Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ
Pentru fiecare dintre noi există un timp al trăirii și un altul al mărturisirii. În cazul artiștilor, timpul destăinuirii poate fi măsurat, uneori, în anotimpuri.
Poate tocmai de aceea, lucrările artistei Beatrice Popa ne vor „vorbi”, toată această lună a lui august, despre o lume interioară a pictoriței, ce simte nevoia de a se destăinui publicului la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” Câmpina.
Picturile-confesiuni nu sunt un monolog al artistei, ci lasă loc unui dialog cu publicul vizitator, cât timp, după cum spune artista, „lucrările expuse sunt pagini ale jurnalului meu vizual, în care folosesc tehnici diverse, nu din dorința simplă de a experimenta, ci dintr-o necesitate interioară profundă în care fiecare concept vizual se naște cu propria personalitate și își cere propriul corp fizic”.

Corpuri fizice ce au necesitat, dincolo de talentul de necontestat, răbdarea pe care le impune artistei uleiul și, implicit, «timpul său lent de uscare»”. Un timp în care „trăirile interioare – după cum se destăinuie tot Beatrice Popa – îi permit să-și adâncească gândul”. O perioadă în care „există trăiri interioare care au nevoie de textura tehnicilor mixte pentru a prinde viață”.

Lucrările artistei au prins viață, iar acum se destăinuie: „Sunt momente în care gândurile mele au nevoie de rigoarea și tăcerea creionului, momente în care simt nevoia unei revărsări, pe care doar flutiditatea acuarelei și curgerea ei liberă o pot susține”.
Iar dacă revărsarea de „«Confesiuni vizuale» este totodată și o formă de arheologie interioară, iar fiecare lucrare reprezintă o decopertare a unui strat de memorie, a unei emoții reținute sau a unei stări de spirit”, și privitorul, la rându-i, își poate descoperi, straturi de emoție pe care nici nu bănuia că sunt sedimentate în propriul eu.

Pe cale de consecință, acei care îi vor admira lucrările sunt invitați, după cum spune chiar artista, la „o întâlnire la jumătatea drumului în care lucrările mele sunt doar jumătate din poveste, iar cealaltă jumătate se naște în ochii și în experiența fiecăruia dintre privitori. Astfel, ei devin confesorii mei tăcuți și implicit parteneri în acest act de creație”.

Este, în aceste două cuvinte – „parteneri de creație” – un respect pentru cine încercă să „respire” universul unui artist.
Sau o întâlnire ca de la suflet la suflet între artista Beatrice Popa și aceia care se regăsesc vizual-sentimental în picturile sale.