În fiecare dimineaţă, în drumul meu, îl salut pe Simache. Uneori, când timpul îi permite, mă invită pe soclul său din Ploiești să mai vorbim despre „Băieţii de pe Strada Pal”.
– Profesore, îţi mai aduci aminte cum m-ai ţinut pe genunchi şi m-ai pus să zic „o-i, Oi !”? Cum am început să ud coada pisicii, speriat de nasul tău?
Profesorul Simache coboară de pe soclu. Evident, nasul îi creşte şi mai mult fiindcă, ştiţi cum sunt făcute statuile; s-arate omul cât mai frumos.
– Mergem din nou la tine, la Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești?!, se autoinvită statuia vie.

Plecăm. Ne urcăm în RATA de „şi jumate”. Mă lasă să stau la geam. O tovarăşă se uită cu reproş spre noi. Simache mă ţine, pentru a doua oară, pe genunchii săi. Nu-mi mai e frică acum. Mi-e teamă doar de aşa zisele vremuri noi.
Ajungem în comuna Apostolache, Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești.
– Unde sunt icoanele scuipate?
De întrebarea asta m-am temut. Simache zicea, la vremea aia că vrea să facă un muzeu cu şi icoane scuipate! Ce idei ciudate! Şi monografia comunei Apostolache din vremea aia, când era Raionul Teleajen, Regiunea Ploiești. Ambele s-au făcut. Numai că, în numele lui Dumnezeu, atunci nu se găseau icoane scuipate. Azi, da! Aprind şi lampa cu gaz. Să fie ca pe vremuri. Dau drumul la radio. Aud crainicul spunând: „Azi, florile joacă pe mormântul lui…”. Îl închid.
– Pe-al cui mormânt?, întreabă oaspetele meu.
– Naiba ştie, Profesore! Probabil pe viitorul nostru.
Simache își bagă nasul prin bibliotecă. Răsfoieşte cartea lui Ilya Ehrenburg: „Oameni, ani, viaţă”. Apoi ia o alta: „Alte glasuri, alte încăperi”.
– Îl citeşti pe Capote? Ce găseşti la el?
– Vremurile care or să vină. Alte cârâituri, alte promisiuni, şi-o caricatură de ţară.
Evident, profesorul se miră şi crede c-am dat în dileală. Răsfoieşte gânditor din nou monografia „File din trecutul comunei Apostolache”.
Lampa cu gaz pâlpâie. În penumbră, Simache pare venit dintr-o altă lume. O lume care a fost cândva şi-a mea.

S-aude cocoşul cântând a treia oară. Zici că se leapădă cineva de ţară…
– E cazul să plec!, îmi spune depăşit de Breaking News-ul timpurilor astea, Simache.
– Mai stai, Profesore , să-mi povesteşti despre „o-i, oi” şi despre boi. Eu îţi aduc icoana scuipată a ţării.
– Îmi pare rău. Trebuie să urc înapoi pe soclu.
Rămâne lampa cu gaz, pâlpâind. Plec şi eu. În casa mea, rămân două umbre: a celui care a fost cândva Nicolae Simache şi, cu voia dumneavoastră, a mea.
Merg la serviciu. Trec pe lângă statuia lui Simache, care citeşte din Truman Capote. Profesorul îmi face cu ochiul. E semn că am avut dreptate.
Azi, florile nu joacă. Se ofilesc pe mormântul lui. Şi-al ţării.

„O-i. Oi !”. Boi nu se desparte-n silabe.