Clapele pianului nu se mişcau. Nici frunza, nici iarba, nici oamenii. Arogant, pun titlul unei cărți pe care n-am s-o scriu vreodată: „Eu, Iulia Hasdeu şi Dumnezeu”.
În castelul din Câmpina se speră-n franţuzeşte. Doar muţenia e românească.
– „Moi, Iulia Hasdeu et Dieu”. Aşa se traduce titlul pus de tine, în franceză, râde domnişoara copilă de mine. Devine serioasă:
– Ce mai e pe-acasă?
– Aceleaşi umbre. Aceeaşi muţenie pe clapele destinului. Doar toaca s-aude.
– Nu vă-nţeleg! Eu nu mai am speranţe de la viaţă. Dar la voi nu-şi „cântă ţara dorul/ Surorile de-acasă”?

Nu-i răspund. De ce să o-ntristez pe biata copilă? De ce, când Iulia urma să moară la 19 ani, iar noi, surorile, fraţii – deci ţara – încă existam, dară nu trăiam nici la 35 de ani?
– Aud şi la tine aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Sunt şi eu român!
– De ce l-ai trecut pe Dumnezeu al treilea?
– Poate că, numai aşa, mânia lui să ne ajungă. Să-şi întoarcă faţa, chiar şi cu ură, dar să se uite la noi. Să mişte ceva! Să nu se mai audă aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Şi dacă neamul ăsta are „darul lacrimei”?

– Îţi faci reclamă la poezii? Vrei să le vinzi? Ca tot ce s-a vândut prin ţara asta? Te-ajut eu. Uite, scriu: „În turla-nsingurată/ Sărmana fată şade/ Cu lacrime în glas”…
– „Nu cunoşti rana mea profundă/Care, încet, încet, e-n inima mea/. Sunt rele pe care nu le poţi scrie”. Poți să adaugi și versurile astea în cartea ta. Nu-ți cer drepturi de autor.
 – Nici tu nu ştii relele care bântuie neamul ăsta. Și nu scriu nicio carte! 
Iulia îmi face semn să tac. Se crapă de ziuă. Dispare. 

Plec ascultând la căşti „Dimineaţă de Iulie”. Mă întâlnesc cu Labiş. Mă întreabă: 
– Ce mai face? Suferă? E bine?
– Stai liniştit. E mai bine. Ea mişcă clapele destinului. Pe când noi…
Ajung acasă. Trebuie schimbat şi  titlul cărții nescrise vreodată: „Dumnezeu, poporul român şi eu”. Nu pot. Clapele tastaturii sunt anchilozate.

Blocate sunt şi clapele destinului românesc…

(Imagine: Mariana DĂSCĂLACHE-NIȚICĂ, DTP Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”)