Mariana DĂSCĂLACHE- NIŢICĂ
Nimeni şi niciodată nu a încercat să încoloneze poeţii. A, că e rostul criticilor literari de a-i încadra într-un curent, într-o perioadă, i-adevărat.
Doar că ultimii nu de puţine ori dau greş. Poeţii, în schimb, niciodată!
Poet este şi Sorin Grosu. Fapt ce poate mira cititorul care-l cunoaşte de pe vremea când era încă liceean, drept un actor care, după cum spune Gelu Nicolae Ionescu, „a excelat în roluri comice – de referință fiind, incredibil, dar adevărat!, rolul Bubico –, pentru ca mai apoi să recite din marea lirică românească”.

Nimeni nu poate crede în poeţi. Pare un paradox, dar cum spunea Baudelaire? „Şi niciodată nu plâng, şi niciodată nu râd”.
Dar nici poeţii nu ne pot înşela la infinit! Tot aşa şi cu ploieşteanul Sorin Grosu, al cărui volum de debut va fi lansat miercuri, 27 mai, la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Autorul nu plânge, nu râde, doar că poartă în el sentimente.
„El vine și pleacă, asemeni unui porumbel, dar când se întoarce și te privește cu toată visarea, cu toată poezia din sufletul său în ochii copilăroși, blânzi, te bucuri și te gândești: ce bine că mai există asemenea tineri visători și iubitori de Frumos!” (Gelu Nicolae Ionescu)

Despre poet şi-al lui „zbor”, vorbeşte şi scriitoarea Iulia Dragomir în prefaţa cărţii: „Sorin Grosu aduce în spațiul ploieștean un suflu tineresc al celui care contemplă lumea și pe sine cu ea. Se adresează naturii personificate care îi servește drept model de viețuire, drept sursă de inspirație, își culege din schimbarea anotimpurilor bucuria și sensul, hrănindu-se cu filosofia pe care o aduce cu sine cursul vremii.
Cochetând încă din liceu cu teatrul, scrisul, sensibil și iubitor de frumos, Sorin Grosu este membru al cenaclurilor «Atitudini vechi și noi», coordonat de Gelu Nicolae Ionescu, «Împreună», coordonat de Iulia Dragomir, «Artă și comunicare», coordonat de Emilia Petrescu, cel care l-a descoperit, îndrumat de la primii pași în domeniul artistic fiind Gelu Nicolae Ionescu”.

Titlul cărţii? Înşelător, fiindcă nimic nu poate fi ordonat de la A la Z cât timp Sorin Grosu creează un „ambuteiaj” inspirat de divinitate, de dragostea faţă de aproape, de anotimpuri sau de gelozie: „Se făcea că tu dansai cu norii,/ iar eu eram gelos pe ei”.
Autorul nu oferă, aşadar o reţetă pe capitole, ci le personifică în dragostea faţă de Dumnezeu, de mamă, de soră, de mentori. Nu în ultimul rând, de natură, de anotimpuri, de tot ce îl frământă.
În fapt, autorul lasă senzaţia că toate trăirile sale de până acum, adunate sub titlul „Alfabetul iubirii”, sunt precum un jurnal ferecat într-un sertar. Iar într-un moment de neatenţie, „a zburat”, aidoma unui porumbel, spre Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, începând cu ora 17.00.
Şi către cititori, evident!
„Alfabetul iubirii” nu pare a fi oricum o carte scrisă doar de amorul artei. Nu spre a fi pusă în propria bibliotecă a autorului, spre a fi lăudat de cine îi trece pragul casei.
Este rezultatul spontan şi firesc al unui talent. Sau un început al unui drum de poet.
„Dacă această poezie ar fi ultima,/ oare ce aș scrie în ea?”, se întreabă Sorin Grosu.
Răspunsul? Nu este este ultima. Nici poezia, nici cartea „Alfabetul iubirii”.
E prima dintre cele care vor urma.

Vine şi pleacă autorul, dar rămâne în urma lui foşnetul-poezie al cărţii „Alfabetul iubirii”. Vine şi pleacă purtând cu el toate frământările. Păstrând, odată cu zborul şi speranţa mântuirii. Nu numai a lui, poate chiar şi a noastră, dacă îl onorăm cu prezenţa.