…Firește, nu-i loc pentru toți, pentru că sunt mulți! Evident, doar cel mai bun caricaturist din țară – Marian Avramescu – știe pe ce criterii și-a ales „personagiile” – deci „clienții” – să fie găzduiți la Hotel Central din Ploiești. Găzduiți, dar și expuși, cât timp este vorba despre o expoziție de caricatură, ilustraţie şi acuarelă. Acum, nu vă închipuiţi că vizitatorii vor arunca cu ouă stricate – ca pe vremuri, în actori – în tablourile maestrului. Dimpotrivă, pot admira tuşa fină de ironie a artistului-psiholog. Fiindcă Marian Avramescu nu are doar talent; este şi un fin observator, „disecând” şi relevând defectele „mai marilor zilei” – în special ale politicienilor.
Nu greşim când spunem că artistul – membru al UAPR Filiala Hunedoara – se numără printre cei mai buni caricaturişti din lume, dovadă stând numeroasele premii obţinute nu doar în Europa, ci pe toate cele cinci continente! Pe de altă parte, ne gândim: dacă La Bruyere – cel care a denunţat vicii precum ipocrizia sau prostia – ar fi scris „Caracterele” în zilele noastre, nu încape îndoială că ilustraţia ar fi fost asigurată de Marian Avramescu! Pe de altă parte, fiindcă tot se spune „Caragiale, mai actual ca oricând”, am merge pe ideea „Marian Avramescu – cu un pas înaintea multora, satirizând”.
De actualitate, aşadar: marţi, 3 februarie 2026, „la kilometrul zero al «Republicii de la Ploieşti»” – după cum spune artistul, Paul Palaş, directorul general al Hotelului Central, îi face şi ne face bucuria-onoare de a-i găzdui o expoziție personală de caricatură, ilustrație, acuarelă.
Să nu ratăm, deci, o expoziţie de genul „Marian Avramescu – cu un pas înaintea multora, satirizând”.
Nu există, dar era cazul să fie inventată și slăvită Sfânta noastră Acoladă – viața toată. Tot așa, în zadar căutaţi în calendar pe Sfântul „Aflat în treabă” sau pe Preasfântul „Încurcă lume”! Nu-s nici cu cruce roşie, nici cu neagră. Şi nu vor fi niciodată! Sunt nemuritori. Legende vii, cum ar veni. Acoladă: N-ar mai fi! Unde îi găsiţi? Cam peste tot ! Dar, cel mai des, unul stă în capul mesei, ailaltă în fruntea bucatelor. Sau invers!
Ce fac ei în această viaţă? Ce-ntrebare anapoda! De toate. Sau, pe toate. Fără ei, s-ar duce de râpă lumea asta. Acoladă: Vorba vine! Ce hram poartă? În tinereţe, erau trecuţi la index. Odată cu vremurile noi, se-nmulţesc. Acoladă: N-ar mai exista tabla înmulţirii în cazul lor! Cum pot fi recunoscuţi? Sfântul „Aflat în treabă” transpiră şi la 273 de grade Kelvin. Adică, la zero grade Celsius, când îngheaţă apa de atâta minciună. Cine-o-ngheaţă? Preasfânul „Încurcă lume!” Condiţii care favorizează dezvoltarea neprihăniţilor: „Sfânta noastră laşitate”. Acoladă: A celor mai mulţi dintre noi, nu a tuturor!
Unde îi găsim? Acolo unde nu-i rostul lor. În posturi de conducere, deci pe unde nu le fierbe ciorba! Dacă Sfântul „Aflat în treabă” şi Preasfântul „Încurcă lume” au ceva neuroni lipsă, „te întreabă şi socoate”! Acoladă: Răspunsul, pentru unii dintre ei: N-au! Deci, nu mai faceţi socoteala! Acoladă, din nou: Doamne, iartă-ne! De ce? Fiindcă scriem de aşa- zisa Treime: Sfântul „Aflat în treabă”, Preasfântul „Încurcă lume” şi Sfânta „Noastră laşitate”!.
Deci, fie-ne trecută cu vederea și cuminţenia proverbială!Că acoladele, la urma urmei, n-au nicio vină!
Că dogoreşte focul în toi de vară şi la un incendiu, că „muşcă” frigul şi crapă pietrele de frig, ce importanţă au toate acestea pentru salvatori? Important este să fie pregătiţi pentru orice eventualitate. Iar aceste două cuvinte – „orice eventualitate” – presupune salvarea de vieţi omeneşti. Spectaculos pentru noi, de rutină pentru scafandrii salvatori de la Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă Prahova, Dâmboviţa şi Argeş. Nu ne-ntrebaţi câte grade au fost afară, cu atât mai puţin în apă! Fapt este că la Barajul Măneciu – Prahova, a avut loc un antrenament de scufundare la care au participat pompierii scafandri.
S-a întâmplat într-o zi de marți, 20 ianuarie 2026, dar intervențiile pentru salvarea de vieți omenești pot avea loc oricând! Fiindcă scufundările au avut drept scop menținerea și perfecționarea deprinderilor necesare intervențiilor în situații reale, precum căutarea și salvarea persoanelor, recuperarea bunurilor sau intervențiile în zone cu vizibilitate redusă și condiții dificile. Sunt acţiuni periodice, indiferent că afară sunt temperaturi cu plus sau cu minus.
Încă un bonus, aşadar, pentru aceşti oameni, numiţi salvatori!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ Ceea ce caracterizează nu doar creația, ci și activitatea extra-artistică a lui Cristian Dinu este în primul rând umanitatea. Aceasta fiindcă, prezent și atent în viața cotidiană nu doar la lucruri, nu doar la forme, ci la ființele umane excluse prin nenorocul vieții într-o marginalizare nedreaptă, Cristian Dinu încearcă – și reușește – integrarea omului matur în devenire, deci copilului, în societate. Sens în care artistul mărturisește: „Lucrarea de Licență în Psihopedagogie Specială coordonată științific de conferențiar universitar doctor Constantin Enăchescu a încununat, sper, efortul de aproape un deceniu”. Sau în tematica care abordează sub titlul „Cunoaștere, ameliorare, recuperare”, elemente ale personalității și model familial la elevii claselor a V-a din Școală Specială și Școala Generală prin chestionare, Testul Arborelui și forme art-terapeutice, mărturisește faptul că „eșantionul a fost reprezentativ și pentru copiii normali și pentru copiii cu probleme”. Lucrarea a primit nota 10. Concluzia a fost că „elevii cu dizabilități au potențial mai mare decât cei aflați în sfera normalității. Cei din școala gimnazială au însă potențial cognitiv superior”. Am mai putea exemplifica cele scrise mai sus prin organizarea, în Sala Mică a Palatului Palatul Culturii din Ploiești, a unei expoziții de desen, culoare și modelaj, unde au expus un elev cu spasticitate ușor ameliorată și doi cu autism.
În fapt, ceea ce face artistul a cărui expoziției are loc în perioada ianuarie – februarie la Galeria de artă Ploiești – este un fel de terapie prin artă. O terapie începută încă din perioada 1992-1993, când era profesor suplinitor de Religie și Desen și a introdus în Școală Complementară Ploiești lutul ca material de lucru pentru viitorii brutari-modelatori. O terapie continuată mai apoi între 1995-2022, pentru ca aproape de finalul carierei didactice să obțină un premiu pentru o „Metoda inovativă de lucru cu elevii cu autism introdusă etapizat încă din primii ani ai școlarizării: Metoda de frământare-modelare-presare ameliorând psiho-motric și cognitiv”.
Dedicat carierei didactice, dar și artei, Cristian Dinu a găsit totuși răgazul să fie prezent cu lucrările sale de pictură și grafică la nenumărate expoziții, precum Palatul Culturii Ploiești; Salonul de grafică, Sala Dalles București; Expoziție de grup „Nudul”, Galeria de Artă Ploiești, Expoziție de grup „Schimb de Filiale”, Galeria de Artă Brașov; Expoziție de grup „Omagiu – Nichita Stănescu”, Galeria de Artă Ploiești; perioada 2004-2025, la Expoziție de grup „Salonul artelor”, Galeria de Artă Ploiești. De asemenea, unele dintre creațiile sale pot fi găsite, sub formă de donații, la Școala cu clasele I-VIII „Profesor Nicolae Simache” Ploiești; icoană pe lemn Sf. Elefterie și Sf. Gheorghe la mănăstirea Hlincea de lângă Iași sau la Biroul Notarial Neculae Aurelian. În plus, nu lipsesc lucrări de grafică, pictură și ceramică semnate Cristian Dinu în colecții publice și private din țară și S.U.A., Germania, Suedia, Franța, Italia, Ungaria, Turcia etc.
Așa se face că „terapia prin cultură” nu-i doar o expresie ce sună frumos; ea este pusă și în practică la Galeria de Artă Ploiești, vernisajul expoziției urmând să aibă loc joi, 22 ianuarie 2026, la ora 17.00. Ce-i drept sub alt titlu, dar cu același conținut umanist: „Dincolo de prezență și absență”.
– Cu poleiala stăm bine? – Stăm! – Copiii ştiu măcar o strofă acolo, din Luceafărul, ca s-o recite în faţa camerelor de luat vederi? – Da! – Cultura, Prefectura, şi-a strâns oamenii pentru a depune un buchet de flori la statuie? – Cum să nu?
Doar iarna ne găseşte nepregătiţi. În rest şi gargare, şi parade, noi le facem ca la carte. Nu ne deosebeşte nimic de cinicul Caragiale, în postura de haimana care, în timp ce-i asculta lamentările poetului pe plan sentimental, îi trimitea bezele Veronicăi. Eminescu n-a divorţat niciodată de Veronica, dar noi îi intentăm acţiune departaj în fiecare ianuarie. Nu că ne-am bucurat foarte de capodoperele sale. Doar pentru simplul fapt că asa se cade. Punct!
Un cadou pentru poet? I-o fi convenind BMW-ul? „Te întreabă şi socoate” ce preţ are! „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” sau ce-mi doresc eu, mie? Cărtile anului 2026 vor fi tot ale lui Cărtărescu, nimeni altcineva nu va mai bate la poarta Raiului. Pardon, Academiei! Eminescu n-a avut niciodată privilegiul de a fi primul. Nici măcar în top tenul TVR-ului încremenit în Epoca de piatră. Cenaclurile literare îi poartă numele. Şi mai dihai, liceele! Poetul a devenit clişeu, brand, marcă înregistrată, dar n-am auzit pe nimeni să-şi tapeteze mansarda cu un poster de-al lui. Valorează cât o amărâtă de hârtie de 500 de lei. Iar de când cu inflaţia…
Eminescu stă cuminte în biblioteci, asteaptă răbdător la cedează trecerea, ori, desigur, la semafor. Azi, are liber… „Porni Luceafărul…” . Vreme de câteva ore-n care se vor bâigui niscaiva strofe în faţa segmentului ţintă, elevii – „flori albastre tremurândă în văzduhul tămâiet”. „Cu nepregetul vârstei de 17 ani, acel tânăr îmi vorbea despre Nirvana, iar pe mine mă pufnea râsul. Tarziu, aveam a-mi da seama că lua lucrurile în serios”, cum bine zis-a Caragiale. Cu teribilismul unor jurnalişti ce fac jocuri politice, cineva a luat-o pe arătură, insinuând că Luceafărul seamănă „izbitor de tare” cu „Demonul” lui Lermontov. Deci o cenzură, să nu pervertească minţile, n-ar strica. Într-adevăr, Eminescu n-a existat. A existat numai o ţară – România.
Fireşte, nu pentru mult timp. Evident, nevăzuţi. Poate, doar simţiţi. Şi sigur, cuminţi. Cum au fost toată viaţa. Aşa au coborât cei duşi, care s-au mutat în cimitirul Mănăstirii Apostolache, azi, 6 ianuarie 2026, la Fântâna de la Cruce. Alături de cei vii… Şi poate că nu doar apele Iordanului s-au întors spre matcă, ci şi ale Cricovului Sărat au stat un pic pe loc, cât să-şi aducă aminte de cuvintele părintelui Alexandru Ion: „Picătură poc, poc, poc/ Fac al mărilor potop”. Sau, de ce nu?, de „părintele de dinaintea celuilalt părinte” – preotul Ion Tudor – care a zâmbit un pic ştiind că nu degeaba s-a ostenit să consolideze acea fântână-troiţă, pe care o vedeţi în foto de mai jos.
Poate nu pentru mult timp, au ascultat şi cei care nu mai sunt slujba oficiată de către preotul paroh Adrian Gabriel Enescu. Sau, cine ştie?, poate au rămas în continuare acolo, la Fântâna de la Cruce, să depene amintiri. Sau să se roage şi pentru noi, şi pentru vremuri… Şi să miroasă busuiocul de la sticlele – deloc puţine, 700 la număr! – pregătite pe cheltuială proprie de primarul Mihail Bratu. Ori înainte de a urca coasta care duce spre veşnicele lor case din cimitir, cineva a mai zăbovit un pic să aprindă o lumânare pentru seara aceasta. Fiindcă aşa a fost cândva: acolo a ars seri şi nopţi de-a rândul, o candelă. Din ce motiv, nimeni nu ştie. Şi poate că-i mai bine aşa. Pentru că este şi acesta un alt mod de a „crede şi nu cerceta!”. La Apostolache – Prahova, „Boboteaza” înseamnă, pentru mulţi, şi mai multe aduceri aminte. Iar acestea nu pot fi spuse-n cuvinte.
Coasta aceea ce duce spre Mănăstirea Apostolache, pentru unii reprezintă o altfel de Golgotă… Doar că noi credem în minuni. Şi aşa cum Dumnezeu nu este ca un cocoş mare şi roşu, care să coboare de pe cruce spre a se arăta lumii, la fel şi taţii, mamele, surorile, fraţii şi rudele lor: nu s-au arătat nouă, dar au fost acolo! Martor e Cricovul Sărat, care pentru o clipă a stat. Iar de veţi întreba unde e „Gerul Bobotezei de altă dată”, răspunsul e simplu: s-a topit în fierbinţeala multor lacrimi…
Precum în Cer, aşa şi pe pământ! Precum la Apostolache, aşa şi peste tot! „Iar cei duşi s-au întors – precum apele Iordanului – printre cei vii”.
Îl văd pe Gaşpar cum se uită la Ieslea cu Pruncul. Îl cunoaşteţi sau aţi auzit de el: unul dintre cei trei Magi de la Răsărit. Rătăcit/părăsit de Baltazar şi Melchior. – Te-au trădat? Se mai întâmplă, nu-ţi face griji. În lumea noastră… Dar mai bine să nu ştii cum e p-aici. – Zici că sunt cosmonautul ăla care s-a învârtit în jurul lunii, dar n-a călcat pe ea, îmi face o demonstraţie de vastă cultură generală. – Ştim şi noi, maestre! Doar Armstrong şi Aldrin au avut norocul. Collins, nu! Fă-te comod, dă drumul la televizor și vezi un film! Eu am o mică afacere de rezolvat cu cineva.
Şi-apoi am strigat prima dată: „Iar acum, totul între noi doi”. Dar şi-n franceză – „Maintenant, entre nous deux!”, să priceapă şi al lu’ Parizianu’, care făcea scheme prin Apostolache. Că acolo s-a întâmplat, se întâmplă şi-acum. Cu cine mă certam? Cu 2026, în caz că nu am fost explicit. Am avut mereu o ură nebună pentru anul ce vine. Şi ziceam, şi încă mai zic cu jumătate de gură „Noul An să vă aducă tot ce vă doriţi”. Dar ziua de mâine, ce-are? Sau în luna iulie?
„De pe vârf din Caraiman/Spunem ţării la mulţi ani”. Aşa mi-am făcut intrarea la oamenii gospodari care uitaseră să zăvorască porţile. Într-un fel, îi înţelegeam: TVA crescut, preţurile stăteau să bubuie legal ca petardele ilegale, câte şi mai câte revărsate precum „Cotele apelor Dunării şi-alerăbdării noastre”, cum auzisem şi azi la Radio. Sunt cu Giovanni, amândoi afoni, dar tupeişti. „Cununiţă, grâu de aur, mulţi ani/O urare peste plaiuri, mulţi ani…”. Pauză, că latră câinii la luna altui cer şi-a altor vremi. Mi-aduc aminte de Gaşpar, îl sun. E ok. Şi-a făcut singur o cafea, a găsit şi un pachet de Pall Mall în şifonier – cum se ţineau cândva cadourile pentru dom doctor – iar acum se uită la televizorul „Opera”. – Am găsit un film bun pe Netflix, merită să-l vezi. Apoi îmi închide.
Unii ne întrerup, speriaţi de afonia noastră. Ne dau un cent, un euro-doi şi valea! La urma urmei, îmi convenea. Aveam timp să trag o ţigară, să-mi iau şi-o cafea de la dozatorul anilor 70-80. Că se numea cartelă, nu mai contează. În seara aia – adică asta – l-am recunoscut pe Camus. Şi el cu colindatul, chiar dacă era „Străinul” din Algeria. Nu ne suportam reciproc, dar el şi-a călcat pe inimă şi mi-a cerut un foc. Ori la chestii din astea, n-am fost şi nu voi fi niciodată zgârcit. „Fiindcă fumând, ne putem gândi la nişte idealuri şi mai grozave”… Avea chef de vorbă şi mi-a zis ceva de genul „Poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi reprezenta ceva care există prin ceva care nu există”. N-aveam chef de filozofia lui de fotbalist ratat, după cum îl simt şi-acum supărat că nu i-am citit cartea primită cu autograf: „Exilul şi Împărăţia”.
„Rămurea de păr în floare, mulţi ani/Luminată o urare, la mulţi ani!”, fredonam singur, fără să plec genunchii, să cerşesc. Îmi plăcea mult, iar neuronii mei o asociau cu „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele”. N-a fost să fie chestia cu fiu de nădejde din motive neimputabile mie. Nu este, nu obişnuiesc să mă bucur prea mult când – de parcă n-ar fi mai mult război decât pace pe pământ – când se „împuşcă anul”. Nu de alta, dar mă iertaţi, mi se pare că-ncet şi fără de regret, ne sinucidem şi noi. În fine, asta-i părerea mea.
Mă sună Gaşpar. Îmi spune că viaţa bate filmul. Nu înţeleg. – Nu ştii deviza trupelor speciale: „Nu lăsăm pe nimeni în urmă, fie el viu sau mort”. Melchior şi Baltazar s-au întors după mine. – Şi pleci?, mă încearcă oarecum un regret. – Nu! Casa noastră este la Ieslea în care s-a născut Pruncul. Te aşteptăm. Vom fi cu tine şi la cumpăna dintre ani, şi la altele.
M-am împăcat cu Camus, nu mai am de reglat niciun cont cu anii ce vor veni. Doar zic, fiecăruia care m-a tolerat sau nu cu mofturile mele: Luminată, o urare: La mulţi ani!
Fiindcă lucrarea este a Celui de Sus, scriem lucru. Sau faptă. Deşi, la urma urmei nu contează substantivul, cât gestul. Sau darul făcut unor copii dintr-un sat – Mireşul Mare, comuna Sângeru (Prahova) – de a petrece câteva ore la Târgul de Crăciun de la Craiova. A fost poate lucrarea Domnului, prin trimisul său – preot paroh Corneliu Florin Pîrvu – care le-a oferit elevilor din localitate şi ocazia de a participa nu doar la o tradiţie împământenită, cât şi de a-şi cunoaşte istoria. Că una-i Cetatea Băniei, că unul a fost Mihai Viteazul! Indiferent de „meandrele” înşelătoare ale unor vremuri care ne dau târcoale… Fireşte, a fost, nu în ultimul rând, o sărbătoare premergătoare Marii Sărbători a Naşterii Domnului.
A fost, am putea spune, un altfel de „cateheză”, puţin mai lumească, dar tot în spiritul şi în tradiţia creştină. Şi a mai fost ceva: ideea unui sponsor, al cărui nume, oricât ne-am străduit, nu l-am aflat, de a suporta cheltuielile cu deplasarea. Fiindcă de la Mireşul Mare, Prahova, până mai spre sud, mai la hotare, la Craiova, e cale de străbătut. Au mai fost, evident, şi voluntari. Şi aceştia fără nume. Caz în care, te gândeşti că, uneori ar trebui scrişi ca nume proprii. În rest, câtă bucurie a fost pentru zecile de copii, numai ei ştiu. Şi cei care i-au însoţit. Câtă mulţumire şi pentru cel care a suportat cheltuielile unei astfel de excursii, n-avem ştiinţă.
Doar de cuvintele lui Steinhardt se-ntâmplă să avem cunoştinţă: „Dăruind vei dobândi!
Mariana DĂSCĂLACHE-NIŢICĂ Una dintre cele mai interesante modalităţi de a lua cunoştinţă cu tehnica şi în mod deosebit cu tendinţele artei universale este Bienala Internaţională de Gravură Contemporană „Iosif Iser”, găzduită de Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Ajunsă la a XVI-a ediţie, expoziţia reuneşte nu mai puţin de 387 de lucrări ale 245 de artişti din 39 de țări! În fapt, se poate spune că „Bienala…” nu reprezintă doar un eveniment cultural local, ci un adevărat fenomen de talie internaţională. Reprezentativitatea geografică, dar și din punctul de vedere al tehnicilor (litografie, xilogravură, linogravură, pointe-sèche, aquaforte, aquatinta, mezzotinta, intaglio, serigrafie, colografie, colotipie, gravură în plastic, relief print, imprimare digitală, gipsografie, timbru sec, monoprint, cyanotype, CGD, tehnică mixtă etc.), permite, cu această ocazie, prezentarea în România – la Ploieşti – a unei panorame internaţionale a gravurii, constituindu-se într-un adevărat regal artistic.
În ceea ce priveşte premiile, acestea au fost acordate de către un juriu cu adevărat profesionist, alcătuit din Pavel Şuşară – critic și istoric de artă, expert autorizat al Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă; Florin Sicoie – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, directorul Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” şi Valter Paraschivescu – membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Instituțiile care acordă premiile acestei ediții sunt: Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” – prin BES România, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Cabinetul Individual de Avocatură Cristina Dobre și Biroului Notarial „Laslo și Dobre”. Operele premiate, dar și o mare parte din celelalte lucrări, donate de către artiștii participanți, vor intra în patrimoniul muzeului ploieştean.
Premiile acordate la această ediție: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România: Băluță Lorincz Loretta (România) – Terra în agonie; Premiul „Mircea Ionescu-Quintus“ al Muzeului Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”, acordat prin BES România: Kimura Sayuka (Japonia) – The Greeting of the Graeae; Premiul Cabinetului Individual de Avocatură „Cristina Dobre”: Kostusiak Radosław (Polonia) – „Galaxia”; Premiul Biroului Notarial „Laslo și Dobre”: Savini Daniela (Italia) – „Natura Naturans”.
Istoricul acestei prestigioase manifestări derulate sub egida Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, în colaborare și cu sprijinul Consiliului Județean Prahova, pornește de la faptul că pictorul, desenatorul și gravorul Iosif Iser (1881-1958), un artist român de mare valoare națională și internațională, este legat prin viață și operă de Ploiești și implicit de Prahova. În anul 1993, cu ocazia organizării Retrospectivei de Pictură „Iosif Iser”, Muzeul Județean de Artă Prahova, prin regretata sa directoare, criticul de artă Ruxandra Ionescu, a lansat ideea inițierii unei bienale în domeniul gravurii. Din rațiunile invocate mai sus, manifestarea a fost așezată sub auspiciile acestui mare artist interbelic, în a cărui operă gravura a jucat un rol major. În timp, importanța manifestării s-a accentuat continuu, atât prin creșterea numărului de participanți, cât și prin evoluția ascendentă, din punct de vedere cantitativ și calitativ, a lucrărilor înscrise în concurs.
Vernisajul expoziţiei va avea loc joi, 18 decembrie, începând cu ora 17.00, la sediul Muzeului Judeţean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”, din Bdul Independenţei nr. 1, Ploieşti.
Prof. Simion PELMUȘ Adevăr grăit-a cine a spus: „Dacă vom continua să spunem povestea Crăciunului, să cântăm colinde şi să trăim în spiritul acestei sărbători, vom putea aduce bucurie, fericire şi pace acestei lumi”. Fiindcă Nașterea Domnului nu înseamnă, mai ales în ziua de azi, doar o sărbătoare. E ruga oamenilor – prin colindători – pentru liniștirea timpurilor. Iar dacă rugi înălțatu-se-vor de către copii, cu atât mai repede, poate, se va face voia Celui de Sus.
Și dacă copiii vor începe a colinda în Casa Domnului – în biserică, așadar – cu atât mai mare-i nădejdea. Nu știm dacă elevii de la Școala Gimnazială Apostolache au spus mai întâi „Mulțumim că ne-ați primit!”, sau le-a luat-o înainte preotul Adrian Gabriel Enescu, zicând „Bucuroși de oaspeți!”, dar acest lucru are mai puțină importanță. Cert este că aproape 200 de copii de la Școala Gimnazială Apostolache au fost, în mijlocul lui decembrie, la Mănăstirea din localitate, să colinde. Că nu-i păcat să amintești despre Mântuitorul, nicicând! Că nu-i erezie să reciți o poezie ce are legătură cu nașterea Lui.
Astfel că, probabil, într-o zi de 15 decembrie, Anul Domnului, poate că și Melchior, Gașpar și Baltazar – cei Trei Magi de la Răsărit – au pornit în recunoașterea drumului pe care îl au de făcut, conform datinii, în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Și s-au asigurat că glasuri curate de copii așteptă. Și că la Apostolache, Prahova, nu doar elevii, ci și cadrele didactice care-i pregătesc au netezit drumul lor ceresc.
A fost la data de 15 decembrie, Anul Domnului, un alt fel de Ajun de Crăciun. Și nu-i păcat! Și nu va fi cât timp, „Ziua-i mare, Seara sfântă/Îngerii cântă” mai devreme. Și mai credem că munca cadrelor didactice de la Școala Gimnazială Apostolache a însemnat de o mie de ori mai mult decât o reclamă gen „Sărbătorile vin, Sărbătorile vin!”
Au adus spiritul Crăciunului mai aproape în timp și în suflete prof. de religie , preot Marian Ţocu, precum şi prof. Rodica Nițu, Elena Nicoleta Barbu, Liliana Vlăduță, Nicoleta Jipa, Irina Oncescu, Liliana Cristea, Ștefania Istrate, Otilia Pîrvu, Lixandru Alexandra, Mihaela Oprea, Luiza Toader, Gabriela Zurini.
La Apostolache – mai aproape în timp și în suflete, spiritul Crăciunului!
