„Ca să fii om întreg”, uneori, nu-ţi trebuie decât o bicicletă şi-o cafea! 

Şi ieri, şi azi a fost câte un „uneori”. Mereu sunt valabile unele cuvinte ale lui Geo Bogza: „Spre a-ţi aminti cine eşti, priveşte, în octombrie, spre Galaxia Orion”.
E unul dintre motivele pentru care cred că şi ieri, şi azi, şi mâine, şi mereu, ruta Băicoi – Scorţeni (Buştenari) – Telega (Meliceşti) cred că are în ea ceva mai soft, aşa. Poate fiindcă la Buştenari a stat Bogza. Sau, fiindcă, după cum spunea  scriitorul care a mers pe bicicletă de la Bucureşti la Ploieşti, „Octombrie urcă din nou peste grădini/ Înaltele-i catarge de platină”.

De aceea spun şi eu: „Ca să fii om întreg”, într-un octombrie de ieri sau azi îţi trebuie o bicicletă, dar fără să-ţi măsoare „Strava” distanţa, viteza, elevaţia sau pulsul. Mai ales pulsul! A, dacă ţi-ar citi gândurile, poate  că ai pune-o în funcţiune. Altfel…
Altfel, roţile se-nvârt şi măsoară, cu circumferinţa lor, în câteva ore, o frântură de toamnă. Ca o foaie-pinion de temperatură a trecutului, la timpul prezent. Cât despre viitor,  eu l-am rugat frumos să mai aştepte, că are timp.
Aplicaţia asta – tot de Strava zic – nu citeşte, nu-ţi reînvie amintirile. În schimb, ruta Băicoi – Scorţeni (Buştenari) – Telega (Melinceşti), da!
Şi nu, nu iarna a fost şi este ca-n poveşti. Toamna, da! 

Telega, ca niciodată, parcă-i mai liniştită. Zici că stă sub o plapumă galbenă cu amortizor. Nu s-aud nici manele, nu sfârâie niciun grătar, nu fredonează nimeni într-o veselie… „triste sunt zilele mele”. Poate că din cauza  ploii galbene coborâte pe pământ sub formă de rouă. Iar prin albia pârâului „Telega” par a curge râuri de purpură.

La capătul Melinceştiul (foto, mai jos, ca un „zăcământ”, imaginile-mărturii ale unei toamne nici prea devreme, nici prea târzii) – doi câini de culoare albă. Nu mă latră, deci cred că sunt şi ei anesteziaţi de galbenul ce se-aşterne peste crucea de care-i desparte doar un gard. 
Înapoi, aceeaşi linişte. Iar acest înapoi însemnă un loc ceva mai jos decât Oborul din Băicoi, în care stau eu, copacul şi rucsacul cu amintirile din copilărie, din tinereţe, dintr-o altă viaţă. 
Din viaţa în care Bogza spunea despre zona: „Şi am să cânt apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe nişte amante bâtrâne”.
Azi, sunt altfel de sonde. Mai tinere. Adolescente, chiar! Mă uit la ele, mă uit şi la ancorele-vestigii din urmă cu vreo sută de ani care ţineau verticale sondele-alea bătrâne… Sunt sub copacul în care îmi adun şi eu gândurile. Iar de data asta, cred că „Strava” mi-ar măsura pulsul, deci mai bine că nu-i pusă în funcţiune.

Cred că oamenii au fost altfel  zilele astea. La revenirea în Băicoi, nu apuc bine să mă aşez pe o terasă că-mi aduce un tânăr o cafea „ca din partea casei”. Şi orice-aş spune, nu pot să nu dau şi-un nume, chit că pare reclamă: cofetăria-patiserie se numeşte „Dulce de bun gust„.  Şi de bun simţ, adaug eu!
„Ca să fii om întreg”, nu-ţi trebuie multe. Nici bani, nici „case cât casa” de mari, nici maşini „ultimul răcnet”.

Iar ca să fiu fericit, mi-au trebuit o bicicletă, o ploaie de galben şi-o cafea. Atât!