Clopotniţa în care am sărutat prima fată


Domnişoara era în turla bisericii. Între clopotul mare şi clopotul mic. Unul bate a sărbătoare, celălalt… a nimic.
Mă uit la ea şi tremur ca nebun. Începe „Jocul privirilor”. Simţeam gheaţa din ochii ei. Şi că totul urma să ne despartă. Atinge, uşor, clopotul mic. „Ding–dang–dong!”.
– Eşti cumva sora lui Frere Jacques?, am făcut un mișto nătâng, neştiind cum să mă port la o primă întâlnire.
În timpul ăsta, toaca hohotea de naivitatea mea. Am scrijelit-o, plin de draci, cu un cui. Să mă ţină minte nefericita, toaca.

Fireşte, mă consideraţi sărit de pe fix, dar ce contează? Peste 50 de ani nu se va mai şti nimic. Doar toaca va rămâne scrijelită. Şi numele meu pe ea. La o adică…
Revenind: Timiditatea mea de la douăzeci şi ceva de ani şi-a dat în petic, dar pe invers. Ca un bezmetic, o luai de mijloc şi-o sărutai. A fost prima dată când sărutam o fată. Şi unde! În clopotniţa bisericii…
Am muşcat-o. Ciudat, n-a ţipat. M-am uitat în ochii ei. Erau verzi. Se asortau cu ceva cai de aceeaşi culoare la care visam.

Acum, în mod firesc, dumneavoastră ar trebui să întrebaţi două lucruri: Cum o chema pe fată şi ce hram poartă biserica. Să trecem, însă, peste detalii!

Mai grav era că buza de jos a fetei sângera. M-am agăţat de funia care mişca clopotul mare, ce bătea a sărbătoare. Şi-am întrebat-o:
– Te doare ?
Se uită prin mine şi zice privind în zare:
– Ţările sunt nişte trestii. Dar nu cum zice filozoful, „gânditoare”. Ţările, în special, nu oamenii, sunt pieritoare.
Este frumoasă de pică, dar şi ţicnită, am gândit eu. Iar m-a ghicit.
– Vei scrie despre cimitire. Acum sunt goale. Cu timpul, se vor umple, deci vei avea subiecte să scrii despre „Eroi şi morminte”.

Clopotul mic, ce-anunţă neantul, a bătut de la sine. Căpătase autonomie şi personalitate juridică.
De frică – recunosc, toată viaţa am fost un laş – am coborât treptele clopotniţei. Mi-a luat ceva timp. Nu ore, nu zile, nu luni. Ani!
Iată-mă, azi, jos, la poalele clopotniţei. Acolo, sus – unde o fată pe coarda sensibilă a vieţii m-a apus cândva – bate din ce în ce mai rar clopotul mare. Din ce în ce mai des, clopotul mic. Nu, nu vă gândiţi că mor oamenii! Se-ntâmplă ce mi-a zis dom’şoara pe care am muşcat-o de buza de jos pân’ la sânge: mor ţările.
Ernesto Sabato – care a scris „Despre eroi şi morminte” – îmi spune să mă semnez eu pe cartea lui. Nu doar pe toaca clopotniței.
Ce fac acum?

Dau autografe pe moaştele unei ţări făcute scrum.