V-aţi întrebat vreodată de ce pică rouă din cer ziua în amiaza mare? Nu-i mană cerească. E ceva trist în povestea asta. Am zis că pică rouă din cer? Aiurea, sunt Cursele Wizz Air. Alea cu care duc românii la muncă-n străinătate. Sunt multe Wizz-Air-uri care zboară prin Europa. Unele aterizează chiar la Paris, de exemplu. Numai că luminile de-acolo nu strălucesc pentru cei care au un singur bilet de călătorie, plecați din fostul paradis, numit cândva, țară!
Am zis că e soare, dar știți câte inimi frânte, câte jurăminte nerespectate s-au spus pe scara unui astfel de avion? Câţi ochi albaștri au rămas privind în zare cum un avion dispare? O sută, o mie, un milion? Cine le mai știe numărul?
Și atunci cum să nu lăcrimezi când auzi cum BZN cântă același și-același refren: „Blue eyes, blue eyes”. BZN, formaţia fără nume, așa cum sunt și cei care își iau zborul din ţară. Doar cifre: milioane, plecaţi „par avion”.

„Atenţie, vă vorbește comandantul!” Iar condamnatul din Wizz Air – plecat pentru o lună, un an, sau de ce nu?, pe viaţă, moţăie. N-ascultă ce spune comandantul. Este sătul de vorbe, vorbe, vorbe… Promisiuni de-aici, de unde, din disperare a plecat.
Sunt tot mai dese astfel de vagoane-călătoare în care clasa muncitoare ajunge. Nu, nu la Moulin Rouge. Cursele astea sunt ca pe vremuri, din alea, știţi dumneavoastră, muncitorești. N-au taxatoare, ci stewardese care, plictisite și ele, îţi spun pe-un ton imperativ și-n cea mai curată limbă românească: „Domnu’, nu aveţi voie cu sticla de apă și punga cu măsline în bagajul dumneavoastră! Ar fi trebuit lăsate-n ţară sau băgate în bagajul de la cală”.
Și-taci. Iar din bun-simţ, și sâmburii îi înghiţi odată cu apa, să nu se supere stimata stewardesă – domnișoară.

Wizz Air… Wizz Air… „Blue eyes, blue eyes”… Câte poze alb-negru n-au fost scoase dintre pașapoarte și udate de românii plecaţi la Cannes, pe Coasta de Azur, ori la Lyon, Strasbourg. Iar lustrele de acasă, nu luminile Parisului – ci lacrimi – în pahare curg!
Firește, în vagonul zburător poţi fie să moţăi, fie s-asculţi la căști „One way ticket”. Un bilet pentru călătorie. Și chiar nu contează a cui variantă o preferi: „Eruption” ori „Boney M”. Refrenul e același: „Plec spre orașul singurătăţii mele/ Voi sta la hotelul inimii frânte”.
„Blue eyes, blue eyes“… „Ochi albaștri, ce-ați plâns la despărţirea mea/ Pe scara avionului urcând…”

„Atenţie, vă vorbește comandantul! Ne apropiem de sfârșitul călătoriei”.
Unii își scot căștile din urechi. Alţii, închid cărţile despre o călătorie la capătul nopţii – „Voyage au bout de la nuit”. Se-aud aplauze în avion. Wizz  Air-ul a aterizat. Se-aplaudă și pe aeroportul din Beauvais, și-n Cotroceniul de la Bucharest.
Luminile Parisului se-aprind. Pe Champs Elysees, vitrinele-s strălucitoare.

În România, decembrie se-ntoarce cu Wizz Air-uri din ce în ce mai pline. Și pleacă iar…