Camerele de supraveghere din staţia metroului parizian Alesia au aţipit. Aprind un Gauloises blondes şi trag fumul în piept, precum ultima ţigară a condamnatului la moarte. În mână ţin radiografia unei fete. Pentru mine reprezintă scheletul unei domnişoare din „Muntele Vrăjit”. Sau poate al unei ţări de la nord de Dunăre.
O cameră de supraveghere, care băuse cam multă cafea şi nu aţipea, se uită urât la mine. Fumez, iar obiceiul ăsta urât nu cadrează nici măcar cu subteranele pariziene, darămite într-o staţie Paris şi Paradis: Alesia!

Am judecat-o greşit. Îmi face cu ochiul, complice, apoi îmi şopteşte în româneşte: „Stai liniştit şi fumează! Ştiu şi eu ce-nseamnă să fii străin. Străin în România, nu aici, în Franţa.” Mă uit pe coperta tabloidului «Le Canard enchaîne» (Răţoiul înlănţuit). Radiografia fetei, scuzaţi, a Alesiei, pardon, a României, o scap pe peron.
„Pot să m-aşez lângă tine?”, mă-ntreabă fără să ia seama la stânjeneala mea, domnișoara. Dau să mă mut de lângă ea, e prea târziu. Deja şi-a pus capul pe umărul meu. Aţipeşte. Radiografia României – schelet este la ea în mâini. O ţine strâns.
După 35 de ani – ştiţi, pe la Paris, timpul trece precum un vis – se trezeşte. Mă-ntreabă: „Scheletul este al iubitei tale”?

„Oh, da, răspund”, ca să nu las loc de vreo interpretare… „N-am verigheta la mână fiindcă, aşa cum vezi, sunt slăbit. Şi-mi cade printre şine”. Aprind alt Gauloises.
„Îmi dai şi mie să trag un fum?”, întrebă absentă, după ce se prezintă: „Je m’appelle Alesia”.
Rimează cu România, deci îi ofer pachetul de Gauloises, dar ea mă-ntreabă din priviri: „Pardon ?!?”. Şi-apoi vorbeşte: „Nu vreau ţigară. Vreau fumul expirat din plămânii tăi să îl inspir şi eu”.
„Este nebună!”, îmi zisei.
Camera de vedere îmi şopteşte: „Nu e nebună, e din România. Şi vă ştie pe de rost obiceiurile. Cum foştii deţinuţi ai voştri făceau poştă o ţigară, trecând fumul de chiştoace din gură-n gură. Nu-i vorbă, şi azi, la voi acolo, poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi să minţi că există ceva care, în fapt, nu există”.

Se crapă de zi în Franţa, e întuneric încă în România. Alesia trebuie să plece cu primul metrou. Mă roagă să-i mai las un minut radiografia şi scoate din poşetă rujul, rimelul. Se uită la oglindă. Adică la radiografia – schelet. Se recunoaşte în ea, râde tembel şi se transformă într-o babă stafidită.
Eu, cerşetorul de la capătul Orientului, care speram într-o ţară frumoasă ca Alesia, mă-ntorc în România. Îmi pun verigheta condamnaţilor pe deget.
Radiografia este CV-ul ţării mele cu unghii murdare de pământ.
Încă trăiesc. Cu dor de tinerețea mea și de Alesia.

Și la o țară normală – România – visând.