Iar toaca parcă bătea tot mai mărunt, azi… De parcă timpul se scurgea înapoi pe pământ. De parcă Hristos la ușă bătea, dar noi…
Păi noi, la fel ca ieri, la fel ca acum mai bine de două mii de ani, uitasem de EL.
Numai toaca de la Mănăstirea Apostolache vibra odată cu glasul copiilor… Poate plângea și ea, cine știe?
Iar clopotele bisericii amuțiseră. Și nimeni nu mai urma să moară azi. Doar El se pregătea…
Și zidurile acestei mănăstiri parcă azi se zideau. Iar fața bisericii tot azi se schimba. De „Florii”!
Și sfinții de pe pereți și-au întors discret, privirea, uimiți…

Fiindcă biserica aceasta – ca toate ale lumii – rezistă și prin rugăciuni, și prin mătănii, dar și prin glasul copiilor; la Apostolache, al Grupului Bujorel de Prahova, coordonat de către prof. Daniela Radu.
Nu știm dacă „moși, strămoși, rude, cunoscuți, trecuți la dreapta Tatălui” – după cum amintește preotul paroh Adrian Gabriel Enescu – i-au auzit cântând. Iar dacă da, cu atât mai mare și crezul lor de-o viață că peste câteva zile, nici șapte la număr, clopotele vor bate a Înviere!
Vor răsuna ca mereu; ca acum o sută de ani, ca acum mai bine de două mii de ani.
Sau, la fel cum se va întâmpla și peste un an, și peste alți o mie!
Fiindcă lumea asta – rea sau bună cum e -, nu piere cât timp, într-o comună, răsună într-o biserică, pricesne.
Sau câtă vreme, o fiică a satului, cum este prof. Daniela Radu, nu uită tradițiile sfinte.

Ca două Golgote sunt drumurile ce duc spre locul în care a fost ridicată Mănăstirea Apostolache.
Aidoma manei cerești – cu care se hrăneau cei fugiți din Egipt spre Pământul Făgăduit – vor pogorî, în noaptea de Înviere, glasurile ridicate azi, de Florii.

„Pentru Pâinea ce s-a frânt lumii-ntregi, pentru Vinul noii legi”…

(Imagini foto: Mariana Dăscălache-Nițică)