Nu era zi în care Gheorghe să nu aprindă o candelă şi să stea în genunchi. Şi asta făcea de vreo treizeci de ani,  înainte să se spele. Cu mâinile împreunate, având pământ sub unghii, se ruga. Pentru sănătatea oricui, indiferent că îl chema  Gheorghe, George, Georgeta…
Fireşte, veţi crede că era un habotnic. Nu! Dar viaţa îl pusese în genunchi.

Astăzi, el a fost delegat să meargă la biserică să ia anafură – în cazul unora, asta e masa de prânz – şi să aprindă lumânări la morminte. „Se ducea la biserică cu braţele pline de flori!”, vor zice sensibilii de conjunctură.
Nu! Cu braţele pline de lumânări, ipocriţilor, pe care vă mai rabdă Cel de Sus,  încă, apoi Gheorghe şi la urmă pământul.
Preotul, ca niciodată, a ieşit cu Sfintele Daruri, murmurând: „La noi sunt codrii verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă/La noi atâţia fluturi sunt/Şi-atâta jale-n casă”.
Era, de atfel, singurul loc în care Gheorghe încă se simţea ca acasă.
Dar nu era o problemă. Câţi dintre cei cu numele de Gheorghe, George, Georgeta din neamul ăsta nu au fost, sunt şi vor fi mereu singuri?

Gheorghe i-a dat acatist lui dom Părinte. Ceva gen: „Declaraţie pe propria suferinţă: Mă cheamă Gheorghe!”.
A luat şi anafură. Apoi – lucru care nu este de altfel recomandat, dar încă tolerat… s-a închinat. Şi s-a rugat pentru neamuri, cunoscuţi şi necunoscuţi, zicând „Ardică-te Gheorghe!”. Că „Ridică-te” nu prea-i bine a zice decât cu dezlegarea mai-marilor zilei.
Misiunea lui Gheorghe nu se terminase încă. Trebuia să pună flori, scuzaţi ! – să aprindă lumânări la căpătâiul celor duşi: Gheorghe, George, Georgeta… Avea procură să plângă şi în numele lor. Şi al altora, ce nu îşi sărbătoresc neapărat, azi, ziua.

Pustiit,  a înfipt lumânârile în pământ. Cum ai planta un smochin… Povestea lui o ştie toată lumea: e uscat. La fel ca ţara.
Şi ca un blestem, parcă, ţărâna neamului ăsta avea mâini. Iar sub unghiile ei, ale ţărânii, sau pământului, nespălate de ploi, se cuibăriseră Gheorghe, George, Georgeta… Şi derivatele numelor ăstora.  Ei – şi altii, de altfel -, reprezentau niște neica-nimeni  de care ţara asta trebuie să se lepede.

Deci,  Gheorghe, nu îţi spun „ La mulţi ani!”. Nu pot. Nu sunt  – iar ca mine şi alţii –  ipocritul care îşi imaginează că ai braţele pline cu flori. 
Îţi fac doar o „Declaraţie de credinţă”: Dumnezeu să mă ierte, că tac. Pe tine, să te ajute! 
Restul sunt vorbe care dor. Iar ţara miroase a trădare, Gheorghe!