Şi mai ales din oameni… Cum ar fi Gheorghe, de exemplu! E al patrulea an cred de când mă mustră din priviri că nu l-am trezit şi nu i-am luminat drumul spre islazul comunal. Acolo unde, azi, 8 septembrie – de Stămăria Mică – trăgea ca un ocnaş la manivelă. Adică la comedia pentru copii.
Am vrut să-i spun că nu l-am găsit acasă, dar n-am mai avut cui. Mi-a răspuns doar ecoul unui clopot care trăgea a-nmormântare. Şi a lui, şi a unor vremuri.

Evident, ai mei m-ar fi certat pentru o astfel de omisiune. N-au făcut-o pentru simplul fapt că şi ei s-au dus să-l caute. Aşa cred. Tata mai întâi. Apoi mama. Altfel nu-mi explic de ce nu-mi răspunde niciunul dintre ei când vreau să-i întreb… Sau să le povestesc… Multe!
Uneori, îi visez că mă îndeamnă să caut oamenii.
E cum mi-ar zice Proust să-i citesc „În căutarea timpului pierdut”. Iar mai apoi să-i povestesc esenţialul.

Pe el, în schimb, l-am expediat din câteva vorbe: „Timpul pierdut este la timpul trecut, maestre. E ce-a mai rămas din Bâlciul deşertăciunii unor vremuri. E drept, cândva i se spunea şi Târg. Dar, în generozitatea mea, îţi ofer câteva date memorate şi ceva poze. Poate aşa-nţelegi că din Bâlciul de la Apostolache a rămas foarte puţin şi mai nimic din toate. Mai ales dintre oameni, din păcate!”.

Proust a rămas mut când i-am prezentat câteva imagini generate de AI. Cu sonor, nu aşa, ca pe vremea filmului mut.
„Cavaleri şi domnişoare, dame şi bărbaţi, luaţi bileţelul şi vă aflaţi viitorul”.
Aşa se striga pe vremuri, aşa mi se pare că aud. Am tras şi eu unul. A fost o coală A4, cu nume frumos ordonate unul sub altul. Pomelnic, adică. Rubrică: „Adormiţi”.
Dom’ Părinte îl primeşte, zice ceva despre iertare. Doar că eu nu-mi pot ierta multe, dar asta e răfuiala mea cu mine.
Unii ar zice zbuciumul, dar cât timp tata îmi spune – chiar dacă nu-l mai aud – „Sus inima, mereu!”, nu mă vait.

Se-aude doar nea Nicu cum strigă „Hepa” când se dă peste cap în bărci. Este un fel de erou local, fiindcă stă preţ de câteva secunde în plan vertical spre uimirea mea. Şi-a altora. Cândva…
Traversez în diagonală islazul, care a fost şi este teren de fotbal. Sunt cu Silvi, bun fotbalist. Îl întreb dacă a citit „Centrul atacant a murit în zori”. Mă trezesc că vorbesc singur.
Am copie după lista-coală A4, îi văd numele acolo, şi-mi dau seama că tot mai puţin şi mai nimic din toate au rămas la Apostolache. În special, dintre oameni.

Se face seară, din autobuze coboară multă lume. Din Gornet Cricov, Podenii Noi, Mireş, Salcia, Urlaţi, de unde nici nu te gândeşti.
N-am unde să arunc un chiştoc de „Carpaţi”. Fără filtru, să nu-mi scape nimic din ce-a fost cândva şi nu va mai fi niciodată.
Azi, 8 septembrie, 2025, nu ştiu când şi mai ales nu ştiu unde au dispărut toţi. Sunt singur în Târg…
(Târg cu T mare fiindcă el a fost şi-ncă mai este şi pentru mine, şi pentru mulţi alţii, o instituţie).
Singur doar pentru o clipă. Iau iar lista-pomelnic şi-o citesc. Dar şi pe verso. Cu glas tare, că doar am zis, s-a dus vremea filmului mut.
Iar la fiecare nume, clopotul bate. Iar când întreb „Unde e comedia aia, cu policioare”, nu ştiu cine – de parcă mai contează! – îmi răspunde:
A, pomeneşti de Bâlciul de la Apostolache? Încă este. Câte puţin şi mai nimic din toate care au fost.

Şi mai ales dintre oameni…