacăra orașului în care artistul s-a născut, Ploiești. În expoziție, focul apare ca entități. Unul este senzorial: căldura unui grup, a unei memorii, a unor povești”.

Poveşti la care suntem invitaţi să le vedem, să le filtrăm prin retina individualităţii noastre, conştienţi fiind, totodată, că aparţinem unei colectivităţi, unei mentalităţi sau unei tradiţii. Toate acestea însemnând, în fapt, o întoarcere la sine, şi, implicit la locurile care şi-au lăsat amprenta într-un cotlon din memoria noastră, pentru a o re-descoperi vizitând expoziţia artistului ploieştean Mihai Teodorescu.

Aceasta putând însemna pentru ploieşteni în special, „Vatra Neagra” de acasă.