Jarul încă arunca diamante în soba clasei unde intrasem prin efracţie. Cataloagele de la „Școala din plai”, de la Valea Cricovului – Prahova (mai jos, în galeria foto), aveau chef de scandal. De-o parte era tabăra cu note rusești. De la 1 la 5, deci. Cealaltă – prinsese avânt de când cu sloganul „Elevul este cel mai preţios capital”. Note de la 1 „din oficiu”, la 10!
Îmi venea să râd, să le spun că omul – nu elevul – e corect. Îmi iau seama şi tac.
Intrasem pe şest, precum Umberto Eco în Panteonul din Paris, să vadă „Pendulul lui Faucault”. Dispozitivul care-ţi arată cum se roteşte Pământul. Şi cum trece viaţa noastră.
Afară, în frig, mă aştepta „Fram, ursul polar”. Ştiu de ce era ca un câine credincios: fiindcă îi citisem CV-ul de vreo trei ori. El zicea că am şi plâns, dar l-am contrazis: „Probabil să vărs vreo lacrimă în caz că citesc «Întunecare». Tu eşti doar preambulul!”.
Gâlceava cataloagelor continua. Câteva s-au şi păruit, unele file s-au rupt… File din trecutul şcolilor de pe Valea Cricovului, Prahova: Apostolache, Mârlogea, Buzota, Udreşti…

Se face linişte când intră Tanti Tanţa. Începe să miroasă a petrosinul tinereţii unora dintre noi. Se face şi cald; peste jarul cu sclipiri de diamant, pune cărbuni. Huilă, cred. Nu mai ştiu! Doar ea ştie că sunt acolo şi-mi pune în ghiozdan câţiva cărbuni. Aşa făcea mereu Tanti Tanţa, femeia de serviciu de la Şcoala din Apostolache: ne punea brichete să avem căldură şi-acasă. Că erau vremuri grele. Că ne vedea cum mâncam untură pe pâine. Sau magiun! Sau zahăr umezit, probabil, de lacrimile alor noştri, care nu aveau ce să ne dea mai mult.

Se crapă de ziuă. Stau în staţie vreo douăzeci de minute. Cât o recreaţie mare. Vasile Paapa, care a pus bazele Şcolii de Meserii se uită cu reproş la mine. Ştiu de ce: Că doar din An în Paşte pun o floare la statuie. În rest, nici nu ştiu cine e. RATA de la „Autobaza 6 Călători” Ploieşti opreşte. E goală, iar în loc de canapele are bănci de şcoală. Vreau să-i dau ceva mărunt lui nea Tudorică Băloiu, şoferul. Se uită la mine flegmatic şi-mi zice: „Alunecă mă, pe interval”. Mă simt dator şi strig şi eu „Gata, la spate!”. Zâmbește de naivitatea mea nea Tudorică. Apoi se uită concentrat la GPS…
Lângă şofer urcă profi navetişti. Unii încearcă să mă-nveţe de la ora aia matinală ceva matematică. Unul, de Matematică, umplea parbizul – scuzaţi, tabla – „cu sin pătrat de x plus cos pătrat de x egal cu unu”, mediane, mediatoare, linii paralele…
Iar eu, între două lumi paralele pendulam, ca în romanul lui Umberto Eco.

Cobor cu ghiozdanul de carton în spate. Aveam de toate: călimară, toc, gumă, penar şi – doar v-am spus – câţiva cărbuni pentru soba cu plită de acasă.
La Apostolache, nu văd școala.
Scot telefonul şi-ntreb Meta AI: „Unde e clădirea de lângă biserică?”. Meta, deștept, îmi spune: „A căzut la cutremurul din 77”. Ceva se dărâmă și-n mine. „Fram, ursul polar”, de care nu scăpam, așteaptă o lacrimă de la mine. N-o vede. O păstram pentru alte vremuri ce urmau să vină.
Vremuri despre care exact acum a terminat de scris Cezar Petrescu. Și se numesc „Întunecare”, chiar dacă luminile Parisului strălucesc la fel de tare.

Îmi iau inima-n dinți, mă urc iar în RATA de la „Autobaza 6 Călători”. Băncile sunt la locul lor, doar că nea Tudorică – îmi explică cineva – a plecat.
„N-ai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Tanti Tanța, nici pe profesorii tăi care te enervau când îți dădeau extemporal.
O iau pe jos, cu gândul la Școala de la Mârlogea. Fram, care a mai îmbătrânit și el, șchioapătă pe lângă mine.
„Ați ajuns la destinație! Unitatea de învățământ a căpătat altă destinație: va fi amenajată pentru persoanele vulnerabile”.
Fram îmi spune că nu mai poate. Că, de când cu încălzirea asta globală, transpiră și-n decembrie.

Îl las, mă-ntorc la „Școala din plai” de la Valea Cricovului – Prahova. Intru tot prin efracție în Panteonul cataloagele-monografii. Jarul mocnește. Gândul ațipește.
Aștept să se crape de ziuă, să stau iar în stație – „vreme cât o recreație mare” – , să iau la rând școlile-amintiri de pe Valea Cricovului.

Meta AI pare om, și mă anunță: „Pentru fiecare școală ce moare, se aprinde o lumânare! Ele sunt ca troițele; trăiesc prin tine, prin toți care le-au trecut pragul”.
Și-o strig pe Tanti Tanța să-mi dea lumină de la jarul care mocnește.
Încă!